Adriana Ausch s-a născut la 20 mai 1954, la Târgu Mureş. A absolvit Școala de Arte din Târgu Mureș, Facultatea de Arhitectură a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și Longy School of Music Of Bard College din Cambridge, Massachusetts. Este căsătorită și are două fiice. În anul 1989, a emigrat în Israel, la Haifa, în același an s-a mutat în Germania, la Frankfurt, iar în anul 1994 s-a stabilit în Statele Unite, la Boston, unde locuiește și este lector la școala de muzică pe care a absolvit-o. Din anul 1974 până în anul 1975, a fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra”, unde a fost distinsă cu Premiul pentru debut (1974), Premiul anual (1975) și Premiul consacrării (1975). A mai câștigat Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” de la București (ediția a IV-a, 1976) și Premiul al II-lea la Festivalul Național „Cântarea României” (ediția a IV-a, 1979). A făcut parte din grupul de cabaret Follen Angels și din grupul vocal a capella Pandora’s Vox – ambele din Boston. A realizat albumul de autor „Calul albastru” (compact disc și casetă audio, 1992) și figurează pe mai multe albume compilație.

Adriana Ausch este una dintre cele mai importante folkiste (compoziții, texte, voce, chitară și pian) din România, care a cunoscut consacrarea pentru sensibilitatea, sinceritatea și expresivitatea interpretării sale. Interviul de mai jos datează din 24 februarie 2020.

– Bună ziua, Adriana Ausch!
– Bună ziua! M-ai pus într-o dispoziție foarte nostalgică!

– Hai să ne amintim de anii aceia extraordinari; de ce crezi că a apărut folkul la noi?
– Nu știu exact de ce și nici dacă denumirea aceasta e chiar corectă, fiindcă nu știam că ceea ce cântam se numește „folk”; cineva ne-a spus „folkiști”. Dar cred că a apărut din nevoia de a ne exprima într-un mod poetic și personal și mai cred că plutea ceva în aer, pentru că, în anii aceia, acest gen de muzică era cam peste tot: și în Franța, și în America, și în Cehoslovacia.

– Ai avut și continui să ai o voce extraordinară; a fost remarcată dinainte de intrarea în folk?
– Da, cântam la școală, în fel de fel de concerte; când aveam 14 ani, cu colegele de liceu din Târgu Mureș am avut o formație care se numea Cactus.

– Și de ce te-ai apucat tocmai de folk? Pentru că, practic, toată cariera ta, până la plecarea din țară, s-a „învârtit” în jurul acestui fenomen.
– Nu știu, a fost o întâmplare; eu am studiat pianul clasic timp de 12 ani și asta era pregătirea mea muzicală. Fratele meu a primit o chitară de ziua lui și nu s-a ocupat de ea; am luat-o, am învățat un acord, apoi încă unul și… așa s-a întâmplat.

– Emoția pe care ai reușit să o transmiți prin cântece și, mai ales, prin interpretare a rămas vie în sufletele celor care au avut șansa de a te urmări; cum ai reușit să păstrezi această stare și eticheta „Adriana Ausch”?
– Nu știu exact, dar cred că această expresie a emoției vine dinăuntrul nostru; nu știu dacă are legătură neapărat cu muzica, ci, mai curând, cu cine suntem în suflet și asta se transmite.

– Trecem puțin și prin perioada Cenaclului „Flacăra”; pentru tine, a fost cu plus sau cu minus?
– Mai mult cu minus decât cu plus, pentru că am fost un timp foarte scurt – cam un an – și am plecat decepționată de acolo; a fost și un plus, fiindcă am reușit să fiu auzită de mai multă lume, dar mai ales un minus, căci tendințele cenaclului începuseră să se schimbe și am plecat cu un gust amar.

– Ai urmat Arhitectura; ai și profesat-o?
– Da; mai întâi, în țară și, după o scurtă perioadă petrecută în Israel, în 1989, și în Germania, unde am stat șase ani, după care, în 1994, am venit în Statele Unite, la Boston.

– De ce ai plecat din țară?
– Din motive și personale, și generale – sociale, naționale. În momentul în care am plecat, relativ târziu, având în vedere că situația se înrăutățise de mult, am făcut-o pentru a da copiilor mei și mie o șansă de a trăi într-o lume liberă și de a avea acces la tot ce se poate mai bun într-o viață de om.

– În România, te-ai fi putut realiza profesional?
– În anii aceia, nu cred; pe atunci, nu se făcea arhitectură.

