Primit pentru publicare: 16 Dec. 2021
Editor: Ion Istrate
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Românii, datorită istoriei lor, complicate și grele, la marginea imperiilor hapsâne și în calea tuturor năvălirilor barbare, au supraviețuit ca un ”miracol și o enigmă” istorică cum afirma Gheorghe Brătianu. Puțini știu că originalul cuvânt colind/colindă este unul dintre cele trei cuvinte româneşti incluse într-un Dicţionar cultural internaţional, publicat de UNESCO, în urmă cu peste 20 de ani şi care cuprinde termeni reprezentativi pentru diversele limbi vorbite pe glob. Alături de “colind”, mai figurează încă două cuvinte in acest dictionar – dor şi doină – fiind considerate ca specifice spiritualităţii noastre, având o deosebită forţă expresivă şi înţelesuri şi rădăcini adânci în creaţiile noastre populare ancestrale din vremea culturii Cucuteni și ale dacilor. Românii sunt singurii care folosesc un substantiv, și anume dorul, pentru ceea ce în alte limbi este exprimat prin verbe. Românii au particularizat atât de mult acest sentiment minunat și i-au dat așa o mare semnificație emoțională și lingvistică tocmai pentru că au trăit din plin lipsurile de tot felul datorită marilor imperii și migrației popoarelor. Din cele mai vechi timpuri, românii care au fost privați de independență, de libertate sau de alte drepturi, iar lipsa intensă și acută a împlinirii sufletești a creat se pare cuvântul ”dor”. Este o exprimare a dorinței și emoției în urma depărtării de ceva sau cineva drag. Este și durere dar și o bucurie tainică interioară în trăirea dorului.

În cazul colindului/colindelor, românii sunt cei mai originali din lume. În Dex avem o definiție complexă a colindului:
COLÍND, colinde, s. n. 1. Faptul de a colinda; obiceiul de a colinda. 2. Vechi cântec popular românesc cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou; colindă. 3. Perindare din loc în loc, întreruptă de popasuri. – Din colinda (derivat regresiv).
colind sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~e / E: drr colinda] 1 Cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou Si: colindeț, (îrg) colindiș, colindeță, colinduță, colindat. 2 (Fig.) Umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri. 3 Colindat.

Originea cuvântului “colind”/”colindă” (un derivat regresiv de la verbul “a colinda”) este extrem de controversată și azi. Unii lingvişti și ”latiniști„ consideră că etimonul este latinescul “calende”, cel care, la romani, denumea prima zi din calendar a fiecărei luni, când era lună plină şi când pontifii anunţau datele sărbătorilor din luna următoare. Înainte cu o săptămână de Solstiţiul de iarnă, romanii se bucurau de Sărbătoarea Saturnaliilor, consacrată zeului Saturn, care se prelungea până la 1 ianuarie, prilej cu care barierele sociale dispăreau, se organizau petreceri, se ofereau în dar figurine din lut ars copiilor, se puneau plante verzi în casă, se cânta şi se dansa. Romanii, pentru care ziua de 25 decembrie era ziua naşterii Soarelui, dar şi multe alte civilizaţii precreştine celebrau puterea “Soarelui Neînvins” (Sol Invictus), când zilele începeau să crească, timpul se reînnoia şi oamenii se pregăteau pentru muncile de primăvară, conform desteptii.ro. Biserica creştină a suprapus Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos peste sărbătoarea Saturnaliilor, pentru a-i atrage pe credincioși, în memoria cărora vechile tradiţii erau foarte puternice. Dar aceste explicații ”latiniste”, nu explică cum dacii liberi care formau 70 la sută din populația întregului popor dac a preluat un cuvânt ”calende” pentru a colinda nașterea lui Hristos.

Unii lingvişti spun că termenul “colind” îşi are originea în slavonescul “koleda”, cuvânt existent, astăzi, în cvasi-majoritatea limbilor slave. Posibil ca colindul/colinda, din limba română să fie de origine traco-dacă? Sigur și alte popoare au colinde, dar nu însumează complexitatea extraordinară a termenului românesc. Colindul denumeşte cântecele ritualice tradiţionale, de o mare diversitate, în funcţie de regiune, interpretate de grupurile de copii, tineri sau adulţi, mergând din casă în casă, cu prilejul Crăciunului şi al Anului Nou. Dicționarele afirmă că funcţia de bază a unui colind este urarea, dar acesteia i se asociază şi altele, secundare, cum ar fi reiterarea unui arhetip (funcţia mitologică), purificare (funcţia de catharsis), manifestare a sacrului (funcţie religioasă), manifestare a bucuriei, protecţie, afirmare a coeziunii de grup. Colindele se caracterizează printr-o uriașă varietate tematică şi imagistică, în funcţie de caracterul individualizat al urării sau de specificul comunităţii (vârsta celor care primesc colindătorii, situaţia familială, profesională). Bogăția şi diversitate a colindelor, ca text, muzică şi ca ceremonial se explică că acestea conţin un substrat mitologic comprehensiv, peste fondul autohton, predacic, dacic, suprapunându-se elemente de mitologie latină, balcanică şi creştină. Azi, colindele au și un mesaj apostolic. Cetele de colindători sunt de fapt transfigurarea acelor primi apostoli care vestesc Nașterea Mântuitorului, iar spectacolele cu magi organizate de copii sunt o rememorarea a minunii din ieslea de la Betleem. Dar unicitatea cuvântului ”colind” din limba română poate fi explicată tocmai din ancestralitatea acestuia de la daci și, apoi, la daco-romani, poporul nostru născându-se creștin, nefiind încreștinat la o dată anume ca rușii, irlandezii sau ungurii spre exemplu. Nicolae Densușianu și Nicolae Miulescu consideră că limbile latine și tracă erau asemănătoare, deci cuvântul ”corind” avea dublă origine traco-latină, iar în cazul dacilor chiar autohtonă, nu romană. Originalitatea și unicitatea cuvântului ”colind” poate proveni din limba traco-dacică, numai astfel se poate explică că acest cântec de vestire a luminii și binelui în lume există doar în limba română, iar celelalte sute de limbi nu cunosc o astfel de abordare a victoriei Luminii în fața întunericului. Din punct de vedere religios colindele sunt bucuria Nașterii Domnului de către popor. Bucuria o exprimăm prin cântece și daruri. Colindele transmit bucuria nemărginită că Dumnezeu este cu noi. Iar Dumnezeu a fost mereu cu strămoșii acestui pământ, că s-au numit daci, daco-romani sau români. De asemenea, cuvântul Ler din colinde, pe lângă caracterul de interjecție, foarte străvechi, poate reprezenta un arhetip unui Ler împărat, o căpetenie dacică întemeietoare de stat, de dinainte de Dromihete sau Burebista. IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului crede că în țară au fost aduse de Sfântul Andrei „Datina colindatului la poporul român este străveche, ajungând încă pe timpul dacilor. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui obicei, totuşi acestea indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei”, spune IPS Teodosie. E adevărat că pe vremea apostolului Andrei, în Dobrogea și Muntenia locuiau strămoșii noștri daci înainte de romanizare. Colindul este o împletire străveche de tradiții dacice și daco-romane. Un lucru este clar, ”colindul” sau, prin rotacism, ”corindul” este un obicei străvechi arhaic înainte de creștinism, un etonim ancestral.