Vasile Baibarac s-a născut în anul 1969, în satul Pociumbeni, raionul Rîșcani, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). A absolvit Facultatea de Litere (secția Română-franceză) a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a fost profesor în comunele Butea și, în prezent, Victoria, județul Iași. Despre condiția sa de basarabean în România și despre perspectivele acesteia, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 25 august 2001.

– Vă rog, mai întâi, să vă prezentați.
– Mă numesc Vasile Baibarac și am venit din Republica Moldova.

– De ce nu ați rămas în Basarabia?
– Am preluat un vis al fratelui meu, care, pe timpul perioadei comuniste, și-a dorit enorm să ajungă în România. El m-a învățat ce înseamnă românism, fiindcă acolo se vorbea cu jumătate de gură despre asta. Chiar dacă dincoace de Prut erau tot români, nu puteam spune: „Sunt frații noștri!”; mai ziceau doar cei în vârstă, care povesteau despre faptele lor de arme, și de la ei a preluat fratele meu aceste sentimente, pe care mi le-a transmis și mie.

– Părinții au fost pentru venirea în România?
– Nu, ei m-au vrut copil în sat; când am plecat, mi-au spus: „Tu nu te mai întorci.” Situația a fost de așa natură, încât am stabilit, împreună cu soția, să rămânem la Iași.

– Vă simțiți mai mult împlinit prin căsătorie sau despărțit de cealaltă familie?
– În mine, se dă o luptă continuă: mă simt cu un picior în România și cu celălalt în Basarabia, fiindcă acolo sunt rădăcinile și părinții, iar aici se află soția și contextul în care m-am împlinit ca om; e normal ca locurile și oamenii din ambele părți să-mi fie la fel de dragi.

– Cum e să fii român în Basarabia și basarabean în România?
– E foarte dificil, pentru că în România sunt văzut ca basarabean, iar în Basarabia – ca român. Mă simt ciudat: când merg acasă – „A venit românul!”, iar când ajung în România – „A venit basarabeanul!” Oricum, ca să mă duc acasă am nevoie de pașaport; nu mai pot merge cum o făceam cândva.

– Cum îi vedeți acum de aici pe basarabeni?
– Acum, îi găsesc pe cei de acolo oarecum schimbați; în perioada de glorie a naționalismului în Basarabia, erau înflăcărați, după care entuziasmul lor a început să scadă. Spre exemplu, în timpul evenimentelor de la Cahul au mers acolo, deși puteau să moară, sute de studenți ca să apere bucata aceea de pământ unde se preconiza înființarea unei așa-zise „republici găgăuze”. …Și așa mai departe. Totul pornea din suflet, nu erau doar simple vorbe aruncate; când vorbeai cu un basarabean despre românism, îți spunea niște lucruri foarte simple și directe. În România, n-am întâlnit nicăieri un entuziasm cum a existat atunci în Basarabia.

– Ce credeți că a lipsit pentru a se regăsi românii între ei?
– Un singur lucru: să existe înțelegere și toleranță reciproce; aș putea da exemplul germanilor, care și-au spus: „Suntem cu toții același popor și construim împreună.” Exact la fel s-ar putea realiza și unirea noastră, cu condiția ca unii dintre noi să nu se considere superiori, iar ceilalți să aibă complexe; numai astfel ar putea fi înfăptuită România Mare.

– Cum vedeți acest viitor?
– Realizabil, dar nu prea curând, mai ales din motive politice; românii se tem de o a doua mare minoritate națională – rușii din Basarabia –, iar basarabenii au rezerve în privința unei inferiorități față de românii de aici. Ar trebui să se conlucreze mai mult în acest domeniu la nivelul ambelor guverne.

– Vă mulțumesc pentru gândurile pe care mi le-ați încredințat.
– Și eu, pentru că mi-ați oferit ocazia.

Florin Bălănescu