– Dar în Occident, ai reușit?
– Da, am avut noroc pentru că am fost la Frankfurt, un puternic centru cultural și de afaceri, iar acolo erau multe investiții și se făceau numeroase construcții; deci, din punct de vedere al timingului a fost bine, pentru că se uniseră cele două Germanii și se construia enorm peste tot. Am avut șansa să lucrez în companii foarte bune și să fac arhitectură așa cum mi-am dorit.

– Au trecut mulți ani de când ai plecat; ce te mai leagă de România?
– În primul rând, prietenii, anii tinereții și amintirile, fiindcă, indiferent cum au fost vremurile acelea, cu greutățile și mizeriile pe care le-am suportat, eram tineri și de aceea toate astea au trecut altfel, mai ușor. Am revenit frecvent acasă, pentru că tata mai trăia la Târgu Mureș, și atunci m-am întors cât am putut de des; dar mai ales prieteniile mă leagă de România.

– Ai mai regăsit dintre ele? S-au păstrat?
– Da; mulți prieteni s-au păstrat, unii s-au pierdut, alții au plecat… Au rămas prieteniile adevărate și trainice.

– Dincolo de folk, știu că ai o exprimare polivalentă în muzică; aș vrea să ne descrii puțin domeniile tale de expresie.
– Când am venit la Boston, m-am reîntors la Conservator, pe care l-am absolvit cu o specializare despre analiza muzicală în mișcare (Dalcroze eurhythmics); asta, cu tot cu licență, un masterat și un certificat, mi-a luat vreo cinci ani de studii, după care am început să profesez predând această disciplină (Eurhythmics). Apoi, am făcut încă un masterat în domeniul vocal (Vocal performance), deci am adâncit studiul muzicii cât am putut de mult. Am început să cânt și muzică clasică, și de cabaret, și jazz, și baroc francez, și tot ce se putea explora.

– Pentru că ai atins atâtea posibilități, de care dintre toate aceste genuri muzicale te simți mai apropiată sufletește?
– În afară de a cânta la chitară și cu vocea, care va rămâne întotdeauna sufletul a ceea ce fac, genul care mă definește cel mai mult la ora asta este muzica de cabaret.

– O, nu m-aș fi așteptat!
– Nici eu!

– Și ai spectacole, întâlniri cu publicul?
– Chiar astă-seară am un spectacol, dar în ultimii ani nu am mai cântat așa de mult, deși am fost într-un grup de cabaret și în altul vocal a cappella, cu repertoriu mixt; m-am axat mai mult pe predare – și cursuri de cabaret, și euritmie, și teorie muzicală, și pian, și multe altele. Anul acesta e unul de revenire în mai multe spectacole și cam asta fac.

– Cum te poți exprima în limba română – presupun că o faci și acolo – dacă nu ești în țară? Există un public românesc căruia i te adresezi?
– Da, am aici mulți prieteni din România pentru care cânt la Boston sau la New York, dar faptul că eu cânt în limba română și publicului american e același lucru. Chiar dacă, la început, lumea nu înțelege exact ceea ce spun, e altceva care se transmite, după câte am observat.

– Spune-mi cum ai scris cântecul tău capodoperă, „Învață (de la toate)”: ușor, greu?
– La început, mi-a venit textul sub ochi și atunci m-am gândit să fac și muzica. Dar, întotdeauna când lucrez la un cântec, îmi ia enorm de mult timp, iar acesta s-a născut în trei sau patru săptămâni.

– Nu a fost o străfulgerare? Pare făcut dintr-o inspirație divină, atât e de „rotund”.
– Nu, niciunul dintre cântecele mele nu a venit așa; fiecare cuvânt și fiecare vers trebuie să treacă de câteva ori printr-un filtru, printr-un anumit proces de interiorizare până să ajungă la o formă credibilă. Acest cântec a fost inspirat de o piesă a lui Woody Guthrie.

– De care perioadă a vieții tale te simți mai apropiată, mai atașată?
– Sunt mai multe, dar în primul rând sunt foarte atașată de copilăria mea, care a fost extraordinară, și mă gândesc cu drag la ea. O altă perioadă de care-mi aduc aminte cu foarte mult drag e copilăria copiilor mei.

– Trăim și din amintiri, dar, din ce ai povestit, prezentul e foarte important pentru tine și te felicit pentru asta, după cum te felicit și pentru tot ce ai făcut pentru noi.
– Mulțumesc din suflet!

Florin Bălănescu