Pașii îl purtară pe nesimțite până la singura discotecă din localitate, veche de când lumea și ale cărei ziduri coșcovite, de un gri apăsător, murdar, încă aduna în serile de weekend ale vacanțelor mai ales, pâlcuri de adolescenți timpurii. Vlad nu mai fusese acolo de ceva timp, de iarna trecută, iar amintirea serii ciudat de călduțe pentru un început de ianuarie, începu să se ridice, treptat, ca un balon umflat cu grijă, în el. Începu să se simtă, brusc, ca o imagine de sine distorsionată și clătinându-se tot mai mult odată cu fiecare iz din trecut ce se instaura, perfid,  în ființa lui. 

O seară cu parfum proaspăt și înghețat de brad povârnit de zăpadă, încheiată într-un mod inedit. Cunoscuse atunci o femeie, iar momentul se suprapusese peste o situație despre care se putea spune că venise ca o demonstrație. Tocmai avusese cu vărul său mai mare o discuție delicată și care atinsese în Vlad paliere ascunse, cu atât mai mult cu cât abia se despărțise de Aida! Și, știa cu fiecare fibră din el, că trebuia să o uite! El termina facultatea și nu putea rămâne în același oraș cu ea… Îl așteptau viitorul, cariera și parohia tatălui său, al cărui mare vis era ca Vlad era să slujească împreună cu el în aceeași biserică. Tatăl său era idolul lui, nu-l putea dezamăgi, așa cum preotul Bărbulescu nu-l dezamăgise niciodată. Pe urmele lui, totul devenea cum trebuia! Moștenindu-i firea aspră, Vlad nu putea înțelege slăbiciunile, nu era de acord cu ele. Tatăl său le spusese în repetate rânduri, lui și fraților săi, că o viață împlinită era cea ghidată după cele zece porunci divine, în măsura posibilului, a omenescului. O viață construită în permanență după niște legi nescrise conforme cu normele societății (pe care, spunea el, suntem datori să o respectăm) și mai ales cu valorile proprii fiecărei persoane.

„Secretul este să rămâi tu însuți, fără să deranjezi pe ceilalți și fără ca ei să te deranjeze pe tine. Fără să le permiți să te scoată din ale tale.”

Asta îi repetase în ultimii ani, de când începuse să înțeleagă ceva mai mult decât jocurile copilăriei și  avusese și ocazia să simtă pe pielea lui satisfacția de a fi  luat  decizii de unul singur, decizii care se dovediseră, în general, bune. Nu era vorba despre alegeri majore, dar trăise din plin bucuria de a hotărî de unul singur ceva și fusese vorba de o hotărâre înțeleaptă. Pentru că se gândise bine, se analizase pe sine și căpătase în timp obișnuința de a încerca să facă lucrurile să meargă așa cum voia el. Și când nu îi reușise, nu riscase cu nimic măreț, deși învățase în timp să își asume riscuri. Mici și repetate, asemeni rostogolirilor mărunte și insistente ale unei mingiuțe. Iar mecanismul său interior se calibrase în așa fel încât ajunsese să detecteze riscurile majore, în care nu voia să intre. Era ca un semnal intern care îi ascuțea simțurile și îl făcea să dea înapoi. Inexplicabil. Cât despre iubirea în căsătorie, avea deja exemplul părinților săi care, amândoi, îi povestiseră cum nu trăiseră o poveste fulgerătoare, capabilă să le răpească rațiunea. Se cunoscuseră timid, sfios și fără grabă, constatând în câteva luni că fiecare din ei descoperise în celălalt oglinda în care se regăsea. Deși foarte tineri și fără alte experiențe în spate, aveau același fel de a privi lucrurile, aveau aceleași interese și dorințe mari. Se deosebeau, (constatase de-a lungul timpului, Vlad), doar în reacții: tatăl, mai impulsiv și mai lucid, mama, principiul feminin al familiei, mai calmă și mai afectuoasă.  El, mai rece și mai la obiect în explicații, ea, mai comunicativă și mai creativă. Amândoi erau însă de acord că pasiunea ar trebui trăită, dar nu în mod obligatoriu, pentru că odată anihilată, și neașezată pe  bazele solide ale înțelegerii și respectului, cei doi vor ajunge să se urască… Ori dacă nu a fost, și dacă ar fi să se despartă, o vor face ca doi prieteni buni. La ce ar servi pasiunea dacă nu doar la uscăciunea simțurilor și odată cu asta, la o nedorită lâncezeală  a unei relații jilave?… Și tot amândoi erau de acord ca oamenii nu se pot potrivi perfect, dar pot învăța să se ajusteze, să se obișnuiască în timp, unul cu altul. Iar căldura familiei și confortul acesteia meritau orice compromis. Cu asta crescuse Vlad și deocamdată viața nu îl pusese în situația de a vedea altceva.

O discuție ca între bărbați, ațât fusese decisiv pentru o buclă din evoluția lui. Petrecuse câteva ceasuri alături de Ianis, vărul său, și de Codruț, fratele mai mare, discutând despre fete. Și despre viața lor, de tineri jonglând cu ultimii ani de  facultate. Când devenise student la Teologie, lui Vlad nu-i era prea clar atunci cam pentru ce ar trebui să cunoască fete sau ce ar putea ele să aducă în viața lui. I se părea mult mai important să se concentreze pe studiu, să fie bine pregătit, intelectual și emoțional pentru o viitoare profesie sau pentru o vocație, așa cum simțea că bătea în el chemarea preoției. Cu atât mai mult, știa că pentru a-și îndeplini în mod ideal misiunea, nu putea să se risipească în relații pasagere. Nu vedea nimic rău în a cultiva o prietenie apropiată cu o fată, nici măcar în a se îndrăgosti, dar ar fi vrut să amâne cât mai mult momentul, pentru ca să i se poată dedica total. În afară de momentul foarte îndepărtat, ca de peste un capăt de lume, al propriei familii pe care considera firesc să și-o formeze cândva, cale de peste vreo zece ani, nu vedea rostul trepidației create de discuția dintre cei doi tineri cu care își petrecuse după-amiaza aceea călduță din primele zile ale Anului Nou. Încercă, vag, să-și amintească miezul conversației care se întinsese preț de vreo două ore, înainte ca tinerii să se hotărască să încheie ziua de sâmbătă într-un loc unde să se destindă, să se distreze. Rememoră imediat, limpede, ca ieri, cum Ianis, rezident  în primul an la Medicină la acel moment, monopolizase discuția de la bun început, impunându-se ca lider de opinie pe care Vlad și Codruț îl preluaseră intuitiv. Ca pe un fir roșu, gros, de mătase, descoperit pe un drum prăfos, menit să le deschidă calea și să-i călăuzească.

– Vă spun eu, ca unul mai experimentat, că e al naibii de greu să poți să-ți imaginezi viața după ce cunoști o fată care ți-a plăcut și, printr-o întâmplare, ceva o face să dispară. Nimic nu va mai fi ca înainte și nimeni nu va mai fi ca ea, atâta vreme cât altcineva nu te face să te simți la fel, ca un prost, ca o hârtie mototolită în ploaie și în noroi. Da, că dacă ești îndrăgostit, nu ai cum să nu fii și prost, sunt la pachet. Și nu spun că e de dorit să fii prost, Doamne-Ferește, dar ideea e că nu scapă nimeni, dacă  într-adevăr se îndrăgostește…

Asta fusese printre ultimele replici ale lui Ianis, aproape de a-și termina berea, cuvinte care se întipăriseră de atunci, spontan și puternic, în mintea lui Vlad. Ca și râsul plin al fratelui său, care își rotea scăpărătoare, privirea, după fiecare fată, cunoscută sau nu, ce își făcea apariția, .

– Eu nu te înțeleg, pe cuvânt. Ce nevoie ai să te legi la cap? Suntem prea tineri pentru asta. Acum fetele trebuie doar folosite. Bă, Vlad, nu mă privi așa, de parcă m-ai împunge, știu că amândoi suntem os din osul lui tata, dar, frate, eu nu am de gând absolut deloc să-mi irosesc cei mai frumoși ani ai vieții îndrăgostindu-mă. Am de gând să experimentez, să pot să spun ce-mi place și ce nu, ce așteptări am și alte prostii din astea de oameni mari și de care acum nu am chef.

– Aici îți dau dreptate, avem nevoie să ne cunoaștem, dar nu folosindu-ne de alte persoane, îi replică pedagogic Vlad. De altfel, nu sunt obiecte și nici nu cred că te poți servi așa de ele. Nu în sensul strict al cuvântului.

– Aoleu, frate, nu o lua mot-à-mot. În orice relație e un schimb de energie care pe unul îl seacă, iar pe celălalt îl încarcă… Ei, atunci când cunosc o fată, prefer ca ea să mă descarce, dar să mă și încarce, dacă mă înțelegi, mustăcise Codruț. Iar ea, e treaba ei, nu știu deocamdată cum să am grijă de doi. Și nici nu vreau, continuă, înainte de a-și mai comanda o bere, aruncându-și din nou, roată, ochii, prin încăperea din ce în ce mai ocupată de tineri porniți la dezmăț.

Vlad și Ianis se opriseră deja la două beri și trecuseră la o cafea slabă ca să justifice șederea lor la bar de unde le plăcea, de altfel, să observe ce se întâmpla pe ringul de dans. Ar fi vrut să li se alăture celor care se dezlănțuiau languroși, dar deocamdată îi captase pe amândoi subiectul discuției.

–  Vai de aia care s-o îndrăgosti de tine, atunci! O să aibă de tras la greu!

