Alexandru Bertzi s-a născut la 21 septembrie 1955, la Sighetu Marmației, județul Maramureș. A absolvit Facultatea de Mecanică Fină (secția subingineri) a Institutului Politehnic din București. Este căsătorit și are o fiică și un fiu. În anul 1970, a înființat în orașul natal formația Mi bemol rock, după care a activat în grupul coral Song din București (1977-1981). A fost membru de bază al cenaclurilor Flacăra (1976-1985) și Totuși, iubirea (din anul 1990), unde a luat parte la peste 1.400 de spectacole. În cei 46 de ani în care s-a dedicat carierei muzicale de cantautor de muzică folk, a susținut aproximativ 4.500 de concerte atât în România, cât și în alte 21 de țări. A înregistrat 12 albume și figurează pe mai multe compilații. A primit titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației (2006) și medalia Crucea Moldavă a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei (2007). Interviul de mai jos a fost realizat la 28.09.2002.

– Ducu Bertzi, vorbește-mi pentru început despre locurile tale natale, despre oamenii care ți-au fost și ți-au rămas dragi.
– Acolo, toate sunt așa cum le-am lăsat, numai noi ne-am schimbat, doar vârsta își spune cuvântul. Pentru mine, Maramureșul și Sighetul înseamnă enorm; fiecare are un cap de pod și, la fel și pentru mine, locurile copilăriei reprezintă mai mult decât un punct de sprijin. De multe ori, mă gândesc cu tristețe că băiatul meu s-a născut și a crescut în București, ceea ce îl face să fie mult mai sărac decât am fost eu.

– De când porți chitara după tine?
– De ceva vreme… Am început cu vioara, dar la vârsta de 14 ani m-am apucat și de chitară. Primele mele chitare au fost electrice și mi le-am confecționat singur; sigur că nu sunau foarte bine, dar destul de aproape de ceea ce ar fi trebuit. Mai târziu, chitara a devenit nelipsită; dacă plec într-un concediu cu familia, atunci, sigur, n-o iau, pentru că sunt hotărât să nu cânt și, oricum, nu mai are loc de bagaje, dar am senzația că-mi lipsește ceva…

– Deci, câți ani au trecut de atunci?
– Păi, să tot fie vreo 33…

– Ce spune familia despre tine, cel absent de acasă?
– S-a obișnuit. Sigur că și lor le e greu, dar n-avem ce face; anul ăsta, am fost mai mult plecat în străinătate – în ianuarie, trei săptămâni în Germania, apoi, din februarie până în aprilie, în Canada și America… Nici acum nu stau acasă, „fierb” prin țară.

– Te-a schimbat chitara ca om? Ce ai fi fost fără ea?
– Fără chitară, aș fi fost subinginer, pentru că am terminat Mecanică Fină, am și lucrat în domeniu până în ’91, după care am cochetat cu presa, ocupându-mă mai mult de un segment nou care apăruse pe piață și care-mi făcea mare plăcere – relații cu publicul, imagine și publicitate.

– Iubești oamenii?
– O, da… Și îmi place să fiu permanent în mijlocul lor.

– Ce simți în clipa în care te oprește cineva pe stradă?
– 90% e satisfacție, dar câteodată poate fi și sâcâială, pentru că sunt momente când ești obosit și chiar îți dorești să rămâi numai tu cu gândurile tale.

– Pe ce ai da gloria?
– „Gloria” e un termen mult prea vast și nu l-aș pune la schimb cu nimic, fiindcă nici nu cred că am avut cunoscut-o vreodată.

– Care e scara valorilor în viața ta?
– Caracterul, disponibilitatea la jertfă – lăsând de la tine în favoarea apropiatului tău – și capacitatea de a încerca să-l înțelegi pe cel de lângă tine.

– În mai toate spectacolele tale, ești primit cu entuziasm; ți s-a întâmplat să ai parte și de atitudini contrare sau măcar de indiferență? Cum reacționezi atunci?

– Contrare, nu; poate indiferență, uneori. Le-am tratat normal, pentru că știam – și asta ține deja de experiență – ce fel de public am în față și atunci am încercat să-i suscit interesul, iar, în cele mai multe cazuri, am și reușit.

– Cum scrii un cântec?
– În general, am plecat de la text și niciodată nu mi-am impus, având un text în față, să-mi beau cafeaua și să mă apuc să scriu un cântec. De multe ori, merg cu mai multe texte în minte și aștept momentul în care se creează toate condițiile ca să încep construcția piesei, care nu înseamnă că se și finalizează atunci. Nu o dată, am și renunțat; am „omorât” textul și l-am pus cu totul deoparte. Deci, lucrurile decurg destul de anevoios, nu e ceva pe care să-l poți programa și care să fie contorizat în date fixe.

– Cam cât durează un astfel de proces?
– Depinde, fiindcă totul este o acumulare în timp; tot stochezi și, la un moment dat, apar rezultatele.

– Există și idei muzicale fulger?
– Există, dar, după ce mi le fixez, revin la ele ca nu cumva să se repete ceva în construcția frazei muzicale sau să semene cu altceva care mi-a rămas în subconștient – vreun laitmotiv cunoscut.

– Ce crezi despre tine?
– Sunt un tip destul de ferm, extrem de pragmatic, dar slab vizavi de oameni, fiindcă îi iubesc – în special pe copii – și asta e slăbiciunea mea cea mai mare.

– Spune-mi un cuvânt drag.
– Mi-e dor.

Florin Bălănescu