Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.9 (153), Septembrie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

---

Amintiri despre Zaharia Stancu. 119 ani de la naștere

Primit pentru publicare: 14 Sept. 2021
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Publicat: 14 Sept. 2021
©  Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

---

 

Amintiri despre Zaharia Stancu

119 ani de la naștere

 

În anul 1960, după ce am luat examenul de maturitate (bacaleoreat) la Liceul Teoretic din Drăgășani, în vara acelui an, i-am făcut o vizită lui Zaharia Stancu cu tată-l meu, teleormăneneni amândoi, foști colegi, în copilărie, în echipa de fotbal „Vulturii „ din  Turnu Măgurele. Viitorul scriitor, având o defecțiune la picior, juca ca  portar.Întâlnirea a avut loc la restaurantul “Dunărea”, unde cei doi și-au depănat amintirile. Eu îi ascultam cu mare atenție și, la un moment dat, m-a rugat să-i citesc câteva poezii.

-De unde știți domnule, tovarășe Zaharia că scriu poezii? L-am întrebat cu timiditate sub privirea atentă al tatălui, pe când marele scriitor zâmbea.

-Păi…te-am citit acum doi ani în revista clujană „Tribuna” și în anul acesta, dacă nu mă înșel, în mai, în Luceafărul.

Am tăcut și scoțând din mapa de vinilin un caiet cu poeziile mele am început să citesc trei poezii.

-Binișor, binișor…tinere! M-a încurajat Zaharia Stancu.Fără să-mi ceară poezii pentru publicare în vreo revistă bucureșteană.

Între timp a venit unul din fratele dânsului care, se pare, era funcționar la Ministerul Învățământului.

În memoria acelor clipe scriu articolul de mai jos cu ocazia împlinirii a 119 ani de la nașterea  scriitorului .STANCU Zaharia, care s-a născut  la 5 oct. 1902, în comuna Salcia, judetul Teleorman, la distanță de 27 de kilometric de Furculești , comuna în care s-a născut tatăl meu.

Era fiul lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei (născută Delcea Bratu), Erau o familie de țărani.
După absolvirea claselor primare (1915), a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzator de ziare. A scris Peregrinari prin Balcani (1917), povestite în Jocul cu moartea (1962), ajutor de arhivar la judecătoria din Tumu Magurele (1918-l920), elev la liceul din Roșiorii de Vede (1920-l922), funcționar în capitală (1922-l923), unde se și stabilește. Bacalaureatul îl ia la Pitești  în 1931. Urmeaza, o vreme, cursurile Facultatii de Litere și Filosofie a Universității din București.

Debutează, ca ziarist, în ziarul Victoria (1920), iar ca poet, în același an, la Adevărul literar și artistic. Mai colaborează la Sagetătorul, Universul literar, Gândirea ( 1924). Frecventează cenaclul „Sburătorul”, precum și acela condus de Mihail Dragomirescu .A debutat editorial cu volumul Poeme simple (1927), premiat de SSR. El era un fanatic al publicisticii, în acest sens scoate revista Azi (1932-l934) și, împreună cu Constantin Clonaru, editează Lumea românească (1937-l939). Este, de asemenea, redactor la ziarul Credința (1934), secretar de redactie și reporter la Tempo (1936) și director al Revistei române (1941). Publică „talmacirile” din Esenin (1934), Antologia poetilor tineri (1934) fac din Zaharia Stancu un scriitor de prima linie, angajat cu pasiune în mișcarea literară și socială.

Zaharia Stancu şi-a trăit viaţa cu o nedezminţită încrâncenare, retrăind-o în operă la o asemenea incandescenţă, încât nici lui nu i-a fost la îndemână, în ultimă instanţă, să delibereze între realitate şi ficţiune. Originar din localitatea teleormăneană Salcia, într-o familie cu zece copii, a fost martorul unor evenimente deosebite din istoria ţării. Copil fără copilărie în mirajul câmpului de pe Valea Călmăţuiului, a iubit de mic cartea şi sub imboldul învăţătorului Gheorghe Popescu Bragadiru s-a înscris într-o nouă treaptă de învâţământ. Din cauza unei infirmităţi la picior, este respins de şcolile normale din Bucureşti şi Alexandria. Relaţiile cu mai mulţi scriitori consacraţi îi înlesnesc drumul afirmării, Gala Galaction şi Dem. Gălman, apoi Vasile Voiculescu, Ion Pilat şi Cezar Petrescu sprijinindu-l. Zaharia Stancu a fost redactor şi director la cunoscute reviste literare, director la Teatrul Naţional din Bucureşti, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi deputat în Marea Adunare Naţională. La jumătatea anului 1955 este ales membru al Academiei Române, alături de Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Geo Bogza şi Mihai Beniuc. În anul 1971 a fost răsplătit cu premiul internaţional “Herder”. 