Și Ianis îl privi oarecum meditativ, cu o dâră de compătimire în ochi, trimisă undeva în eter, ca pentru cineva invizibil. Codruț râse cu poftă, plin, acoperind melodia care tocmai pornise în forță:

– Păi da… Și în cazul ăsta, nu mai bine trag doar eu? I-o trag, mai bine zis! Și tot la greu…

Băieții se zburliră într-un zâmbet mecanic, spontan și binefăcător. Erau cu toții obișnuiți cu faptul că aproape orice dezbatere între ei sau alături de alți prieteni conducea către acel subiect fierbinte, care incita curiozități. Iar conversația era mereu cu atât mai interesantă și mai amuzantă când la ea participa Codruț. Ce-i drept, nu fusese atras de ideea atât de răspândită a listei fetelor cucerite, dar stătea în firea lui să vorbească despre ele… Nimeni nu aflase dacă fusese până atunci îndrăgostit, nu lua niciodată subiectul în serios și părea că amâna cât mai mult momentul. 

Ianis în schimb, ieșise în seara aceea, încercând să-și schimbe gândul rămas la fosta iubită de care se despărțise recent. Era simplu și complicat în același timp, ca orice paradox din iubire: Magda îl înșelase într-un weekend petrecut la munte cu ocazia aniversării unei verișoare. Fusese, teoretic, o petrecere între fete, dar scurgerea celor trei ani de relație fisuraseră ceva primordial în ființa tinerei studente. Așa că, îi picase cu tronc unul din turiștii hotelului unde se cazaseră…  Tentația de a-și valida farmecul cu altcineva după ce mirajul primei iubiri se estompase. Ianis i-a descoperit la ceva timp câteva mesaje, iar Magdei i se păruse prea greu să nege. Pe undeva chiar credea că avea nevoie de o cale să o încheie… Ianis nu mai era demult ce-și dorea de la un bărbat. Îl respecta și, într-un fel cald și atașat, îl mai iubea, dar nu se vedea în viitor alături de el…  La rândul lui, iubitul ei încercase și o asculte, să înțeleagă, poate chiar să o ierte… Câteva luni traseră amândoi de ceea ce-i mai lega, încercând- fiecare în felul său- să resusciteze ceea ce fusese cândva o conexiune crezută indestructibilă. Într-o dimineață se trezise răvășit, dar decis să nu-i mai dea niciun semn, iar de atunci trecuseră câteva  săptămâni bune, fără ca ea să fi reacționat, iar relația se stinsese treptat, firesc.
– Acum ai văzut de ce zic eu că nu merită specia asta feminină? Vor prea multe și dau repede ochii pe foc pentru unul mai arătos, mai șmecher, sau pur și simplu, unul care le vrăjește altfel. De aia nu mă complic. Ce pică, pică.
Iar vocea lui Codruț părea mai fermă ca oricând, căzând peste ei precum lovitura unui ciocan de judecător, impasibilă și irevocabilă.
– Nu e chiar așa, altfel nimeni nu s-ar mai căsători vreodată, replică Ianis.
– Lasă căsătoria, habar nu am cum o să gândesc peste 15 ani, poate atunci chiar o să vreau să-mi pun pirostriile și o să dau peste una care, și ea, s-a săturat de experimentat, ne înțelegem rezonabil și aia e.

Prin lumina tocită a serii pierdută în penumbra barului, Vlad se uita la fratele lui cu sentimentul că atunci îl cunoștea. Nu stătuseră ei prea mult la povești sau la analizat subiecte atât de delicate, dar parcă tot i se părea că ei doi erau mult prea diferiți. El voia să întâlnească o fată care să trezească în el acea senzație de completare și de întreg pe care o transmiteau în filme actorii foarte buni…  Înainte de  a o cunoaște pe Aida, văzuse câteva scene în care cei doi nu făceau altceva decât să se privească sau să se sărute, dar iubirea și fericirea lor strigau din toți porii. După cum văzuse ipostaze în care cuvintele nu erau deloc congruente cu faptele, unde cei doi încercau anevoie să regăsească euforia și armonia care îi legase și care se rătăcise pe undeva.  Vlad își dăduse demult seama că o relație se schimbă în timp, că protagoniștii ei trebuie să facă ceva după cum bine spusese cândva Ianis, să alimenteze și să reinventeze vraja. Era convins că peste tot cheia era comunicarea și că, dincolo de niște date personale specifice fiecăruia dintre ce doi, care se nimereau pur și simplu ca niște piese de puzzle, restul era efort. Văzuse asta și la bunici, și la părinți, citise despre asta și înțelegea că nu era ușor. Simțea organic, crunt de clar, că el va fi bărbatul unei singure femei și nu ar fi conceput vreodată ca, odată căsătorit, vreunul din ei să ridice vreodată gândul sau inima la altcineva. El visa la o relație perfectă, pentru care se va dedica trup și suflet, iar dilema lui din acea perioadă fusese cum de va ști că e ea, cea de care va avea nevoie ca să fie împlinit. Știa că numai Dumnezeu era fără de păcat, înțelegând în același timp că numai rugându-se și căutând să îndeplinească poruncile Lui, el va putea avea privilegiul de a o cunoaște pe cea menită. Nu-i rămânea decât să o recunoască dintre atâtea milioane de suflete, iar asta i se părea, într-adevăr, extrem de greu. În niciun caz nu împărtășea punctul de vedere al lui Codruț la care educația religioasă nu prea dăduse roade. Vlad  nu era de acord totuși nici cu principiul conform căruia un bărbat trebuie să cunoască spiritual, sufletește și fizic doar o singură femeie, pentru ca lui nu îi plăcea riscul. Simțise deja pe propria piele că experiența te poate ajuta să nu greșești sau să eviți într-o situație similară, ceea ce nu fusese bine altădată. Cunoscuse destul de multe fete înaintea Aidei ca să știe cum gândesc,  avusese și câteva tentative de relații, dar implicat cu adevărat fusese doar cu ea.  De câteva săptămâni luase însă decizia de a se îndepărta… Nu știa încă dacă va putea să se despartă, nu știa nici dacă voia, doar i se părea o greutate ca o un munte în spate, ideea de a se vedea rar, de a fi fiecare, dintr-o dată, în altă parte, separați de kilometri și de tentații. 

Poate de aceea și pe fondul amețelii propice locului în care se aflau, Vlad nu refuză de la început  paharul de vin pe care i-l oferise tânăra blondă, machiată un pic prea strident pentru fetele pe care le văzuse până atunci în preajma lui. Vădit mai matură decât el, îl privea fix, fără opreliști  și suficient de curioasă încât să-i atragă fără echivoc atenția și să-i ridice un semn de întrebare. Zâmbetele ușor ascunse ale celorlalți tineri care observaseră deja ocheadele lascive ale femeii, aflată la câteva mese de ei, într-un colț strategic pentru a vedea întreg localul, îi confirmară lui Vlad  bănuielile.

– Bă, tipa aia cu fusta din piele, pe care abia o zărești de fum, nu te slăbește din ochi. Ai observat, da? Hai că te-ai scos! spuse ironic Ianis, zâmbind șugubăț.
Vlad nu-i dădu replica. O privi atent, metodic, în stilul lui… Era puțin cam trecută pentru gusturile sale, iar el se simțea deja un pic cherchelit. Nu avea putere să se arunce în ceva ce ar fi putut regreta. Dădu la o parte paharul din fața lui, având grijă să o țintească drept în ochi. Femeia rămase impasibilă, privindu-l la fel de amănunțit și de tendențios, ușor conspirativ, printre leneșele rotocoale de fum. Cu coada ochiului, Vlad observă cum Ianis și Codruț începeau să dea semne de plecare, deși nu-și terminaseră cafelele. Plutea între ei un aer murdar, de-a dreptul obscen, iar misterul care trona deasupra mesei lor atinsese în Vlad  gânduri demult căptușite, demult bănuite. 

Întrebă cu o voce ajustată, aproape dezintegrată, care se voia calmă:
– Plecăm?
Codruț își smulse haina și-i răspunse, pătrunzându-l cu privirea, ca o lance:
– Tu nu! Te aștept acasă. Când vrei tu! Să nu lași femeia să aștepte… Nu vezi? E în stare să te mănânce doar din ochi. Hai, bagă mare, viața e prea scurtă ca să nu profiți când e cazul! Fără efort, fără obligații, fără urmări….Cine nu ar vrea asta, frate? 

Ianis  se ridicase și el, schimbându-și poziția corpului, către ușă. Vlad tăcea, având senzația că era plămădit atunci, pe loc, din energia avidă, fierbinte, a atmosferei, de o presiune grea, tendențioasă, a barului. Era suficient de moleșit încât să nu găsească forța să mai întrebe ceva, mai mult decât înțelesese singur. 

Codruț continuă, ca un frate mai mare:
– Ai grijă, să treci pe la farmacie! Și nu fi prost, nu juca așa cum vrea ea, nu merită să-ți prinzi urechile. Hai, pa!
Dădură noroc, iar Ianis îi aruncă o privire pierdută între curiozitate și atenție, ca și cum ar fi vrut să știe dacă era pregătit. Nu-i spuse decât atât:
– Lasă-te dus! Nu se știe niciodată! E cam bătrâioară și nu pare genul să pună suflet, dar așa sunt unele. Fac pe inabordabilele. Să știi că tot farmecul e când amândoi sunteți acolo, dând tot ce simțiți, fără jenă. Altfel, pierzi toată plăcerea. De aia nu-mi plac mie aventurile, că n-ai timp să fii tu însuți. Și nici ea. Dar na, uneori pot fi utile. Cui pe cui se scoate, nu se se știe niciodată! Apoi, vezi tu ce faci mai departe! 

