Nu de mult m-am întâlnit la un excelent vernisaj de pictură, cu istoricul clujean Lucian Nastasă-Kovács, care mi-a dăruit o carte interesantă: ”Enric Furtună și Bilanțul unui insucces” (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2020).Și această carte, ca și celelalte, pe care le-a scris, cu pasiune de documentarist, și, pe care le-am recenzat, este foarte interesantă. Istoricul clujean are un telent inepuizabil de a studia și propune subiecte sensibile sau mai puțin cercetate de istoriografia românească. Are un curaj inexpugnabil de a surprinde exhaustiv aspecte inedite ale istoriei evreilor din România. Atacă subiecte necercetate despre rolul evreilor în istoria și cultura românilor. Cartea despre poetul Enric Furtună este fermecătoare. Am aflat lucruri mai puțin cunoscute despre scriitorii români de origine evreiască, care s-au lansat la cumpăna secolelor XIX și XX. Unii dintre ei au devenit liderii avangardei europene și mondiale. Elita avangardismului literar mondial are origini clare din Români. Lucian Nastasă-Kovács deține șarmul unei acribii versate de a construi o frescă a tinerei generații de poeți evrei, care scriau în limba română în Iașiul debutului lui Mihail Sadoveanu. E fascinant tabloul surprins de autor al tânărului poet liceean, Enric Furtună, coleg de clasă cu Mihail Sadoveanu, care împreună cu alți tineri poeți citeau poezii de Mihai Eminescu sub ”teiul lui Eminescu” din Parcul Copou. Scrierea istoriografică a istoricului clujean sugerează, cu discreție, că această pleiadă de poeți români de origine evreiască trebuie să fie inclusă în istoria literaturii române. Enric Furtună este un poet de factură eminesciană, care a lăsat o operă poetică durabilă și considerabilă, receptată de critica literară a perioadei interbelice, mai puțin de Eugen Lovinescu, care-l ataca în cronicile sale literare, pe poet. Enric Furtună, pe numele Heinrich Pekelman, provenea dintr-o familie evreiască din zona Cernăuți, care s-a stabilit la Iași în 1886. Iașiul acelor ani era format dintr-o populație cu majoritate evreiască, de circa 51 la sută, cu școli și sinagogi înfloritoare. Enric Furtună, pseudonim dat de Mihail Sadoveanu, a fost inițial un sionist, care a studiat la Viena, cunoscându-l pe Theodor Herzl, fondatorul sionismului, acest ”Moise al evreilor contemporani”. Iașul tinereții lui Enric Furtună era o citadelă a sionismului și a culturii idiș. La Iași funcționau la 1867, peste 149 de școli israelite.

Numai în acest context de efervescență culturală sionistă și idiș putem înțelege de ce la Iași s-a compus Hatikva, poezia care a devenit Imnul Național al statului Israel. Tipografiile evreiești publicau atunci o serie de reviste culturale și celebra poezie ”Hatikva”, care a devenit ”virală”, în mediile evreiești și rabinice de atunci. Poetul Naftali Hertz Imber (n. 1856 – d. 8 octombrie 1909) a venit din Galiția (vestul Ucrainei) la Iași, unde toleranța românilor era proverbială, pentru a compune într-o casă patriarhală moldovenească poezia Hatikva, care a devenit Imnul statului Israel. În Parcul Copou, pe Corso sau la biblioteca din Iași, Mihai Eminescu s-a întîlnit mai mult ca sigur cu această legendă a culturii evreiești din Europa vremii, Naftali Hertz Imber. Peisajul românesc din ”dulcele târg al Ieșilor” l-a inspirat pe poetul național evreu de limbă ebraică să compună acest Imn național al Israelului. Naftali Herz Imber, în timpul șederii acestuia la Iași, ca oaspete al unui cărturar localnic. Naftali Hertz Imber a continuat să-și cizeleze poezia și în Palestina otomană, după ce a emigrat acolo în 1882. Poezia este caracterizată de un conținut patriotic romantic, avea nouă strofe și un refren, și se numea „Tikvatenu” („Speranța Noastră”).A publicat poezia în 1886, la Ierusalim, după ce ajunsese în Palestina, într-un volum de poezii intitulat: „Barkayi” („Luceafărul de Dimineață”). Nu numai că poezia s-a scris pe teritoriul românesc al Moldovei, pământ melancolic, care l-a inspirat pe poet să compună Imnul viitorului stat Israel, dar și melodia pe care au fost puse versurile Hatikva au influențe melodice românești din Basarabia. În anul 1888, Shmuel Cohen (Samuil Kogan, 1870 – 1940), tânăr țăran evreu, originar din Ungheni, Basarabia, și stabilit în Palestina, în noua așezare evreiască Rișon LeȚion, unde învățase să cultive vița de vie, a potrivit textul poeziei lui Imber pe o melodie populară, pe care o cunoștea din copilărie sau de la „Hachshara”, pe care afăcut-o ca pregătire pentru emigrarea sa în Palestina. Melodia aleasă era de proveniență românească și circula în mai multe regiuni din România, pe texte diferite. Primul este Cântecul de Mai, cules în Transilvania și publicat de compozitorul- muzicolog Timotei Popovici și se potrivește și cu spiritul optimist al imnului:

„Luncile s-au deșteptat, foaie verde de bujor
Scumpă haina au îmbrăcat, foaie verde de bujor,
C-a sosit pe-al nostru plai, foaie verde de bujor,
Craiul zilelor de Mai, foaie verde de bujor….” etc.

Alte cântece românești ca melodia aceasta sunt: cântecul umoristic ”Carul cu boi”, popular în rândurile evreilor moldoveni sub numele de Cântec străvechi sau Hăis-Cea! (în Yidish: Ois-Scha) și, similar doar în prima parte; ”Cucuruz cu frunza-n sus”, cules în nordul Ardealului și pus pe note de compozitorul Guilelm Șorban. Partitura „Hatikva” cu notele cunoscute până astăzi a fost publicata prima dată de editura C. G.Röder din Leipzig, într-un volum intitulat Vier Lieder (Patru Cântece) „puse pe melodii siriene” (sic) (Palestina și Siria, în acea perioadă, erau adesea, în special în ochii administrației Otomane, considerate o singură unitate geografică). Aranjamentul muzical al cântecului „Hatikva”, numit în germană Sehnsucht („Cântec de dor”) și care figura la pagina 10, îi aparținea lui S. T. Friedland.

Consider esențiale aceste studii istorice care scot în evidență rolul scriitorilor evrei din România. Istoricul Lucian Nastasă-Kovács reușește în monografia, bine documentată, dedicată poetului Enric Furtună să aducă în centrul dezbaterii isotriografice importanța scriitorilor evrei la istoria literaturii române și universale. Enric Furtună a fost un personaj tragic până la urmă. Este împământenit de statul român după ce ca stomatolog a însoțit armata română în eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz din 1917. După instaurarea regimului Antonescu, poetul Enric Furtună pleacă cu vaporul în Palestina, pentru ca după 23 august 1944, să se reîntoarcă acasă în România. Odată cu instaturarea comunismului Enric Furtună nu se regăsește, deși prietenul său Mihail Sadoveanu devenise un oficial potent al regimului. În 1958, poetul pleacă în Brazilia la Sao Paulo și Rio Janeiro, unde moare singur și trist în 1965, nu înainte să lase manuscrisul ”Bilanțul unui insucces” prietenilor din țară, pe care istoricul clujean îl readuce în lumina dezbaterii istriografice, ca o cronică a istoriei literare a scriitorilor evrei de limbă română. Reconsiderarea rolului acestor scriitori în istoria literară românească a devenit o paradigmă. Nu a fost întâmplătoare compunerea poeziei viitorului Imn al statului Israel în România, pentru că rolul culturii și artei românești a influențat funciar și fundamental tinerele elite ale sionismului local și european, care au dus la restabilirea Israelului în țara făgăduită de Dumnezeu poporului biblic.

Ionuț Țene