Primit pentru publicare: 10 Oct. 2021
Editor: Ion ISTRATE
© Mircea Daroși, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

              Sunt puţine zone ale Transilvaniei care se bucură de un aşa renume istoric cum este ţinutul năsăudean. Acest spaţiu, puternic individualizat prin tezaurul său cultural şi printr-o moştenire istorică binefăcătoare, poartă şi astăzi blazonul mândriei şi demnităţii grănicereşti.

Graţie unor oameni de seamă în sufletul cărora au vibrat marile simţăminte istorice, aici s-a creat de-a lungul vremii un bogat patrimoniu  documentar. El a dat posibilitatea cercetătorilor să pună în lumină adevăratele valori materiale şi spirituale ale acestor meleaguri. Pe lângă lucrările de bază intrate în istoriografia noastră, îşi fac apariţia monografiile săteşti şi cele şcolare, care deşi au un interes local, ele lărgesc sfera informaţiilor, contribuind la o mai bună cunoaştere a istoriei.

Spre această arhivă, mereu imprevizibilă, şi-au îndreptat atenţia mulţi împătimiţi de istorie şi de cultură, între care preoţii şi dascălii s-au aflat în primele rânduri. Este şi firesc ca ei să aibă asemenea preocupări, pentru că sunt oamenii cei mai apropiaţi de sufletul satului, de ,,istoria lui nescrisă, trăită după legile pământului, după datinile şi obiceiurile locurilor prin care a dăinuit, dincolo de posibil, fiinţa acestui popor’’.

Cu gândul cel mai curat şi mai frumos, ei s-au aplecat asupra feţei lăuntrice a originilor, au identificat adevăratele valori culturale, au descifrat semnificaţiile acelei ,,veşnicii’’ care s-a născut la sat.

Un interes deosebit l-au prezentat comunele grănicereşti de pe Valea superioară a Someşului Mare, a căror istorie este legată nu numai de înfiinţarea regimentului de graniţă, ci şi de contactele deloc uşoare ale populaţiei de aici cu magistratul bistriţean.

Cele dintâi preocupări pentru întocmirea unor monografii săteşti care au văzut lumina tiparului sunt semnalate la începutul secolului al XX-lea, deşi multe, rămase în manuscris, cu siguranţă au existat  şi mai înainte. Pentru oricare dintre noi sunt adevărate lucrări de referinţă monografiile comunelor Sâniosif (Poiana Ilvei) şi Leşu, scrise de preotul Ştefan Buzilă, tipărite la Bistriţa în anul 1910, cea a comunei Rodna Nouă (Şanţ ), apărută în 1903, al cărei autor este E. Grapini. Fiind lucrări mai vechi, ele pot fi găsite doar în bibliotecile documentare sau la arhivele statului.

Din prefaţa monografiei lui Ştefan Buzilă rezultă că, până la apariţia acestor lucrări, a existat o slabă preocupare din partea intelectualităţii pentru un asemenea gen de scriere, deşi încă din anul 1840, au fost date porunci slujitorilor bisericii şi şcolilor să fie interesaţi în acest sens. ,,Eu n-am scris această monografie ca să dobândesc recunoştinţă de la cineva, ci pentru a-mi îndeplini o datorie faţă de comuna mea’’ se justifică într-un fel preotul din Poiana Ilvei. Îndemnurile n-au fost urmate, aşa cum ne-o dovedeşte perioada atât de lungă din istoria acestui ţinut care este lipsită aproape în totalitate de apariţia monografiilor săteşti.

O oarecare înviorare a acestei activităţi se petrece în ultimele decenii de dinaintea revoluţiei din decembrie 1989, când temele preferate ale profesorilor de istorie, în vederea obţinerii licenţei sau a gradului didactic I, erau monografiile. Din păcate, cele mai multe au rămas numai dactilografiate sau chiar în manuscris, pentru că porţile editurilor erau cel mai adesea închise.

Dacă însoţim firul  apelor care se varsă în bătrânul nostru Someş, în salba celor 24 de sate grănicereşti, găsim nume de oameni care s-au implicat în această formidabilă muncă de răscolire a trecutului şi de evoluţie a şcolilor pentru a lăsa generaţiilor care vin o moştenire demnă de invidiat.

La capătul geografiei judeţului, comuna Romuli îl are autor de monografie pe Vasile Dologa, iar la Telciu pe col. dr. Vasile Tutula care îşi intitulează lucrarea, Un sat de pe Valea Sălăuţei-muza lui George Coşbuc’’, 2005, la Coşbuc pe neobositul profesor muzeograf, Constantin Catalano, în 2005, iar la Salva pe Ana Filip şi Ioan Morariu, 2006, la Chiuza, părintele Clement Plăianu scrie monografia ,,Chiuza, vatră românească şi leagăn al Rebrenilor’’, 1998, la Runc, ,,Fabricat la Runcu Salvei’’, coordonatori Vasile Lechinţan, Adrian Onofreiu şi Mircea Prahase – 2013, la Zagra, Mircea Prahase şi Gavrilă Rus ,,Zagra – o posibilă monografie’’, 1997.

De la Năsăud în sus, dascălii satelor someşene s-au întrecut în scrierea unor asemenea monografii: prof. Leon Muti lansează în anul 2004 o lucrare de mari dimensiuni în două volume ,,Rebrişoara – Mărturii pentru eternitate’’, iar Ştefan Roş, împreună cu fiul şi nora sa Floarea scot la lumină cartea ,,Cu gândul la origini’’, Mircea Daroşi publică ,,Parva, nume de legendă’’, 2003, ediţia I şi în 2016 ediţia a ÎÎ-a, Ştefan Bachiş şi Viorel Rus, monografia Rebrei – 2016, Mircea Daroşi ,,Nepos, vatră de legendă’’, 2004, ediţia I şi în 2017 ediţia a II-a, Gavril Scridon şi Ioan Nechiti, ,,Popas la Feldru’’, iar în 2018 ,,Povestea satului’’, autori Palage Simion şi Ofilat Varvari,  ing. Wohl Adolf scoate,, Monografia comunei Ilva Mică’’, 2001, Simion Lupşan ,,Leşu şi leşenii- mărturii pentru neuitare’’, 2007, Varvari Ofilat ,,Comuna Poiana Ilvei până la începutul mileniului III, 2004, Ureche N. Ioan ,,Monografia comunei Ilva Mare’’, Simion Lupşan, Eleonora Feştilă, Vasile Ciherean şi Flaviu Lupşan ,,Monografia comunei Lunca Ilvei – 2009, iar Liviu Păiuş, ,,Monografia comunei Rodna Veche’’- 2014, cu peste 1200 de pagini. Tot despre Rodna Veche scrie şi Emil Bălăi, ,,Pagini de istorie’’, 1996. Despre Rodna Nouă sau comuna Şanţ cum este cunoscută astăzi, au scris de-a lunguL vremii Onisim Filipoiu (1896 ), Florea Grapinii (1903 ), iar după 1990, Viorica Grapinii, Septimiu Grapini şi Dumitru Munteanu.

În general, toate lucrările de acest gen cuprind capitole separate despre şcoală, ca una dintre instituţiile importante ale fiecărei comunităţi. Au existat însă  de-a lungul vremii şi mai există şi astăzi oameni care au depus eforturi deosebite pentru elaborarea unor monografii şcolare. Un model de nobilă dăruire şi dragoste neţărmurită pentru domeniul în care au muncit o viaţă întreagă l-au dovedit doi oameni de suflet, învăţătorii Ioan şi Lucreţia Mititean din Năsăud, care şi-au pus toată priceperea şi hărnicia scrisului în cele peste 500 de pagini ale volumului ,,O şcoală după un sfert de veac’’, apărut în 2009, şcoală care poartă numele poetului nostru naţional, Mihai Eminescu.

Ce poate fi mai frumos şi mai înălţător decât un omagiu adus unei asemenea instituţii şi oamenilor de la catedră, care ştiu să modeleze mintea şi sufletul copiilor. Este un gest minunat  al celor doi condeieri din Năsăud pe care tinerii şi  slujitorii de azi şi de mâine ai acestui domeniu, trebuie să-l aprecieze şi să-l pună la loc de mare cinste.

La Rebrişoara, harnicul profesor Leon Muti realizează o introspecţie în lumea învăţământului rebrişorean, oferindu-ne o imagine a desăvârşirii culturale prin lucrarea ,,Istoricul şcolilor din Rebrişoara’’ la care, subtitlul ,,De la tăbliţă şi ceaslov la calculator’’ este metafora evoluţiei şcolii de-a lungul istoriei.

Neposul este onorat în anul 2010 cu apariţia lucrării ,,Coloana de lumină’’ a profesorului şi directorului de şcoală Mircea Daroşi ,care arată că, şcoala este izvorul nesecat de lumină, este simbolul celor mai importante deveniri ale omului. Zidită pe temelia cunoaşterii, ea se înalţă ca o coloană fără de sfârşit şi iradiază pretutindeni lumină, căci lumina înseamnă viaţă şi viaţa înseamnă cunoaştere. 

De un larg interes se bucură şi monografia şcolară elaborată de Olimpiu Dan din Ilva Mică şi cea a ilustrului profesor Sever Ursa din Maieru. De o importanţă istorică rămâne însă monografia Năsăudului ,,Icoana unei şcoli dintr-un colţ de ţară românesc’’la care, astăzi se adaugă monumentala lucrare în trei volume cu peste 1500 de pagini a prof. dr. Gheorghe Pleş , intitulată ,, Şcolile Năsăudului’’, premiată de către Academia Română în anul 2019 cu premiul,, Constantin Rădulescu Motru’’.

Monografiile săteşti cât şi cele şcolare sunt lucrări realizate de autori care au trăit şi trăiesc sentimentul datoriei împlinite faţă de oamenii şi locurile natale, sentiment care trebuie cultivat cu cea mai mare sfinţenie şi în rândul tinerei generaţii de astăzi.