Codruț râse,  trăgându-l spre ușă:
– Hai, să nu-i stricăm mișculația.
Merseseră la ea…

O garsonieră veche, prost luminată și sărăcăcios mobilată, prăfuită, emanând din toate colțurile  miasmă de femeie flămândă, voluntară, fără complexe. O voluptate  pe care Vlad  nu o întâlnise la nicăieri altcineva și care trezea în el o homeostazie neștiută până atunci, ca un avatar al lui Kamadeva din anii tinereții lui.
Băuse câte ceva fiecare, destinzându-se mai tare decât erau deja… Poate ea mai mult, nu-și mai amintea exact. Îi rămăseseră însă în minte, ca o pecete, vie, privirea ei, aprinsă, ușor ațâțată, dar și respirația intermitentă, nerăbdătoare, ca de fiară hămesită, mirosind a pofte! Era dezinvoltă… O femeie cam mult fardată, cu buze cărnoase, de un mov vinețiu, contrastând trist cu părul galben tern, rar și lipicios. Pe un chip ascuțit, cu trăsături obosite, parcă tăiate în grabă și greșit, doar ochii clocotitori trădau viața. O voce guturală armonizându-se miraculos cu unghiile ascuțite, ca o reproducere amenințătoare a literei V,  acoperite de un liliachiu rece și lucios… La  început, Vlad rămăsese privind la gâtul ei, medalionul verde, în formă de lipitoare, care, știu pe loc, că nu-i plăcea, dar a cărui prezență în fața ochilor lui, îl atrăgea, intrigându-l. 

Pentru ea, înțelegea acum amintindu-și, el fusese o jucărie în mâinile ei dibace… Mai ales atunci când femeia îi deschisese fermoarul de la blugi cu o dexteritate de maestră. Printr-o mișcare bruscă, dar deloc străină, pe care de fapt o stăpânea atent, controlat, cu certitudinea a ceea ce știa să facă, se  aplecase  la picioarele lui. Ca o sclavă a simțurilor dezlănțuite de efectul eruperii unui vulcan, metodic și languros, îi arătase deliciile acelui lucru interzis despre care el doar citise sau văzuse în filme. Și care îl înnebunise de plăcere…
Ea îl privise țintuit, adânc în ochi, câteva minute și, deși păruse că el conducea jocul, Vlad se simțise ca o marionetă în mâinile păpușarului. Nu era pregătit pentru imaginea deșucheată a unei femei care începuse, nepotrivit, să  se joace cu el. Minuțios, apăsat și cu sete, de parcă de acest act depindea, fără tăgadă, propria supraviețuire. Un joc executat cu ochii, dar mai ales cu buzele, pe tot ce îl făcuse să își dea seama că era pe cale de a deveni bărbat. Cel puțin biologic. În momentul când ea se oprise, sătulă și mulțumită din a se hrăni din materia lui vie, fierbinte, clocotitoare, privindu-l senzual și apăsat, curioasă, el răsuflase amețit, stors, dar ușurat… 

Sângele îi pompa năvalnic, cu o viteză năucitoare, inima părea că-i sparge pieptul, iar  transpirația ciudat de rece pentru cât de tare îl ardea carnea pe trup, îl năpădise ca într-un asediu neașteptat. Vlad ar fi vrut să spună ceva, ca o verbalizare a propriei revelații. Vocea îi secase. Avea buzele tremurânde, uscate, iar tâmplele îi zvâcneau aprig, intermitent. Trebuia să pună punct, de îndată, acelei senzații de cutremur înfierbântat. Nu-și mai amintea de ce! Nici de ce se oprise brusc, spunându-i tinerei să se oprească, împingând-o ușor, dar categoric, pe covor. Nu-și amintea nici tonul cu care îi spusese femeii că voia să plece! Știa doar că fusese prins pe un teren alunecos pe care nu voia să înainteze mai departe. Mai bine că și ea simțise că nu era loc de mai mult și nu insistase, de altfel, ca el să rămână.  

În fața discotecii, astfel, își aminti dintr-o dată, (fără să fi crezut vreodată că acest crâmpei din existența lui, ce se credea uitat, să revină ca un bumerang), de tânăra cunoscută la bar în ziua aceea  de început călduros de ianuarie.  O revăzuse la câteva luni după aceea, în cu totul alte împrejurări, fără să se fi așteptat la asta. Ideea de a experimenta acum ceva relaxant, neavând  nimic de făcut, doar să primească, lăsându-se devorat cu cruzimea flămândă a femeii dornice de carnal, îl încântase ca o gură de aer proaspăt într-o zi de vară cu zăduf. Deși pe undeva simțea că se trăda pe el însuși, era plăcut să știe că nu trebuia decât să ceară, fără teama de a fi refuzat… Tânăra de la discotecă ar fi avut potențial de iubită, dacă ar fi continuat… Dacă s-ar mai fi întâlnit, dacă el ar mai fi căutat-o. Nu-și mai amintea cum o chema, dar își amintea parfumul înțepător, aproape înecăcios al părului ei blond-cenușiu, ușor ondulat la vârfurile căzând pe omoplați. Amăgitor ca adierea vântului într-o grădină. Și pielea ei albă, străvezie, a degetelor subțiri, dar puternice, cu unghii lungi și ascuțite care  îl frământaseră metodic și barbar. Și-și dădu seama  că încă se simțea vinovat față de Aida, chiar dacă în perioada aceea erau certați. O despărțire temporară în care fiecare avusese nevoie să ia distanță față de celălalt, după aproape doi ani de relație… Și totuși, acum,  Vlad nu-și găsea scuze, în afară de prostia de moment de a se fi lăsat influențat de anturaj.  Nu se împăcase încă, absolut deloc, că, măcar fizic, o înșelase pe Aida… Sar ar fi putut fi înțeles prin prisma acelei pauze menite să le clarifice sentimentele și pe care, de altfel, ea o alesese, aproape impunându-i-o.??? Nu mai era sigur, știa doar clar, cu fiecare atom din el, că se simțise murdar câteva zile bune după consumarea acelui episod, chiar dacă, emoțional, nu fusese în niciun fel acolo. Nu avea cum să fie, o iubea pe Aida, iar  faptul de a  fi trădat-o o resimțea, de fapt, ca pe o trădare a lui însuși. Nu avusese curajul să-i mărturisească, ar fi însemnat să o rănească și poate să o piardă și nu-și permitea asta. Nu-și permitea deloc.
Trecuse o bună bucată de vreme de la prima lor jumuleală, cum avea să comenteze Victor, cel mai bun prieten al său, aflând detaliile condimentate ale escapadei celor doi. De altfel, Vlad nici nu căutase să mai știe ceva despre ea și nici întâmplător nu-i venise vreo veste despre femeia hrăpăreață din pragul tinereții lui.

Până când într-o zi din ultima vacanța de vară, la câteva luni de după episodul în care se cunoscuseră… Aflat acasă, văzuse în curtea vecinilor de peste drum, o rulotă din care cineva descărca mobilă și o grămadă uriașă de cutii. Din ea, coborâse imediat un cuplu. Erau un el și o ea puțin mai tineri decât părinții lui, pe care nici până-n ziua aceea, însă, nu-i cunoscuse. O zărise și pe fata de la bar, puțin mai slabă și mai palidă ca atunci când o văzuse prima oară și cu un zâmbet artificial, atârnat greșit pe față. Nu îndrăznise sau nu-și dorise să meargă să vorbească cu ea… Nu vedea rostul. Era nepoata cuplului vecin, venită într-una din rarele dăți când trecuse pe la ei, singura de altfel când Vlad o zărise în curtea acestora. Din clipa aceea, tânărul  înțelesese că aceia aveau să fie noii vecini ai săi și ai familiei sale. Ocazia reintersectării cu tânăra care îl făcuse să descopere  semnele sălbatice, ușor vulgare, ale naturii sale masculine, trecuse plăpândă, egală cu o adiere molcomă de vânt. Se evaporase lăsându-i ca amintire senzația de furnicături electrice din creștet până-n tălpi, dar și privirea ei uscată și anostă, ce se voia tulburătoare. Pentru Vlad , însă, rămăsese goală și inofensivă, aproape fără expresie. Ghicea totuși, dincolo de ea, fremătarea firavă a unui suflet ce nu se voia a se lăsa descoperit și de a cărui căldură bănuită el nu dorea să se apropie. Deși doar Vlad atinsese pragul maxim al plăcerii fizice, luciul privirii ei în care fitilul devenea, pe alocuri, incandescent, crescând în intensitate invers proporțional cu scurgerea puterilor lui, tânăra femeie conspirase tacit, cu momentul fragil al pierderii lui în meandrele alunecoase ale extazului. Printre gemete sacadate, crescânde, aproape bubuitoare, fata lacomă de plăceri erupsese hipnotic și triumfal, într-un strigăt ca aproape de moarte. Ca un contrast al acțiunilor ei mute, dar precise, cu care lucrase rutina actului ei vechi, și totuși de fiecare dată, inepuizabil. Tânăra parcă așteptase la pândă, răbdătoare și hrăpăreață, clipa umedă și explozivă a juisării lui, la care privise, tânjind cu ochii scăpărători și mustind de plăcere. Se ridicase apoi brusc, dispărând asemenea unei scântei fugare, fără să rostească vreo vorbă sau fără să se întoarcă vreodată.
Și, în ciuda faptului că  din vara aceea  îi despărțea doar drumul îngust de țară, Vlad  nu mersese la ea și nici nu o mai văzuse de atunci pe brutala vecină pe care voit o alungase din propria ei locuință după aventura începută la bar.  El însuși se simțise abandonat la jumătatea drumului dintre siguranță, confort, uimire și euforie, în seara aceea călâie de început de ianuarie.    

Zidurile discotecii care îl apăsau când plecase de acolo către casa tinerei, acum se înălțau către el luminoase, ca noi, asemeni unui zbor de speranță. Era din nou iarnă, iar Vlad știu că de data asta va merge mai departe, de data asta va putea… Nu o putuse înșela pe Aida, relația lor atârna atunci încă de un fir de ață, iar remușcările și mai ales dragostea ce încă i-o purta vie, nu-i dăduseră voie să finalizeze bărbătește întâlnirea cu blonda.
Ca o lumină fulgerătoare într-un tunel, îl săgetă amintirea primei sale nopți cu Aida…. Prima și cea mai frumoasă din tot șirul care avea să urmeze… Oftând căptușit în el, o reconstitui din imagini fierbinți care acum îl ardeau crunt, dureros, dar de care nu se putea vedea scăpat. Dădu timpul cu vreo doi ani înapoi, în sufrageria apartamentului proaspetei sale iubite. Pe marginea patului vechi și care scârțâia, Vlad o acoperea cu sărutări pe-ndelete și pe bucățele, fericit și încă neconvins că ce trăia era adevărat. Era prima oară în viața lui când își dorea extrem de mult, peste firea omenească,  ceva de care îi era extrem de frică, dar care  se cerea trăit… Ca  o datorie a lui față de el însuși. Teoretic totul se afla împotriva  lui, iar el se afla împotriva totului. Practic însă, era în întregime acolo, cu toate simțurile treze, la pândă, lângă Aida, de unde nu voia să plece vreodată. Într-o simbioză perfectă a senzualității sufletelor și a dialogurilor carnale căutând, împreună, dar fiecare prin celălalt, punctul sacru al desăvârșirii lor ca ființe umane. O osmoză dintre două scântei de divinitate dezintegrate din marea Matcă și  aruncate pe Pământ, fiecare în căutarea celeilalte.

Lumina serii se cernea catifelată peste încăpere, vălurind aerul. Amândoi pendulau între sfială, dorință și o imensă bucurie care le adormise glasurile. Vlad se uita la tânăra femeie cu o adâncime în privire menită să o scormonească lăuntric, aproape dureros, conștientizându-i și amplificându-i dorința. Degetele lui se pierdeau, hrăpărețe, în părul Aidei, continuându-și drumul de-a lungul obrazului însuflețit de o fericire tainică. Vocea băiatului descreștea, adunată, apăsând pe cuvinte, ca pentru a le face nemuritoare:
– Te vreau…!
Privirea Aidei licărea fericită, în aflarea momentului catalizator, al voluptății supreme. Îi răspunsese  cu un zâmbet volatil și o privire jucăușă:
– Ia-mă atunci! Sunt doar a ta. În toate felurile…
Vlad  respira anevoie, neregulat, rostind cu glasul alunecos, inegal, aproape  sugrumat:
– Spune-mi tu ce vrei, spune-mi tot și orice… Vreau să fiu perfect pentru tine!
Ochii iscoditori ai Aidei trădau o oarecare stânjeneală, un amestec de curiozitate, nerăbdare și voință. Voința de a fi ea însăși ireproșabilă… Cuvintele ei se rostogoliră firesc, neîmpodobite.
– Nu e nevoie să-ți spun nimic. Ești deja perfect!
Tânărul se opri.
– Ești sigură? întrebă râzând plin, Vlad, atent la tot ce însemna femeia de lângă el.
Aida îi oprise fâlfâitul vorbelor, sărutându-l. Nu voia să audă nimic, nici să știe altceva în afară de a-l savura pe Vlad … Aruncase o privire pe fereastră când mersese, grăbită, să schimbe muzica. Pe cer se profila silueta argintie a lunii, iar în semiîntunericul creat de lumina albastră a monitorului, îl zărise pe Vlad observând-o atent, amănunțit, cu ochii scăpărători… Ceasul oval din perete ticăia nestingherit, văzându-și inerent de drumul lui, chiar dacă niciunul din cei doi îndrăgostiți nu știa ce oră e. Nici nu voiau să știe… Parfumul lui Vlad  se impregnase  deja în ea, ca o certitudine indestructibilă pe care ar fi vrut, dacă ar fi putut, să o statueze permanent în viitor. Ca pe un titlu al celei de-a opta minuni a lumii.

Se așezase din nou pe patul vechi care scârțâia la fiecare mișcare… Nu aveau un decor romantic. În afară de lumina difuză a lunii ce se cernea, solidară, peste ei și de muzica de dragoste cu care calculatorul Aidei era plin. Nu aveau nici flori, nici lumânări parfumate sau vin. Aveau doar dorința care pulsa în ei. Se aveau pe ei doi, reali, goi de complexe și de întrebări, simpli și fericiți. În deplina vulnerabilitate a ființei lor…
Vlad îi prinsese mijlocul cu o mișcare fluidă și fermă, încolăcindu-i degetele cu cealaltă mână… Într-o secundă, ea îi scosese tricoul, aruncându-l pe parchet. Ochii și mâinile se căutau avizi în acordajul energiilor lor… Vlad  o dezbrăca lent, ca anesteziat, recunoscând în sinea lui că, de fapt, nu prea mai avea răbdare. O adulmeca amănunțit, încurajat de tremurul umed și incontrolabil al trupului ei… Și de mâna Aidei, care-l ghida, hotărâtă. Privirea i se răsfira peste sânii bogați, îndrăzneți. Lui Vlad  i se păreau perfecți, așteptându-i, flămânzi, atingerea… Pielea tinerei femei avea aroma perelor pârguite, iar ochii tânărului se preumblau, cu o lumină clară și fierbinte, peste trupul ei. Îi desfăcuse, dornic, lacom chiar, picioarele, scormonind-o frenetic. Îi căuta aprobarea cu privirea. Cu inima bubuind și căutând să-și domolească respirația, Aida încuviințase cu o uitătură scăpărătoare, ușor uimită… Fericirea care nu-i mai încăpea în ochi căuta un loc în sufletul lui. Locul ei, cuvenit și privilegiat.  

Arcuirea fină a  coapselor Aidei se desena, magic, într-un decor aproape ireal cu rotunjimea translucidă a genunchilor. Vlad o cotrobăia minuțios cu degetele, frământând-o într-un amestec de sfială și îndârjire. Secundele se scurgeau tăcute, complotând fierbinți la extazul devenirii  a două suflete, într-unul singur. Tânărul respira precipitat, cu trupul plin de trupul ei și cu ardoarea unui Pigmalion care își sculpta, astfel, șansa la nemurire… Zăbovise o secundă să o privească. Șovăia, zbătându-se în el, încetinind ritmul. Aida îi șoptise fierbinte, cu vocea aproape ștrangulată:
– Nu te opri! Nu acum… Vreau să te simt în mine!
Iar chipul ei transfigurat îl despicase pe Vlad cu o forță însetată de el, năucă, venită de pe altă lume. Aida continuase aprins, cu totul pierdută în ochii lui:
– Adânc….
Sărutul ei extaziat, aproape brutal, trezea în el senzații nebănuite. Deslușea limpede sensul  frazei Aidei, sentențios și totodată, binecuvântător. Se lăsa tot mai deasă noaptea peste orașul care picotea și peste ei doi, cu simțurile dezarmate și garda  jos…  O privea  cu un zâmbet ce se dorea relaxat, dar care trăda voluptatea bărbatului ce-și caută împlinirea prin femeie. Stârnind în Aida emoții felurite, Vlad îi susura incendiar, amețit, în ureche, curentând-o parcă:
– Doamne, mă înnebunești!
Pornise să o caute, explorând-o, ca beat, dibuind în ea un iureș de dorințe erotice greu de stăpânit. Ochii ei desprinși din vâltoarea senzațiilor, o dădeau în vileag. 

Vlad coborâse cu buzele înfierbântate, până puțin sub abdomen, asigurându-se cu o privire spre iubita lui că era unde trebuia. Adulmecând-o, meticulos, însetat de trupul ei, o  căptușea, lacom, cu sărutări care aproape că-i ardeau și pe ei, și aerul din jur. Invadată cu totul de el, Aida i se delăsase într-o fericire îndelung dorită. Și nesperată… Inimile lor bubuiau la unison, iar respirațiile li se căutau, împleticite, aproape anesteziate. Se priveau într-o tăcere tensionată, strânși indestructibil, unul în celălalt. Timpul se oprise pe loc. Întrepătrunderea naturală a două singurătăți ce se căutaseră demult le statornicise în privire o lumină nouă. Trăiau atunci, pe loc, momentul sublim al unirii lor, stăpânind fiecare ființa celuilalt, cu un drept unic și insurmontabil. Își dictau parcă, reciproc, simțirile, recreând astfel, prin esența ființei lor, Matricea Lumii.

Se iveau curând zorii și în sufletul lor își făceau loc noi senzații, asemenea unor boboci de floare în primele picături de rouă… Lumina se filtra ca un balsam peste trupurile secătuite de vlagă și peste chipurile celor doi îndrăgostiți, radiind de fericire. 

Lasciv și aproape neobservabil, Aida se desprinsese din brațele lui Vlad, continuând să se uite la el ca dintr-o altă dimensiune, cu un zâmbet larg pe chip. Tânărul îi susținea blând, privirea, cutreierându-i buzele cu degetele. Femeia le oprise suav, din mersul lor, în umezirea fugară a unui sărut. Liniștea dintre ei îi învăluia moale și duios, mângâindu-i-le, ocrotitor, simțurile. 

Vlad  rupsese brusc tăcerea, cu o voce de borangic:
– Mărită-te cu mine!
Privirea lui de un căprui mai strălucitor decât lumina ce se desfăta voluptos în cameră, uneltea, tainic, o promisiune. Curios de impactul vorbelor lui asupra Aidei, o mărunțea minuțios, din ochi… 

În ea, țâșnea năvalnic o bucurie luminoasă, împletită cu o uimire curajoasă, gata să se transforme în speranță. Se scălda în privirea lui nerăbdătoare… Avusese pornirea să chiuie și să sară într-un picior, ca un copil, dar se stăpânise
Vlad îi luase ușor mâna dreaptă, mirosindu-i și sărutându-i, aproape istovit, încheietura gingașă… Își recăpătase glasul, sub privirea ei încurajatoare:
– Da, mergem la mine la țară. Eu preot și tu profesoară de desen. Se poate, nu, cu Arhitectura?
Bucuria ei se rostogolea într-un torent de cuvinte senine, pline de fluidul dorinței de a fi mereu cu Vlad:
– Ce frumos ar fi!
Imediat apoi, un mușchi îi zvâcnise pe chip, întunecând-o…
– Hai să vorbim mâine despre asta, ce zici?

În sinea ei, nu credea că Vlad  era pregătit pentru ce-i ceruse, iar ea nu voia să se îmbete cu apă rece.. Voia să-i dea timp pentru ceea ce ar fi putut fi timpul lor împreună. Un timp atât de scurt ca durată a evenimentelor dintre ei și atât de lung ca ecou în viața lor!
Era ceva ce nu putea să ducă… De  la nimic, la tot! De la o așa-zisă antipatie dintre ei, la o mare pasiune, de la tachinări, la planuri de viitor. Până și ea, atât de pătimașă și efervescentă în a savura tot ce se putea cu Vlad  și de la Vlad, până și ea avea nevoie de timp… Parcă îi era teamă să se lase pradă fericirii ce gâlgâia în toată ființa ei. Și peste toate, o liniște neașteptată! Cea a siguranței că  se aflau în timpul și locul care trebuia! 

Vlad o privea cu un zâmbet ponosit, întristat de ezitarea ei. Cuvintele se evaporaseră în el sub apăsarea căpruiului umed, ușor speriat al iubitei.
– Bine, hai să dormim acum… Cu siguranță mai târziu vom gândi mai limpede.
O trăsese ușor spre el, nedezlipindu-și ochii din ai ei și potrivindu-i perna, cu mișcări domoale, obosite. Aida se cuibărise ca un copil în brațele lui, fericită, își aminti, pe loc, cu emoție, iubitul ei. 

Întunecoasă și leneșă, dimineața îl prinsese pe Vlad șovăind  între vis și trezie. Încă se răsfăța ca într-un cocon, în boarea proaspătă, fragedă, a clipelor abia petrecute alături de Aida. Aburul primei lor nopți împreună, al celei dintâi lui nopți de dragoste, încremenise delicat, aproape insesizabil, în toată ființa lui. Ca într-o hegemonie cuvenită, demult căutată. Se simțea extrem de fericit și totodată epuizat de emoții. Fără vlagă și fără putință de scăpare din plasa gândurilor ce recreau, cu toate simțurile, și prin toate modurile, conturul femeii din noaptea aceea. O noapte cât o viață, în care dăduse totul, fără să fi pierdut nimic… O întâlnire atemporală amestecând trecutul în care o visase, de fiecare dată fără speranță, cu un prezent care îi bolborosea în fiecare atom, răscolindu-i trupul, sufletul, mintea… Nu mai era stăpân pe nimic din sinele lui și nici nu mai voia să fie. În toată ființa lui plutea stranie și aproape adormită, o nebuloasă. Iar pentru prima dată în viața sa, deși simțea că el nu-și mai aparținea, că atât de doritul autocontrol îi scăpase demult printre degete, Vlad  nu voia să iasă din starea aceea de pierdere de sine… De care devenea tot mai conștient! Nu voia decât să rămână acolo, autentic, real, în energia euforică a ultimelor ore, ca într-un moment înghețat în timp.

Ziua stătea să pleznească, iar lumina ei diafană, ruptă brutal din ultima scânteiere a stelelor, se risipea  aburindă, pe trupul amorțit al Aidei.
Femeia încă nu se trezise. Vlad îi atinsese în treacăt brațul abia ieșit de sub pătură și contactul cu pielea ei cald-mătăsoasă îl tulbură, aproape electrocutându-l. O privea cu ochi mari, curioși, cu o voluptate adâncă, languroasă, grea chiar pentru și pentru sine însuși. De parcă ar fi vrut să o cuprindă în el, închizând-o acolo… Ferecată în povestea lor tăinuită, în adevărul lor, ager, neștiut și poate neînțeles de nimeni. Secretul în care el putea dispune cum voia, acționând cu propria panoplie, fără să mai trebuiască să ceară voie. Știa că nu mai avea nevoie nici de vreo  părere sau de vreun sfat, regăsindu-se într-o perfectă armonie cu Aida  și mai ales cu el însuși… 

Dacă ar fi putut să-și studieze compoziția sângelui la microscop, era sigur că, de atunci, se modificase pe de-a întregul… Dar abia acum era el însuși! Vlad o privea pe Aida  cu conștiința unei profunde transformări, de la primul strat al pielii până adânc la celulele întregului trup, coborând și instaurându-se, pentru totdeauna, în cele mai tăinuite străfunduri ale sufletului în care nimeni, niciodată, nu pătrunsese până atunci. Ea îi remarcase, de altfel, de ceva timp, o privire numai a ei, pe care i-o zărea uneori în preajma altora.  

Actul de a face dragoste, crezut a fi cel care le anihilase puterea de a rămâne stăpâni pe ei înșiși, restabilise, în fapt, naturii, echilibrul ei desăvârșit, niciodată găsit în afara cuplului. Prin el se uniseră două singurătăți, două povești de viață și două individualități, devenite astfel un întreg, o esență, contribuind la mersul normal al lucrurilor pe Pământ. O mică potrivire impecabilă din Univers, o minusculă rotiță a cărei învârtire, iluzoriu banală, alături de celelalte, mici și îmbinându-se perfect, ducea lumea mai departe. Asemenea complementarității biologice dintre ovul și spermatozoid, substanțele individualităților celor doi tineri se topiseră, făcând dragoste, în aceeași matrice universală. Două naturi diferite, două entități umane diferite, compunând împreună simetria perfectă a energiilor umane. Asemenea lui Yin și Yang, două mișcări care se conjugau perfect: una menită să hrănească și să mângâie universul, cealaltă destinată să-l zgâlțâie, adăugându-i forță și un freamăt solemn. Un nucleu căutându-și chintesența întru dăinuirea Lumii.

În strălucirea  abia înflorită a dimineții înghețate, voind să înghită în lumina privirilor cu care se căutau, mersul inerent al secundelor, Aida îl învelise într-un zâmbet somnoros:
– Neața! Te-ai trezit demult?
Vocea ei catifelată, ușor senzuală, aproape răsfățată, atinsese în Vlad, din nou, emoții neștiute… Un mix narcotic de plăcere, bucurie și frică. De necunoscut. Și de el însuși… Ar fi vrut să fie sigur că nu făcuse o greșeală. Căuta, înfrigurat și febril în același timp, un răspuns  în căpruiul încă amorțit de somn al Aidei.

– Nu chiar. Nu m-am uitat la ceas.
Timpul trecea altfel cu Aida. Îi scăpa printre degete… Și își dorea ca măreția clipei să nu i-o ia înainte, să-l găsească pregătit pentru ce avea să mai trăiască lângă Aida. Lângă iubita lui! Toată ființa sa urla în el această miraculoasă metamorfoză de sine, care începuse greu, ajungând însă, cu viteza luminii, la desăvârșire… Era tot el, dar altul, cel perfect care se căutase și se voise mereu. Un proces de regăsire căruia i se dedase cu totul. Încerca să treacă la rece prin filtrul gândirii, dinamica nopții aceleia, piatră de hotar în viața lui și în evoluția lui ca individ. 

Vlad  se văzuse luat de valul evenimentelor pe care le-ar fi vrut derulate mai încet, ca să poată înțelege ceva. Se trezise ceva mai devreme decât Aida, lăsându-și timp de reflecție. Încă amorțită, femeia îi zărise trăsăturile contorsionate și privirea îngândurată. Se remontase rapid; de altfel dimineața era momentul din zi în care funcționa cel mai bine. Se ridicase de pe pernă, cu toate simțurile puse la bătaie. Îi dăduse un sărut grăbit pe obraz, smulgându-i un zâmbet… Ghicea o greutate invizibilă în privirea lui prăfuită, dar se decisese pe loc că nu  se vor împiedica de asta.

– Ce bine că e duminică, nu? Avem timp să lenevim.
Vlad îi mângâiase sfios și fascinat, goliciunea brațului…
– Da, îi răspunse cu vocea puțină… Dar știi ceva, azi ar fi trebuit să fiu la slujbă, la Mânăstire. Cu alți colegi.
Aida scosese un icnet nedefinit:
– O, Doamne, da. Am uitat complet. De la ce oră?
Ochii îi alergaseră precipitat către ceas. Era puțin trecut de 9….
– Nu contează, nu a început demult, dar azi nu o să mă duc… În primul rând că nu SE CUVINE după ce am făcut amândoi azi-noapte.
Îi aruncase  un surâs complice, luminos, dar parcă strâmb, i se păru Aidei.
– Iar adevărul e că nu vreau să plec de lângă tine! continuase, ferm, tânărul.
Se îmbrățișaseră scurt, intens, cu inimile speriate.
– Știi, continuase Vlad, mă tot roade ceva de când m-am trezit…
Aida îi sesizase umbra din privire și dezlănțuirea întrebărilor din el o întristă pe loc. Încercase să-și păstreze calmul, în timp ce frica începea să sufle, timid, în ea…
– Vrei să vorbim?

Vlad îi înfruntase curajos arcul sprâncenelor, desenate fin pe fruntea netedă și înaltă, ca două punți salvatoare. Tânăra deschisese fereastra și tresărise sub fâlfâitul unei păsări țâșnind dintre crengile mesteacănului. Privirea ei îi diluase cuvintele, sfărâmându-le fluid și nevăzut, pe buze. Și în el.
– O să fie greu… Eu vreau să plec după facultate, înapoi la ai mei. Așa le-am promis. Nu știu cum o să facem. Ție îți place viața zăpăcită din București și, din punct de vedere al carierei, te-ai îngropa acolo.
Aida, fusese prea fericită atunci, își aminti Vlad, aproape tremurând, ca să se gândească prea departe și să-și facă planuri… Încercase să-l detensioneze glumind, dar o trădaseră ochii de un căprui umed și apos. Îl privea senină, deși grijile lui Vlad îi întunecaseră chipul… Mai bine că nu se entuziasmase!

Tânărul continua să o țintească rigid. Pentru el, totul începea să devină serios, iar Aida se juca. Îi zâmbea scurt,
aproape trist.
– Nu ai înțeles… Vreau să fiu cu tine. Mă simt iremediabil legat de tine! N-aș putea spune de ce. De ar fi să mă rup de tine, ar ieși sânge… În afară de conexiunea asta inexplicabilă, ai fost prima femeie din viața mea!
Aida bâiguise cu ochii  incandescenți, al căror fitil se mărea treptat:
– Oau, vorbești serios? Nu așa ai părut!
– Aș glumi cu asta?
Hotărâseră să dea vreme timpului și să vadă ce vor face când el va termina facultatea. Și să petreacă sfârșitul weekend-ului împreună, mai ales că doamna Teodora plecase de vineri la grădina ei de la țară urmând să se întoarcă luni după-amiază. Gătise ceva pentru Vlad și Victor, care stăteau în gazdă la ea și le amintise că avea încredere în ei. Și să fie atenți dacă venea poștașul cu pensia, la ușă. 

Victor se dusese și el la părinți, urmând să se întoarcă duminică seară. Așa că Vlad așteptase cuminte ca poștașul să lase pensia doamnei Teodora, îi pusese banii pe masa din dormitorul ei, citise între timp pentru seminarul de luni  și o zbughise la Aida…
  Nu știa cum o chema, nu o întrebase, nu fusese important, își dădu seama, ca o străfulgerare, Vlad, oprind brusc periplul primei sale nopți de iubire pasională.  Se scutură ca de friguri când realiză, speriindu-se puțin, că nu avea numărul ei de telefon… Nu-i trebuise. Așa crezuse atunci. Degetele înghețate pe telefon aproape că-l dureau odată cu gândul că Aida trona încă în venele lui… Fulgii care i se opriseră pe gene îi îngreuiau privirea și situația. Trebuia să dea de femeia aceea experimentată, cu care nu-și bătea capul. Între timp, |Aida se plictisise să aștepte ca Vlad să se convingă de faptul că ea nu avea de gând să renunțe. Obosise să-l sune, să-i scrie zilnic și să se lovească de un zid de gheață doar pentru că el se autosabota cu diverse scenarii fantasmagorice. Așa că, de curând, după Revelion, pusese ea punct. Și virgulă. Nu mai avea încredere că relația lor ar mai fi ținut fără ea… Luaseră o pauză, se întorsese ea, Vlad  o primise palid, neștiind nici el de ce, pentru că nu avea de gând să încurajeze ceva în care, din rațiuni practice, nu se mai regăsea. Deși crezuse că s-a terminat lumea odată cu despărțirea de Aida, conchisese că era mai bine așa, că mai devreme sau mai târziu distanța îi va separa definitiv. O iubea și înțelese că se bucurase că avusese ea șansa și ocazia de a o încheia. Merita un fel de reabilitare… Își dorea să mai iubească. Sau cel puțin să nu se mai gândească mereu la ea… Să nu-și mai facă vise cu ea! Viața lui era la biserica din sat, iar a ei la un birou de arhitectură din București… Viitorul lor nu mai era al lor… Deveniseră,  viitorul ei, al ei, iar al lui, doar al lui.                                                                                 ♦
Ideea lui Victor aproape că îl salvă. Da, discuția de ieri cu cel mai bun prieten, îl salvase.  Vlad își luă timp să-și amintească, simțind nevoia să mai treacă o dată prin el cele întâmplate recent, ca o promisiune… Era fascinant să ai un prieten cu care să descoperi atâtea în comun! Atât de diferiți și atât de compatibili!
Fizic erau complet din alt film: Vlad de înălțime mijlocie, cu păr de un șaten arămiu, cald și suav, ducând cu gândul la mătasea de porumb în bătaia soarelui urcând la apus, pieptănat, de cele mai multe ori, minuțios și ordonat, cu cărare pe mijloc, cu tenul alb și ochi de un căprui închis și clar, precum lemnul ud al copacilor după ploaie, misterios și mângâietor, ca vremea nehotărâtă de primăvară. 

Avea trăsături bine proporționate, încadrând un chip plin, obraji rotunzi, luminoși, de un cărămiziu fin, aproape translucid, înflorit în desenul diafan al gropițelor. Cu buzele bine conturate, moi și cărnoase precum cireșele de iunie.
Iar zâmbetul cald, cutezător, ca aripile păsărilor înfruntând ceața dimineților de toamnă, venea mereu să înmoaie privirea, de obicei distantă și rigidă, cu care se concentra atent asupra detaliilor, ca un seismograf genial fabricat. Asemeni unui savant mereu perfecționist, mereu dornic să nu greșească, lucrând cu precizia unui ceasornicar, ore în șir, după un plan riguros de la care nu se abătea.
Deosebit de el, Victor, ceva mai înalt decât Vlad, cu statură bine legată de handbalist experimentat, brațe și picioare lungi, impunătoare. Fața ovală, prelungă, puțin osoasă, plăcută privirii, adăpostind un nas drept și fin, dezvăluia o pereche de ochi căprui și luminoși, ușor mai lucitori, veseli, la fel de inteligenți, poate puțin mai migdalați. Părul castaniu închis, de culoarea zațului de cafea, umed și dospit și un zâmbet senin, aninat în colțul stâng al gurii cu buze, fragile, subțiri, lăsau aparența unui domn pedant ușor inaccesibil, manierat și elegant, în realitate sociabil și vesel.

Cu o zi în urmă, Victor năvălise în cameră  și-i smulsese lui Vlad cartea din brațe. De câteva zile nu făcea decât să citească, deși era vacanță.
 – Gata, băiatu’,  ia o pauză, ai nevoie de  o relaxare…
Vlad  îl privise descumpănit… Nu era stilul lui Victor să acționeze autoritar, aproape dur. Și tonul îi era agresiv… Aștepta să înțeleagă.

Prietenul său cu care împărțise și aceeași bancă în liceu, iar acum, aceeași cameră de la căminul studențesc,  continuase cu o voce gâtuită, ușor precipitată:
– Vlad, ascultă aci! Bagă numărul ăsta în telefon! E o prietenă. Cred că ai nevoie să schimbi peisajul…
– Ce fel de prietenă? rânjise Vlad, ghicind unde bătea Victor.
– Băi, omule, ești varză… Nu faci decât să te prefaci și să te minți. Noroc cu sesiunea asta  care vine că ai la ce să te concentrezi.

Vlad nu avea chef să-l contrazică. Ar fi însemnat să alunece din nou într-o discuție pe un subiect sensibil de care  nu se mai atinseseră de ceva vreme… De când se decisese că trebuia să depășească acel moment de slăbiciune din viața lui. Așa începuse să devină Aida. Pălea, iar el prindea puteri…
– Am vorbit cu ea, te așteaptă diseară! O cheamă Carla și știe să facă un bărbat fericit… În plus,  nu te doare capul după, nu ai obligații… Câteodată mai e nevoie și de așa ceva!
Vlad  i se opuse cu privirea virulent, oarecum sceptic.
– Parcă ești frate-meu Codruț. Eu nu te știam superficial!
– Nu, pe bune? Codruț e mitoman, vrăjește femeile ca să intre într-o relație cu el până-și vede interesul. Le frânge inima… Nu vezi diferența? Eu te trimit la o profesionistă care nu are pretenții și nu-ți cere nimic pentru că nu are așteptări. Ori tu, ori altul, e întocmai  pentru ea.

– Tu ai glume în program azi, se pare! Ce te face să crezi că aș avea nevoie de asta? Nu am nicio pornire. Ba din contră, îmi creează repulsie.

– Dar să rămâi agățat de amintirea primei iubiri care a fost și prima cu care te-ai culcat, de asta ai nevoie?

Vlad protestase  adâncindu-și cuta dintre sprâncene. Se făcea tot mai răcoare și în cameră… Nu-i plăcea tonul lui Victor și terenul pe care începea să alunece discuția. Prin fereastra ușor întredeschisă ca să aerisească, așa cum făceau în fiecare dimineață, pătrundea sfios, dar sigur, zgomotul înfundat al orașului năpădit de zăpadă. Nu-și amintea de o iarnă cu atâția nămeți, le mărturisise de curând un coleg născut și crescut în București. 

– Victor, credeam că ai înțeles… Între mine și Aida s-a terminat.

– Nu, zău! Asta să i-o spui cui vrei tu. Eu nu te cred. Practic, s-a terminat, da. Teoretic,  pe naiba… Eu ți-am ghicit melicul. Treaba ta dacă vrei să nu fii sincer cu tine. Pentru că eu nu văd că ți-a trecut…

– Bă, șoimanule! Cum nu vezi?? Nu ne mai întâlnim, nu ne sunăm, nu ne scriem… Nu mă mai interesează!

Tensiunea creștea între ei vertiginos și pe nesimțite, împresurându-i ca aflați în centrul unei bălți. Vlad se însuflețise prea mult, riscând să se certe, își spusese,  în gând, Victor. 

