EUGEN  TURDEAN : ”Medicul nu încetează să fie medic în momentul când își dezbracă halatul alb”
___

IOAN  VASIU : – La începutul dialogului nostru, vă rog să menționați instituțiile de învățământ absolvite până când ați ajuns medic.
EUGEN  TURDEAN : – Primele opt clase le-am făcut în comuna Sânger, județulMureș, în câmpia Transilvaniei unde m-am şi născut, un sat binecuvântat de Dumnezeu, cu pământuri roditoare, datini străbune, oameni harnici şi bonomi.
Am urmat apoi Liceul Teoretic Nr.2, din Luduș. Ȋn continuare, am urmat studiile universitare la Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o în 1977, fiind printre primii din an. Din promoția mea, au ajuns 17 profesori și conferențiari ai facultăților de medicină din Cluj, București, Oradea şi Sibiu.
Ȋntre 1980-1983 am urmat specializarea în medicină internă la Clinica Medicală I din Cluj-Napoca, unde am avut privilegiul să mă formez ca medic internist, sub îndrumarea unor mari personalități ale medicinei interne clujene, respectiv prof. dr. R. Vlaicu, prof. dr. D. Dumitrașcu, prof. dr. O. Pascu, prof. dr. M. Grigorescu, toți patru ajungând mai târziu membri ai Academiei de Științe Medicale. 

În 1984 am urmat cursurile celei de-a doua specializări în gastroenterologie la Clinica de Gastroenterologie Fundeni, București, unde l-am avut ca  mentor pe marele prof. dr. A. Oproiu. În anul 1991, am devenit medic primar medicină internă și șeful secției de medicină internă, prin concurs, secție pe care am condus-o timp de aproape 30 de ani, până în 2020.
Ȋn anul 1998, am devenit doctor în științe medicale, cu teza   Studiul epidemiologic și factorii de risc ai litiazei biliare în zona Orăștiei, fiind cel mai mare studiu epidemiologic privind prevalența acestei boli în Romania. Menționez și faptul că am introdus la Spitalul Municipal din Orăștie endoscopia digestivă diagnostică, respectiv gastroscopia și colonoscopia, ajungând pană în prezent să efectuez 18.000 de endoscopii. Sunt membru al Societății Române de Medicină Internă, al Societății Române de Gastroenterologie și al Societății Române de Endoscopie Digestivă. 

I.V.: – Câți ani s-au împlinit de când v-ați angajat la Spitalul din Orăștie ?
E.T.: – La 1 octombrie s-au împlinit 45 de ani de când sunt angajat la Spitalul Municipal din Orăștie, la început ca medic de medicină generală, la dispensarul medical Turdaș și dispensarul Intreprinderii  Favior Orăștie, apoi ca medic specialist și primar medicină internă și gastroenterologie. Cu excepția perioadei când am urmat cursurile de specializare, între 1980-1984, mi-am desfășurat activitatea numai la Spitalul din Orăștie.

I.V.: – De ce ați ales spitalul orăștian și nu o unitate medicală mai mare ?
E.T.: – În primul rând, pentru că soția mea, Marcela, medic pediatru, este din Orăștie, apoi, încă de la început am simțit că sunt stimat, prețuit de către locuitorii Orăștiei și pentru că aici am întâlnit pe dr. Ivașcu I., care a fost directorul spitalului 31 de ani neîntrerupți și care, la acea dată, obținuse aprobările pentru construirea unui nou spital în localitate. Spitalul s-a construit ȋntre 1982-1986, iar tentația de a lucra ȋntr-un spital nou a fost foarte mare pentru mine.
Mi s-a oferit și posibilitatea de a profesa la Spitalul Județean Deva și la Clinica Medicală I din Cluj-Napoca, dovadă fiind faptul că dl. prof. R. Vlaicu, șeful Clinicii Medicale I, Cluj-Napoca, s-a deplasat de două ori la Orăștie  pentru a mă convinge pe mine și pe familia mea să fac acest pas, însă tot timpul am considerat că am fost „adoptat” de comunitatea orastiană şi locul meu este aici, la Orăștie, să fac bine locuitorilor minunați ai acestui oraș. 

