Primit pentru publicare: 23 Oct. 2021
Editor: Ion ISTRATE
©Vasile Găurean, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

De secole și chiar două milenii și jumătate, în felurite chipuri, oameni din popor,  poeți, artiști, dascăli la clasă, au lăudat tenacitatea, înverșunarea și hărnicia FURNICILOR (lat. formica formica).

Se spune că Japonezii și chinezii sunt ca furnicile (adică harnici). Strânge omul ca furnica/ Și s-alege cu nimica. Privită cu gingășie de poeți (T. Arghezi și alții) era un model multiform. Dacă mergi pe cărare și vezi o furnică și te-ai ferit să o calci, înseamnă că începi a fi un om bun – le ziceam odinioară elevilor. Du-te, leneșule, la furnică și vezi… – îndeamnă ,,Cartea (solomonică-n.n.) a proverbelor”.  Deunăzi,  cunoscutul critic literar  Alex Ștefănescu își arăta uimirea admirativă vizavi de poverile pe care le duce modesta viețuitoare, devenită o adevărată legendă a hărniciei. Cine nu-i seamănă, nu poate fi decât leneș. Așa s-a spus și… se mai spune.

Într-o zi, povestește Ioan T. Morar, având un sac serios în spinare, gâfâind, furnica se întâlni cu boemul greiere, ce trăgea după el un geamantan elegant. Deși extenuată de muncă, furnica puse jos sacul și îl întrebă unde merge.

-Mă grăbesc, măi fato, la avion. Vreau să-mi fac o minivacanță la Paris. Am obosit după atâtea concerte câte am dat vara asta și merit o relaxare.

-Du-te, du-te! răbufni extenuata lucrătoare. Distrează-te…  Căută-l pe unul La Fontaine și spune-i că am zis eu să vă ia naiba pe amândoi!

Faimosul fabulist francez, despre care amintea furnica, a dus și el o viață ca cea expusă de greiere, amuzând madamele și nobilii de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, ca un alt Don Juan. Regele Soare nu îl agrea, căci el visa pentru Franța lucruri mărețe, nu giumbușlucuri cu rime.

Într-o zi, Ludovic al XIV-lea fu convins să stea de vorbă puțin cu fabulistul atât de apreciat de curtezanele și junii de la curte. Poate își va mai schimba asprele păreri. Fu anunțat poetul, dar, fire boemă, de lover boy, La Fontaine întârzie binișor,  astfel că regele se supără de-a binelea.

-Se poate, domnule, ca regele Franței să te aștepte? îl mustră suveranul.
Frământându-și în mână șapca, fabulistul zise:
-Sunt sigur că majestatea voastră o să înțeleagă… am fost la înmormântarea unei furnici…

Nu știm cât o fi reușit să înveselească inima regelui așa poantă, dar furnica a avut fabuloase momente de glorie, cum am încercat să arătăm.  Marin Sorescu, în primul lui volum, de parodii, ,,Singur printre poeți” păstra la început cadrul general al lui La Fontaine, cu greierele ajuns la mâna furnicii, care îl refuză necruțătoare: –Ai cântat?/ Acuma Joacă. Ofensată, cicada (greierele face parte din clasa aceasta) Agățând ghitara-n cui/ A-nceput s-o bată, vere… ca apoi să reînnoiască cererea: ,,-Acu îmi dai?” / ,,-Cu plăcere.

Adevărul este că greierii nu trăiesc decât puțin, un singur an. A spus-o părintele entomologiei, J. H.  Fabre (n.1823). Nici furnicile nu trăiesc mult. Reginele pot viețui și xece ani, dar lucrătoarele numai 150-160 de zile. Științific, fabula  lui La Fontaine nu e corectă, dar ca modalitate artistică,  rămâne. Toamna, greierii pier (clasa efemeridelor), după ce depun ouă în pământ, spre a ieși primăvara următoare alte exemplare.

Din păcate, furnica nu este deloc ceea ce am crezut noi, ci o pacoste pentru livezi cu deosebire. Oamenii de la sate sunt îndemnați să împrăștie mușuroaiele de pe terenurile de fânațe, fiindcă cosașii tradiționali își stricau coasele izbindu-le. Pe terenurile arate nu veți vedea mușuroaie, dar în livezi, totdeauna. Să ne lămurim. 

Ouăle acelea mici, albe, așa-zisele ,,poveri” pe care le poartă de zor prin luna mai cu deosebire, sunt prima fază a existenței afidelor, acele musculițe verzi de pe frunzele și vârfurile fragede ale pomilor. Ei bine, urmăriți în mai, pe tulpinile pomilor, cum duc aceste ouă până în vârfurile tinerilor lăstare ale pomilor  și le lasă acolo. În câteva zile ies musculițele verzi, afidele, începând a se hrăni cu tinerele lăstare. În urma lor lasă un suc dulce, cu care se delectează furnicile. Pomii se îmbolnăvesc, nu pot crește și nici rodi cum trebuie.

La maturitate, afidele devin crisalide și furnicile le transportă iar în mușuroaie, iernându-le, iar vara următoare, ciclul reîncepe.

  Cum ne apărăm? Vorbim de furnicile comune, europene, nu de sutele de varietăți. Folosim substanțe chimice, dar și metode ecologice.  Bandă pentru lipirea muștelor, cleiuri, înfășurate pe tulpinile de măr, prun, pentru a împiedica circulația furnicilor. E primul an când pomii mei nu s-au mai îmbolnăvit. Poate fi și vaselină sau orice altceva lipicios, ca să întrerupă circulația sus-jos a păgubitoarelor lucrătoare. Păruta lor hărnicie este paguba certă a livezilor. Li se potrivește în cazul acesta un refren din opera ,,Vltava” a cehului Bedrich Smetana: ,,Hăr-ni-cia nu-i a bună, nu-i a bună!”

                                                        prof. Vasile Găurean