Urmele veacurilor

Croncăne veacurile prin ziduri coşcovite,
Străzile s-au aruncat în mare
Să-şi spele călcâiele încărcate de glod
Crăpate de atâta mers prin uitare.

Pescăruşii aduc în cioc un spic de soare
Şi marea urcă până sub aripile lor.
Eu îmi caut aleasa rătăcind prin oraş
când iubirea pe catarg se face dor.

Femeia în alb a trecut nevăzută
Şi marea o urmăreşte în fiecare clipă,
Mă doare amintirea ce-mi suflă în velă
Navigând pe cer c-o singură aripă.

Croncăne veacurile în burgul uitat
Pe marginea mării odihnită sub chilă,
Gândul se face crin pe pulpe de femei
În corabia legănată de veacuri şi umilă
În faţa orizontului albastru de cuvinte…

Catargul se leagănă aducându-şi aminte
C-a fost arbore tăiat fără milă.

Mileniul îşi scrie istoria pe oglinda mării

O însingurată cuprindere de valuri
Îngenunchind în faţa aceluiaşi uscat,
Mileniul adăstat desculţ pe maluri
Îşi scrie istoria pe-un val de vânt curbat.

Şi stânci de cuvinte în spuma căruntă
Sunt scrise pe apă de la sud la nord
Istorii cu crime într-o existenţă cruntă
Ce-a însângerat şi ultimul fiord…

Abia acum nevăzute albastre mâini
Scriu adevărul pe pagini de apă
O enciclopedie la care latră nişte câini
Din care mileniul se mai adapă.