– Bine, las-o așa… Să zicem că o hârjoneală cu Carla nu are legătură cu povestea cu Aida. Ia-o că orice tip la început de drum are nevoie de o chestie din asta… Cu condiția să te protejezi!

Vlad zâmbise strâmb, fără ghes,  ca o îngânare a tentativei de a râde a lui Victor… Se dusese brusc spre fereastră, mânat de frigul ce începuse parcă să spintece aerul cu săgeți de gheață… Îi aruncase o privire scurtă lui Victor în timp ce închidea fereastra. 

După câteva minute de gândire analitică, la rece, în stilul lui, se hotărâse să înregistreze numărul domnișoarei. Ea, după cum spera prietenul său, îi va reda zâmbetul pe buze și cheful de viață… Nu știa prin ce minune se va întâmpla asta, nu-și imagina absolut deloc nici cum ar fi putut să atingă o femeie necunoscută și  care  doar se servea  și ea  de el. Genul ăsta de întâlnire nu-l putea încadra nici măcar la aventură, pentru care ar fi fost nevoie de un minim de atracție fizică… Ar fi fost nevoie măcar să se vadă înainte. Cu toată puterea sa de a vedea într-o situație detaliile și de a tranșa toate punctele esențiale ale acesteia, Vlad  nu-și închipuia  cum ar fi putut  ajunge în pat cu o femeie total străină. Sau, de fapt, cu o femeie despre care care știa că era acolo doar pentru a oferi un serviciu… Ideea de a se ști consumat ca pe o marfă îi dădea fiori. Nu se putea vedea reușind măcar să se dezbrace pe el însuși. De ea nici nu putea fi vorba! Alungă, ca pe un gând răzleț, o  amintire de parfum de piersică coaptă și frezie ce-l invadă, intruzivă… Parfumul Aidei! Oftă adânc și greu, ca după un efort îndelungat…

– Bine, frate, o să văd ce fac! Acum mă duc la duș!

Victor  îl privise atent, dorindu-și să fi putut să-l studieze până la miez. Nu mai  știa cât să-l creadă pe Vlad, dar era sigur că voia să-și regăsească prietenul. Cel pe care îl cunoștea de mulți ani și care, de o bună bucată de vreme, îi scăpa printre degete. Încet, dar sigur! Pentru el, Vlad reprezenta complementaritatea de care avusese mereu nevoie, înainte chiar de a-l fi întâlnit, fără măcar să fi fost conștient de asta. Era acel prieten unic pe care oricine ar fi trebuit să-l aibă… Pe care îl găsise fără ca măcar să-l fi căutat. Metafora unei fuziuni sufletești perfecte… Citise undeva că sufletele pereche pot fi mai multe  într-o viață, iar unul sau mau multe putea fi întruchipat de prietenul cel mai bun, de un frate, de un părinte, de un profesor. Încă nu-și făcuse timp să aprofundeze, nu știa încă dacă să creadă sau nu. Contravenea formației sale de teolog și credinței, dar îi plăcuse ideea… Era măgulitor să știi că, la un moment dat, puteai fi sufletul pereche al altcuiva. Și încurajator să ai mai multe șanse de a-l găsi.

Se întindea peste ei aroma fierbinte, moleșitoare, a căldurii din cameră, aproape moleșindu-le mintea ! Victor  auzise că se stricaseră prietenii din cauza fetelor. Gândul se încolăci dureros în el…  Măcar dacă ar fi fost o dragoste care să merite. Dar Vlad decisese deja că nu. Și deși inima i se strângea, înțepându-l, fără să înțeleagă de ce, amintindu-și de despărțirea lui Vlad de Aida, recunoscu în sinea lui că-i lipsea prietenul lui dinainte… Acela senin, liniștit, empatic, cu toate simțurile acolo când avea nevoie de el. Acum ființa lui Vlad  fusese deranjată ca un puzzle răscolit, iar Victor înțelese că, oricât de mult credea că-l cunoștea, de ceva timp nu mai putea să-i dea de cap… Aruncase propunerea  despre Carla  mai mult la plezneală, în disperarea de a încerca și asta. Deși știa că era cea mai neortodoxă soluție. Lăsară amândoi tăcerea să cadă, o vreme, între ei… O înțelegeau mai bine decât cuvintele!

   Seara a se apropia tiptil și odată cu ea, și  hotărârea  lui Vlad.  Va încerca să-și asume un risc ce contravenea principiilor sale. Făcea asta, credea, doar pentru a-și fi dat șansa de a merge mai departe… De a trece la altcineva. Chiar dacă la polul opus! Auzise recent într-un film că uneori avem  nevoie să facem ceea ce nu am fi crezut vreodată că am face… Sau, cum ar fi spus Ianis, cui pe cui se scoate.

În ziua aceea, doamna Teodora îi anunțase că va pleca la țară pentru tot weekendul. Cu alte cuvinte, Vlad avea drum liber. Ceva nedeslușit se împotrivea crunt în el. Era pe cale să facă ceva pentru care nu avea nici cea mai mică motivație și în care nu se regăsea. Și pe care și-o asuma din disperare… Era ca o speranță, ca un remediu minune pe care i-l recomandase medicul și de care se agățase ca de ultima șansă… Avea deplină încredere în Victor și-n realele sale intenții bune, așa că se hotărî să meargă pe mâna lui. Oricum, nu avea altă soluție care să  fie sigură și nu găsise altceva mai potrivit să-l convingă… Știa însă, cu toată fibra lăuntrică, de ceva timp, că nu  mai avea rost. Nu-și mai dădea voie să rămână cu gândul la Aida, atâta vreme cât decisese că nu era pentru el. Sau el nu era pentru ea, încă nu-și dădea seama. Doar că planeta nu se oprise din mers pentru totdeauna la Aida, pe el îl aștepta o întreagă lume… Dincolo de ea!                                                                ♦
A doua zi, Victor avea să-i povestească în ce fel o cunoscuse pe Carla, cu vreo doi-trei ani în urmă,  nu mai știa exact. 

Îngândurat, într-o după-amiază de noiembrie târziu, aștepta pe cineva în fața unui bar din centrul orașului. la care era încă licean. Cineva neimportant. Brusc, firul gândurilor îi fu încurcat de prezența bizară a unei tinere ce se sprijinea nonșalant de capota mașinii. Într-o poziție studiat indecent în timp ce își dădea ochii peste cap printre nori groși de fum, îl săgeta cu privirea fierbinte. 

Ținuta vestimentară destul de sumară pentru sfârșitul de toamnă și atitudinea deșănțată a unei femei ce se credea pe deplin sigură pe sine, însoțite de mișcări languroase și dezlânate căutau, hămesit, atenția. Toate acestea îi aduseră tânărului în gând, o amintire destul de recentă, pe care o credea uitată.

– Buna, Carla! Ce faci aici ?

Buzele de un mov aprins, dureros de sclipitor-  contrastând strident cu fardul în strat gros, așezat din abundență pe deasupra pomeților osoși – se aprinseră într-un zâmbet ușor fad, dezvăluind o dantură crescută agale, îngălbenită și departe de a fi completă. Ochii mici și uscați, umbriți de părul cândva blond-fumuriu, acum  verde-lucios și aspru, pierdut drept, dar dezordonat, până puțin mai jos de omoplați, cu o cărare neglijent aruncată pe mijlocul capului, continuau să-l analizeze, ca la microscop.

– Bună, frumușelule! Te-am văzut mai devreme coborând din mașina asta drăguță și m-am bucurat pentru tine. Eram vizavi, la o cafea cu o prietenă. Ea tocmai pleca și mi-am propus să te aștept. Să te salut și să te felicit pentru mașină! Ultima dată când ne-am văzut, nu o aveai!

Și terminând țigara, tânăra schimonosită se urcă brusc pe capotă, îl trase pe Victor de haină către ea, într-un gest rapid și experimentat. Îl imobiliză scurt și agil, cu picioarele în jurul coapselor, ca pentru execuție. Îl ținti incendiar  cu privirea și izbucni într-un râs gol, metalic și ascuțit care sparse zgomotos, exploziv,  liniștea locului.

– A crescut băiatul, a făcut 18 ani? Mmmm, taman bun! aprecie Carla ridicându-i profesionist bărbia către ea și continuând să se hlizească.

Luat cam repede,  Victor nu avusese timp să reacționeze, dar preț de câteva clipe găsi răgaz să își dea seama de unde o cunoștea și ce anume o îndreptățea pe apriga femeie din fața lui să se comporte atât de libertin  și de dezinvolt cu el.

– Te înșeli, eram major deja… Deși nu cred că vârsta a fost un impediment când ne-am cunoscut. Mi s-a părut că, din contră, chiar ți-a plăcut! Dar, da, mașina nu o aveam atunci! spusese Victor  încercând să se debaraseze subtil. Se îndepărtă ușor,  în mișcări sinuoase, de femeia cu privirea flămândă. Mirosea vădit a parfum ieftin amestecat cu fum rânced de țigară stătută și cocktail prost, făcut din toate resturile găsite în dulapul cu delicatese.

Azi nu avea chef de prostii și se și grăbea. Telefonul care arăta numărul gazdei sunase  deja a doua oară. Iar de Vlad  nu știa nimic. Deschisese ușa mașinii și încercase  să se strecoare, salvator, dintre picioarele lungi, abia acoperite de un ciorap subțire, scămoșat, ale femeii. Ochii i se oripilaseră la vederea pandantivului de la gât. Ca o metaforă a pericolului și a groazei de a se trezi prins într-o situație crezută salvatoare din care Victor  încerca să iasă acum, ca dintr-o boală.   