  I.V.: – Amintiți, vă rog, cei mai importanți medici, alături de care ați lucrat în spitalul din Orăștie.
E.T.: – În lunga mea activitate de medic, am lucrat şi colaborat cu trei generații de medici, începând cu medicii alături de care am lucrat în spitalul vechi, dr. H. Munteanu, un foarte bun clinician şi semiolog, dr. M. Baiciuc, un excelent radiolog, dotat şi cu o cultură medicală vastă.Urmează generația mea, şi aici aş dori să ȋi amintesc pe dr. Ivaşcu Ioan, un foarte bun organizator de sănătate, care a făcut parte şi din Comisia de Psihiatrie a Ministerului Sănătății, dr. S. Nistorescu, un coleg deosebit şi un ecografist de excepție, cel care a introdus ecografia în spital, dr. P. Dindeal, un tip mai introvertit, dar foarte bine pregătit profesional, cel care a introdus investigațiile moderne cardiologice în spital, dr. V. Șuță, cel care a introdus ecocardiografia în spital, dr. A. Ardelean, un profesionist şi un neurolog de mare clasă.
Nu pot să trec peste buna colaborare pe care am avut-o cu colegii de la secția Chirurgie, dr. G. Roman, cel care a introdus chirurgia laparoscopică în județul Hunedoara, dr. D. Sechi, dr. T. Pașca.
Am ajut un sprijin permanent din partea colegilor de la laboratorul clinic, chimist Florin Sîrbu, dr. M. Alionescu şi chimist Florina Sîrbu. 

În prezent, lucrez cu noua generație de medici, care sper să ducă mai departe, chiar să depășească, realizările generației noastre, având ȋn vedere condițiile de lucru deosebite şi aparatura de ultimă generație cu care a fost dotat spitalul.
Ca şi decan de vârstă al medicilor din spital, le dau un sfat: să se ghideze după dictonul omul sfințește locul.
O bună colaborare o am cu doctor S.G. Nistorescu, cel care a introdus in spital endoscopia intervențională şi fibroscanul ȋn diagnosticul hepatopatiilor cronice. 

I.V.: – Ați ajuns acum în pragul pensionării. Ce însemnă această răspântie pentru dumneavoastră ?
E.T.: – Într-adevăr, este o răspântie. Este un moment ȋn care te întrebi dacă ai făcut bine ce ai făcut pană acum şi ce o să faci de acum înainte. Nu cred că este ușor pentru nimeni, după o viață întreagă ȋn care ai avut același program, spital-casă-cabinet, seara contravizită, să te trezești acum cu atâta de mult timp liber. Dar te şi gândești că vrei, nu vrei, timpul trece pentru fiecare, şi că la un moment dat, trebuie să renunți la unele lucruri şi să-ți vezi numai de familie. Încerc să-mi realizez un vis pe care l-am avut de mult timp, de a scrie O istorie a Spitalului din Orăștie și Liceul „Aurel Vlaicu” și   Școala medicală clujeană, ținând seama că 14 absolvenți ai liceului orăştian au ajuns profesori şi conferențiari universitari de medicină, care au făcut şi unii încă mai fac cinste şcolii medicale clujene, în special, şi românești în general. Unul dintre ei a ajuns membru titular al Academiei Române, iar trei, membrii ai Academiei de Științe Medicale. 

I.V.: – Dacă ați putea să întoarceți înapoi roata vieții, ați mai alege această profesie a deplinei responsabilități ?
E.T.: – Au fost momente în viața mea de medic, când responsabilitățile profesionale m-au pus în situații nu foarte confortabile. Ca șef de secție atâția ani nu mi-a fost întotdeauna ușor pentru că am vrut şi cred că am reușit să fiu un sprijin permanent pentru cei cu care am colaborat. A fost, sper, o responsabilitate de care m-am achitat onorabil și de aceea nu regret nimic, iar dacă roata vieții s-ar întoarce, aş merge tot pe același drum. Medicina nu este numai o profesie, ci şi un mod de a vedea lumea, o filosofie. Medicul nu încetează să fie medic în momentul când își dezbracă halatul alb. 

  I.V.: –  Ce regrete și ce satisfacții v-a adus profesia de medic ?
E.T.: – Orice medic cred că are, de-a lungul carierei, şi regrete, şi satisfacții. Pentru mine, regrete au însemnat situații ȋn care,deși m-am străduit şi am considerat că am făcut ce am știut cel mai bine, am pierdut uneori bolnavi chiar şi prieteni dragi…asta dovedește că, oricât ți-ai dori, nu poți influența pană la capăt viața unui bolnav. 

Pe plan profesional, activitatea mea a fost recunoscută atât local, prin obținerea unor diplome din partea Primăriei şi a Radio Color, cât şi pe plan național,  Președintele României decernându-mi, ȋn anul 2004, Meritul Sanitar în grad de cavaler, iar biografia mea a apărut în două enciclopedii, prima enciclopedie medicalã Who’s Who in Romania  Medical, în 2006 şi Enciclopedia personalităților din Romania, în 2011. 

Dar vreau să spun că adevăratele satisfacții le-am avut atunci când am stabilit un diagnostic precis, când am salvat vieți, când am curmat o suferință, sau o disperare şi am simțit în ochii bolnavilor recunoștința şi mulțumirea lor. 

Pot să spun acum, la sfârșit de carieră, că, deși profesia de medic mi-a adus şi regrete, satisfacțiile au fost mult mai numeroase, şi consider că am fost un prieten şi un bun sfătuitor pentru pacienții mei. 

                         Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR