TIMP LUMINAT

„Vă pizmuiesc omenire rămasă după mine
că o să ascultaţi vântul(…),
că veţi călca pământul(…),
că veţi sorbi lumina care
pe mine nu mă va mai atinge.”
(Tudor Arghezi, Mărturisiri, 1967)

Astăzi, mai mult ca oricând, se recunoaşte că societatea modernă se află într-o criză de timp, alături de criza economică şi, poate cel mai grav, de criza umană. Lumea se aşază şi se redimensionează, de la începuturile ei şi până astăzi, în învăluirea şi pârjolirea vremurilor pe care le trăim.
Dintotdeauna în centrul operelor marilor scriitori ai literaturii naţionale şi universale, noţiunea de timp a fost una dominantă şi obsesivă în faţa fragilităţii existenţei umane.

E sfârşit de august şi început de septembrie şi, după o vară infernal de călduroasă, primele semne ale toamnei s-au instalat mai întâi în natură şi apoi în sufletele noastre. Fiecare frunză căzută din arbori este o consecinţă a arderii furtunosului soare, încă destul de orbitor şi potopitor. Pe cer se arată o lumină scăzută, potrivnică omului şi păsărilor călătoare, despre care eu cred că au plecat demult de pe meleagurile noastre.

Poate fi cineva de vină că timpul curge implacabil şi asurzitor, mai ales în degringolada evenimentelor sociale de la noi? Credem că nu, şi fiecare dintre noi ar dori să oprească această stare denumită TIMP.
O astfel de aventură a cunoaşterii de sine şi a curgerii timpului din jurul său încearcă să o facă ilustrul pedagog şi scriitor Vasile Fetescu, prin editarea celui de-al şaptelea volum de versuri DINCOLO DE TIMP, apărut la Editura PIM, Iaşi, 2012, după Trompeta cu surdină, Cântecul lebedei, Poeme pentru veşnicie, Testament, Clipe de infinit şi Duminică.
Omul, pedagogul şi poetul Vasile Fetescu locuieşte în Copou, străjuit de mireasma îmbătătoare a teilor, pe „Insula fericiţilor” (Platon) şi nu se sfieşte în cărţile sale de versuri să exprime adoraţia faţă de arborele sfânt al marelui Eminescu, arbore ce poate exprima antiteza dintre eternitatea naturii (arborele, codrul) şi fragilitatea şi efemeritatea vremelnică a omului „Amândoi suntem fii/ Ai naturii/ înfrăţiţi în existenţa trecătoare” (Fratele meu, teiul), motiv elogiat şi-n alte volume de versuri.

Volumul este organizat pe patru secvenţe poetice: Cânt de poezie, Drum spre început, Poeme triste, Cugete înţelepte.
Tema fundamentală a poemelor este TIMPUL, trecerea sa inexorabilă – Fugit irreparabile tempus, maximă asociată cu panta rhei, în poezii ca: Timp miraculos, Străjer, Dincolo de timp, Însoţitor, Niciodată, Melancolică, De timp erodat etc.
„Aştept ca miraculosul/ Timp/ Să îmbrace/ Zilele fiinţării/ Cu sfinţenia/ Binelui/ Şi frumosului (Timp miraculos).

De la o vreme, autorul este preocupat de rolul poetului şi al poeziei în societate, prima poezie a volumului, pusă în loc de prefaţă, purtând titlul Poezia, la naştere: „Te naşti/ Din furtuni de gând/ Şi văpăi de suflet/ Arzător/ Cu idei inedite/ Înveşmântate în cuvinte/ De aur sclipitor./ Metaforele, rimele, armoniile/ Vibrante/ Îţi sunt dăruite de muze inspirate/ Şi galante./ Albul imaculat al hârtiei/ Îţi deschide/ Liber drum/ Şi te aşază, cu gingăşie,/ În volum./ La dragostea fierbinte/ De autor/ Ţi se adaugă emoţia estetică/ De cititor”.

Într-o altă poezie, Cântec pentru suflet, vede poezia ca o melodie, o excepţională simfonie a sufletului uman, pe care o cântă în fel de fel de ipostaze şi situaţii: „Marea / Şi adevărata /Poezie/Nu se rosteşte,/ Nu se citeşte,/Nu se scrie./ Ea se cântă/ Cu sufletul/ Ca o armonioasă/ Melodie”.