Pamfletarul dinamitard nu se dezminte în romanele Taifunul (1937) si Oameni cu joben (1941), scrieri lipsite de valoare artistică. Pentru atitudinea antifascista este internat în iama lui 1943 în lagarul de la Tirgu Jiu (experienta evocată în volumul Zile de lagăr, 1945). Succes neașteptat cu romanul Desculț (1948), publicat mai intâi sub formă de foileton în Contemporanul. In numai doua decenii, ciclul epic al lui Darie proliferează într-un număr impresionant de volume (unele ratate), de la Dulăii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968). Scrierile sale au fost traduse în peste 130 de limbi A fost răsplătit cu Premiul de Stat și cu  premiului „Herder” (1971). Inconformistul aprig de odinioară găsește resurse de implicare în noile realități sociale: este  director al Teatrului Național (1946-l952 și 1958); redactor-sef la Gazeta literară (din 1954); președinte al SSR (1947) și apoi al Uniunii Scriitorilor (1966; reales în 1968 și 1972); academician (1955); cunoaște în scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor român angajat in acei ani.
Fiind deputat în Marea Adunare Națională (1948 si 1964) și între 1964 și 1969, membru al Consiliului de Stat, al Biroului Consiliului Național al Frontului Unitatii Socialiste și membru supleant al CC. al P.C.R. A revenit la poezie, în ultimii ani de viață (Cântec șoptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu lună, 1973) accentueaza caracterul biografic al unei opere întinse și inegale, dar unitară în substanță, alimentată de o viață agitată și mai ales de o inepuizabilă energie de a scrie.

Poemele ultime, „Cântece șoptite”, evidențiază un sentiment elegiac deloc apăsător, feeric și grav în fața morții, precum și ideea de impăcare senină cu soarta.
Lirismul nu face decât să accentueze trăsăturile dure ale tabloului și atmosfera de coșmar.acestea fiindu-i  propriu lui Zaharia Stancu, precum un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. G. Calinescu detecta „un realism de pictor spaniol”. Darie e mai mult o voce și mai puțin o conștiința. El nu numai că toate le știe, dar toate i se și întâmpla. Este uimitor cât de multe i se întimpla lui Darie! Cu adevărat o constiință e autorul, dar una refulată, neputându-se niciodată desubiectiviza în întregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasă ca să n-o atribuim tot autorului. Sunt vădite șarja, umoarea pamfletară și îndirjirea stilistică.
Descult pare scris pe alocuri cu teză și mai ales cu mânie. Redactat la persoana întii, romanul trădează totuși o concepție epică omniscientă. Memoria lui Darie e supusă insistent la tot felul de constrângeri: „- Darie, spui tu drept? îti aduci tu bine aminte?”
Ciclul epic început cu Descult se încheie cu Ce mult le-am iubit (1968), prilejuit de înmormintarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic”. Ambiții exagerate de cronică social-politică manifesta Zaharia Stancu în Radacinile sunt amare  în cele 2100 de pagini și înjur de 500 de personaje, un memorial invers, apărut ca foileton săptaminal în Gazeta literara (1958). În acea perioadă Nina Cassian îmi reținuse poezii pentru această revistă, însă se văita că nu are spațiu tipografic să le publice fiindcă romanul lui Zaharia Stancu ocupa toate paginile.Cele cinci volume formeaza evident un roman fluviu, dar din fericire Zaharia Stancu a renunțat să-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povestește direct autorul toate faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifică realitatea, iar pe de altă parte face imposibilă orice mediere simbolică a evenimentului epic. Secvența cu țăranii puși să poarte botniță la culesul viilor este o mistificare.Tată-l meu i-a reproșat aces lucru.În Teleorman, după știința dânsului, nici-un boier nu a obligat pe țărani să poarte botniță pentru a nu mânca struguri.Primele doua volume au fost rescrise în trilogia Vântul și ploaia (1969), avindu-l în centrul acțiunii pe comunistul Licu Oros, în timpul evenimentelor politice culminind cu alegerile din 1946; un eșec și acesta, asemeni întregului ciclu al Rădăcinilor, din care s-a mai desprins Pădurea nebună (1963), roman remarcabil ca si Jocul cu moartea, un poem de dragoste și „al câmpiei scitice”. Ultimul roman Șatra (1968) este independent de celelalte. Autorul evoca, cu un ochi atent îndeosebi la pitoresc, suferințele în vreme de război ale unei comunități de țigani mutați în Transnistria.

