GÂNDURI DE CITITOR

Despre cartea Mariei Moisoiu, ,,Ispitele gândului”, apărută la Editura Agata

Când te afli, în doar trei ani, la al cincilea volum publicat şi continui să te porţi ca un om normal, când nu te-ai rupt de lumea în care trăieşti, pentru a te aşeza într-un iluzoriu turn de fildeş, când în ciuda întâmplărilor de tot felul care-ţi pot umbri sufletul ai încă puterea să cauţi raza de soare care să-ţi lumineze o palmă de frumos pe care s-o dăruieşti celorlalţi, ştiuţi şi neştiuţi, în cuvinte care-ţi izvorăsc din inimă, atunci, în mod sigur eşti un om cu har. Dumnezeu te-a ales pentru a picura în sufletele semenilor tăi bucurie, speranţă şi linişte, şi dacă a făcut-o, poate, atât de târziu, e pentru că acum, în timpurile învolburate pe care le trăim, a considerat că e nevoie şi de tine, de puterea şi forţa cuvântului tău, pentru a reda oamenilor speranţa unui mâine, mai bun decât cel de azi.

Poeta Maria Moisoiu este un astfel de om. O spune un iubitor de poezie, un cititor care a regăsit în creaţiile domniei sale imagini ce nu i-au dispărut niciodată din minte: prispa casei părinteşti; chipul blând al mamei, frumuseţea câmpului smălţuit cu flori, liniştea tainică a codrului, mirosul de pâine caldă, freamătul sărbătorilor, cerul înstelat al nopţilor de vară, primii fiori ai iubirii…

Mai pregnant decât creaţiile similare ale altor confraţi, poeziile Mariei Moisoiu degajă un aer de sinceritate, de proaspăt şi de spontan. Ele par a fi scrise dintr-o suflare, mâna transcriind pe hârtie şi lăsând, fără retuş, ceea ce mintea i-a dedicat. Cuvintele curg în consonanţă cu trăirile poetei, dând contur unor sentimente şi idei care o frământă şi pe care, are convingerea că trebuie să le comunice semenilor săi. Întoarcerea la natură, regăsirea candorii copilăriei, puterii de a te bucura de o floare, de un petec de cer senin, de marea albastră, de munţii încă acoperiţi de păduri, de o strângere de mână, mândria de a avea o identitate, cea de român şi o patrie, desigur, sunt doar câteva dintre lucrurile la care poeta sugerează contemporanilor săi să mediteze. O face fără ostentaţie, în cuvinte puţine, lăsând să se întrevadă speranţa că această regăsire de sine a fiecăruia dintre ei este posibilă. Această speranţă dă poeziilor Mariei Moisoiu o notă de optimism, necesară acum, mai mult ca altădată, poeta îndeplinindu-şi astfel menirea de om al cetăţii.

Poeziile Mariei Moisoiu prin naturaleţea lor şi prin inefabilul pe care-l degajă, reprezintă o lectură reconfortantă, tot mai greu de găsit în scrierile poeţilor de azi, aşezând-o în rândul autorilor cărora lumea literară trebuie să le dea consideraţia care li se cuvine. Acest volum este, credem, un argument în acest sens, şi avem convingerea că poeta va recidiva, confirmându-ne previziunile, pentru că drumul pe care merge acum, este unul fără întoarcere.

Gheorghe Median