Transpunându-se în postura unui amant, cred că inspiraţia l-a găsit pe el fericitul (Speranţă) pentru a transforma poezia într-un cântec: „Poezia este cântec/ Interpretat de poet,/ Pe armonii de versuri,/ Pentru iubitorii de creaţii/ Lirice./ Muzica sublimă/ A cântecului poetic/ Încălzeşte,/ Până la incandescenţă,/ Inimile sensibile/ Ale cititorilor (Cânt de poezie).
„Încântătoarea Doamnă Poezia” – aşa după cum atât de frumos o numeşte în poezia Destine unite – îi va transforma pe poeţi în: „Magicienii cuvântului/ Nu mor/ Ei pleacă să scrie/ Pentru îngeri” (Magicienii), idee care transpare şi din poezia Poetul.
Afirmând o atitudine stoică, de detaşare olimpiană faţă de vâltorile vieţii, ţintind spre ataraxie, Vasile Fetescu este mai mult un apolinic decât un dionisiac, poezia fiind subdivizarea retragerii contingentului prin transcendent.

Sentimentul de îndulcire a traiului zilnic este dat de traspunerea unei instanţe imaginare în reliefarea picturală a poeziei naturii, structura rematică vizând starea hipertextului poetic în poezii ca: Suvenire, Autumnală, Autumnal paradis, Plimbare în parc, Toamnă princiară, Sfârşit de toamnă etc. „Frunzele copacilor/ Diversificat colorate/ În tonuri cromatice/ Multiplicate/ Pe pământul dezgolit/ Şi trist/ Aşezate/ Alcătuiesc un covor/ Pastelat/ Cu parfumul Toamnei/ Îmbălsămat./ Păşesc alene şi bucuros/ Îmbătat de inegalabilul/ Miros/ Şi de înconjurul/ De vis/ Devenit/ Autumnal paradis” (Autumnal paradis).
Nu lipsesc motivele simboliste împletite cu cele romantice, structurile metaforice care conduc la ideea unui spirit lucid, având acea Weltanschauung, concept şi viziune care reliefează împăcarea cu sine şi cu lumea din jur.

Vasile Fetescu este un cărturar prudent, cu un deosebit respect faţă de inefabila putere a cuvântului în chip didactic, moralizator, sugerând dezvoltarea unei poezii gnomice – maxime, aforisme sentinţe, reflecţii, precepte morale, cu subtile nuanţe…poate şi din auzul colorat de care dispune, prin detectarea parfumului, culorii şi a sunetului arborilor din paradisiacul parc Copou. Am numărat peste treizeci de astfel de poezii, pe care cititorul le poate descoperi lesne la o primă lectură, ceea ce trădează ilustra profesiune de pedagog de-o viaţă a autorului: „Nu are puterea/ Să iubească/ Cu adevărat/ Cel ce în sine/ S-a întemniţat (Fără putere) sau „Nu am nevoie/ De lupă/ Ca să descopăr/ Prostia/ Şi aroganţa./ Ele sunt/ La vedere” (La vedere).
Există şi unele trăsături postmoderniste, ce-i drept puţine la număr, cum ar fi imanenţa „the growing capacity of mind to generalize itself through symbols”- „capacitatea din ce în ce mai crescută de a se genera prin simboluri”.

Au răsărit Flori târzii/ din Cutia Pandorei/ în mijlocul orei/ înţepată de crini/ din Parfumul de spini/ Un Educator adevărat/ la chip luminat/ de-o Toamnă la Copou,/ de Lumina Educaţiei,/ poate şi a ecuaţiei/ Vâslaş în luntrea vieţii/ în soarele dimineţii/ creează ca dintr-o minune/ Gânduri diamantine/ şi Flori de înţelepciune/ inspirat de Trompeta cu surdină/ într-o zare senină/ din gândurile Evei/ în Cântecul lebedei/ lasă Testament şi scrie/ Poeme pentru veşnicie/ într-o splendidă Duminică…/ Zorii s-au ivit/ în Clipe de infinit…./ Rămânând în eternitate/ un nume pe o carte/ în Marele Olimp/ Dincolo de timp…/ în nemuritoarele lui zile/ visează în Copou/ cu nuanţe subtile/ ilustrul scriitor şi pedagog/ FETESCU VASILE.