În loc de prefață:

Manifest

Profesorului de Limba și Literatura Română din anii de liceu, Teodor Epure

La școala din deal, stejarul își îndesește frunzișul spre veșnica-i menire
cu tinere mlădițe din zorii dimineții, devenire.
Spre apus, stejarul își îngenunchează lacrimile în pârâiașul Feredeu.
Semn, că mă rătăcesc când nu-mi cânt baștina dată de Dumnezeu.
Și plâng cu lacrimi de dor să nu-mi uit icoana vetrei strămoșești
și strugurii negri să-i adun în cerdacul albastru din lemn de cireși
încărcați cu anii vechilor străbuni
și zestrea lor, bravii tribuni.
*
Iarba de-acasă din roua dimineții și via străbunilor nu se vinde,
precum în laț ciocârlia nu se prinde.
Nu se vinde nici pupăza ce cântă teilor de jale,
nici lacrimile încovoiate pe lunca din vale,
nici cântul ce ridică surâsul din cavale, mierlei mai ușor să-i fie.
Opriți praștia ce frânge arcul strivind barza cu pruncul!
Cupidon e-n lanțuri acoperit de prafuri.
Treziți viața să trăiască!
Sculați morții, din morminte să se întoarcă!
E nevoie să ne arate cum la ușă mătura se pune
în loc de lacăt
și poarta neîncuiată să rămână drumeților cu limbă română.
Încoronați cu fragede ramuri și muguri de aur din stejarul secular,
la școala din deal, voi tinere flori răsădite în scoarța scorțarului din sat,
striviți nemernicia jugului modern și lustruitele tăvăluguri din șenile de oțel.
Sfărâmați-le!  și în grape așezați-le rostul
Pentru o fertilizare a strămoșescului pământ.

O carte, Manifest

Poemele domnului profesor, Teodor Epure, sunt sfeșnice aprinse și vor rămâne ca o prisnă la icoana satului natal, peste timp. O efigie a spiritului vornicenean. Sunt o trăire candidă, o creație pentru vindecarea epizootiei sociale, percepută de poet ca un atac la distrugerea identității noastre, a valorilor noastre tradiționale. Pentru aceasta, Teodor Epure își mobilizează talentul înnăscut, își trage aer în piept și-și ascultă inima. Când tristețea sau bucuria vieții îl copleșesc, își ascultă lacrimile trădătoare ale intenselor simțiri. Dacă e singur sau își imaginează singurătatea, privește spre înaltul cerului și simte că îi va dăinui munca în slujba generațiilor viitoare.  Când e respectat, dăruiește și ajută. Când e evitat, nu judecă pe alții, nu urăște și nu privește cu invidie realizările altora. Și tace când suferă. Este așa cum e nevoie, importantă și necesară  unei comunități.

Această carte este sublimă, față de catastrofele în versuri ale unor poeți care încearcă să se împăuneze în vremurile de azi. Este ca un fulger ce cu iuțeală sfarmă în zigzaguri cerul întunecat apărut deasupra satelor noastre, precum în spațiul unei reclame luminoase, căreia i s-a ars siguranța. Este o creație de excepție ce se înscrie pe lina clasicilor literaturii române, Alexandru Vlahuță, Vasile Alecsandri, George Coșbuc. Și, înainte de toate, este o carte Manifest. Să luăm aminte!

Ion ISTRATE
Botoșani, 8 Nov. 2022