Un fior tragic autentic însufleteste întreaga poveste. Cu toate denivelările sugerate, proza lui Zaharia Stancu izbutește să ne emoționeze și astăzi, unele cărți sunt de neuitat. Puțini prozatori români au mai reușit ca experienta lor de viață, transpusă epic, să concureze imaginația, s-o intreacă chiar. A fost apropiat de Knut Hamsun, Maxim Gorki și Panait Istrati . Nimic însă nu-i poate pune în umbră puternica originalitate. Romanele mai cu seama par făcute dintr-un număr limitat sau nelimitat (nu conteaza) de subiecte, repovestite mereu în alte contexte. Dimpotrivă, important e ca toate aceste subiecte, sugestive și memorabile, sunt ale lui Zaharia Stancu, si numai ale lui Zaharia Stancu

Scriitorul moare la 5 decembrie 1974 la București. După 16 ani, în 1990, am fost cu fiul meu Ionuț, viitor scriitor, doctor în  istorie, la  Cimitirul Șerban Vodă – Bellu din București. Zaharia Stancu este înmormântat între Mircea Nedelciu și George Călinescu.

Pe piatra de căpătâi din marmură se află un basorelief turnat în bronz cu efigia scriitorului, iar pe placa din marmură care acoperă mormântul lui Zaharia Stancu este scris următorul epitaf:

„Ca și voi sunt legat de pământ,

În pământ ca și voi m’oi întoarce
Am cu țărîna un legământ

Pe care nimeni nu-l poate desface.”

 La mormântul scriitorului unde am depus un buchet de flori, depănând amintiri despre autorul poeziei “ Câtecul de lebădă“ pe care am recitat-o, sprijinându-mă cu mâna dreaptă de cruce.

“M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân’ la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină”.

Cărți publicate:Poezie

Poeme simple, București, 1927;

Albe, poeme, București, 1937;

Clopotul de aur, versuri, București, 1939;

Iarba fiarelor, București, 1941;

Ani de fum, versuri, București, 1944;

Cântec șoptit, versuri, București, 1970;

Șaptezeci, versuri, antologie și pref. de A. Martin, București, 1972;

Sabia timpului, versuri, București, 1972;

Poeme cu luna. București, 1974;

Nuvele și romane

Oameni cu joben, roman, București, 1941;

Brazda îngustă și adâncă, București, 1944;

Zile de lagăr, București, 1945;

Secolul omului de jos, București, 1946;

Clopotul, București, 1947;

Desculț, București, 1948; reeditat în 1960, 1968, 1970, 1973 etc.

Dulăii, roman, București, 1955;

Florile pământului, București, 1958;

Darie, București, 1960;

Jocul cu moartea, roman, București, 1962; reeditat în 1966 și 1968

Costandina, povestiri, București, 1962;

Pădurea nebună, roman, București, 1966; reeditat în 1972

Șatra, roman, București, 1968;

Vântul și ploaia, I-III, București, 1969 (vol. 1 – Vulpea; vol. 2 – Frigul; vol. 3 – Roza);

Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaica. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit. București, 1970;

Ce mult te-am iubit, roman, București, 1970;

Desculț, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micos, București, 1973;

Să nu uiți, Darie, antologie și pref. de Adriana Mitescu, București, 1973;

Uruma, roman, București, 1974;

Publicistică

Triumful rațiunii, culegere de articole, București, 1973;

Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, București, 1971;