Femeia să tot fi avut puțin până în 30 de ani, dar viața mizeră, trivială și rudimentară, presărată de lipsuri, pe care o dusese de ceva amar de vreme, îi îmbătrânise trăsăturile și îi  stinsese crud, dar sigur, pâlpâiala tinereții din privire. Manifesta atitudinea fetei care nu îndrăznise vreodată să aibă vise de a-și depăși condiția sau de a fi fericită. Fericită într-o iubire firească, umană și plenară.  O femeie care învățase, cu vremea, să ofere și să câștige plăceri doar pentru a supraviețui. Plăcere dăruită pe tavă și pe bandă, într-o iluzorie senzație de mulțumire și împlinire. O împlinire doar trupească, dar a cărei promiscuitate o alesese demult ca stil de viață. Și-o recunoștea, și-o asuma, făcând din ea un trofeu: trofeul femeii care obținea ce voia, când voia, de la cine voia. Cu o singura condiție: să se lase consumată, să se ofere fără să ceară nimic în schimb, sau fără a cere de fapt ceva durabil. Carla nu se mai întreba demult dacă vreunul din zecile de bărbați cu care se culcase în ultimii ani o va căuta a doua zi, după o noapte sau câteva ore de dezmăț. Și nu își permitea luxul de a se gândi că poate unul dintre ei o va cere vreodată de nevastă.

Văzuse de mică și știa din familie că nu era așa o mare fericire, ba din contră. De când crescuse și înțelesese că maică-sa rămăsese să-și distrugă cu bună știință viața lângă un bețiv, a cărui unică treabă era să muncească atunci când avea chef, cu ziua, prin vecini. Crescându-și cu grijă și cu frică cei trei copii și luându-și zilnic porția de bătaie nemeritată și neînțeleasă, dar asumată! Căci cum altfel, să rămână pe drumuri și plozii fără tată? Cu cât nu-și dădea voie să uite, cu atât, tânăra devenea mai sigură că  ea nu va trăi așa. Și că va lua de la specia masculină doar ce avea mai bun…Va consuma ce trebuia, cât trebuia, când îi trebuia. Nu-i păsa că și ea era folosită. Într-o zi se va opri. La timp cât să facă un copil. Îi va alege ea tatăl. Măcar privilegiul ăsta să-l aibă. Că doar își promisese că va culege de la bărbați doar ce puteau da ei mai bun, mai valoros… Restul, bubele, la altele.

Pe Victor  îl cunoscuse pe la începutul primăverii, cu ocazia unui majorat la care ajunsese și ea, pur întâmplător. De fapt, ajunsese în același local unde se ținea petrecerea și unde barul era împărțit de grupul prietenilor veniți la aniversarea celui care împlinea 18 ani și de alți tineri porniți să se distreze. Ea ajunsese cu gând să bea ceva și poate să se bucure de prezența unui bărbat  focos pe care își permitea să-l aleagă tocmai prin avantajul pe care îl avea în fața femeilor cu pretenții: că se lăsa consumată. Rapid, animalic, în tăcere, docilă. O tăcere întreruptă și deseori intensificată de gemetele și gâfâitul exteriorizării pur fizice. Lipsită de farmecul hârjonelii dinainte, se pregătea explozia hormonală stimulată de fierbințeala atingerilor unui bărbat dornic să-și testeze și, mai ales, să-și valideze virilitatea prin Carla. Ea știa asta deja, devenise exponentul femeilor care nu se implicau și către care bărbatul era mânat de o nevoie elementară, primordială. Nu avea neapărat un criteriu de alegere. Selecția naturala. După miros. Trăise  astfel privilegiul de a-și îngădui luxul să aleagă pe cine să refuze. Să aibă de unde alege. Pentru că nu cerea nimic după.

Victor tocmai termină de povestit lui Vlad  despre întâlnirea absolut întâmplătoare cu tânăra amatoare de plăceri pe care o cunoscuse mai demult. Era la majoratul acela de neuitat la care cel mai bun prieten al lui Vlad decisese perfect conștient să aibă prima experiență sexuală. Își amintea foarte clar că nu băuse prea mult, de altfel pe niciunul din ei doi nu-l caracteriza viciul alcoolului sau al fumatului. În seara aceea nu avusese chef de complicații sau de implicații sentimentale, era doar curios și hotărât să devină bărbat…

Își amintea, ca ieri, că nu simțise vreo dorință aparte față de Carla, atunci când o văzuse. Până la sfârșit natura își spusese cuvântul, urmându-și drumul, iar lui Victor îi plăcuse acea senzație nouă de eliberare în gol și de scuturare a simțurilor, neexperimentată până atunci.

Tocmai ce-l întrebă pe Vlad dacă nu-l interesa, măcar ca idee de experiență, să o cunoască și el… Pentru un bărbat la început de drum, sexul cu o femeie profesionistă și care își propunea să nu se implice, lui Victor  i se părea o variantă obiectivă potrivită pentru a înțelege tehnic ceea ce la un moment dat va face parte din viața erotică a unui tânăr.

  Cât despre Vlad, ideea de a împărți aceeași  femeie cu cel mai bun prieten, fie ea și o ,,hâță”, îl oripila. În afară de acest aspect, știa clar că tânăra înfocată și voluntară de care îi povestise Victor  nu era deloc genul de femeie de care sufletul lui să fi avut vreodată nevoie. Își dădu seama, însă, în momentele acelea, că o îndrăzneală siropoasă și murdară, lipsită de substanță și de profunzime, îl atrăgea, înșelător. Și gândul îl sperie, uimindu-l.

–  Așadar, cum îți spusei, o să reflectez la propunerea ta. . 

– De acord, dar nu mi-ai spus prea multe despre ce  ai vorbit mai devreme cu Aida … Vreo șansă să vă împăcați?

Privirea care-l ocolea și vocea neobișnuit de rece pentru o discuție dintre ei doi, forțat de tranșantă a lui Vlad, clătină ceva, inexplicabil, în  Victor…

– Nu, rămânem despărțiți. N-am face decât să prelungim agonia. 

– Asta e decizia ta sau a ei?

Vlad  își strânse buzele, căutând un răspuns potrivit.

– N-am stabilit ceva concret. Dar se înțelege de la sine!

Victor  continua să-l fixeze atent. Ceva îi scăpa…

– Ești sigur? La felul în care mi-ai povestit despre Aida, eu unul nu cred că vei putea să o vezi mai rar… Iar ea, nici atât!

– Adică? Felul în care-ți povestesc?? Ce vrei să spui???

Victor  trase aer în piept privindu-l în plin. El însuși căuta cuvintele potrivite… Nu era ușor să transpună în vorbe tot acel proces de metamorfozare la care fusese și încă era părtaș. Nu era deloc simplu să o cuprindă  cu mintea pe impunătoarea viitoarea  arhitectă din scara cealaltă a blocului, sub forma unei femei care iubea. Pe Vlad… Total, nebunește și irecuperabil! Așa cum îl făcuse prietenul său să înțeleagă.

– Frate, parcă ești vrăjit. Ți se luminează ochii, te transfigurezi, vorbești ca despre o minune… Nu am văzut pe nimeni transformându-se așa, vreodată! Serios! Până și vocea ta e altfel, parcă ai mângâia cuvintele… Parcă-ți iei zborul când o povestești. Nu știu cum să explic altfel, dar când te ascult, mă simt ca la aflarea unei descoperiri epocale… 

Atâta entuziasm și atâta fericire în fiecare cuvânt! Uneori, nici nu respiri! Văd doar ce lumină ai în ochi și-mi dau seama așa că ești viu! Da, vocea și privirea… Numai când e vorba despre Aida ești în felul ăsta, ca din altă lume! Pe bune, am mai văzut câțiva oameni îndrăgostiți, aveți aceleași simptome! Dar pe tine niciodată nu te-am mai ascultat vorbind atât de fascinat despre  ceva… De fapt, despre cineva! Vlad, nu știu, ți-am spus, parcă și arăți altfel când vorbești despre ea… Se schimbă  aerul din jurul tău!

Râsul zglobiu al lui Victor  se frânse repede, găunos, de trăsăturile contorsionate ale prietenului său, accentuate de umbra oboselii de pe chip. Vlad  îi aruncă o privire împuținată, urmată de un oftat scurt…

– Hai, e târziu…. Nu mai vreau să vorbim despre Aida. Am obosit, am aproape 360 de mesaje de la ea! Câte unul pentru fiecare zi a anului, dacă vreau să fac o colecție cu date! Dacă vreau să mi-aduc aminte ce e ăla un mesaj de dragoste, am rezerva plină! 

Vlad surâdea amar, ocolind privirea lui Victor . Prietenul lui continuă să-l scaneze minuțios.

– Din nou te-ntreb: ești sigur? Vlad, ceva se întâmplă… Până mai ieri nu conteneai să-mi vorbești despre Aida! Făceai asta cu aceeași nevoie cu care ți-era foame.

Vlad  îi răspunse încet, aproape sec, după ce mușcă dintr-o gogoașă de care nu mai avea poftă:

– Și nu crezi că ar  trebui să nu mai dau voie la nimic să mă stăpânească așa? Eu trebuie să controlez lucrurile din viața mea… Nu invers.

– Păi dacă bagi gunoiul sub preș, nu înseamnă că ai scăpat de el…  Cât crezi că o poți  evita? Unde o să fugi?

– Habar nu am! Dar ai tu altă idee? surâse Vlad amar. Și, oricum la ultima discuție, ea a spus că nu mai vrea. Nimic. 

Victor tăcu. Nu știu ce să-i răspundă. Nu știa cum era mai bine… Știa doar că singurele dăți în care Vlad îi mărturisise că ajunsese să cunoască fericirea fusese când îi povestise despre dragostea față de Aida. Cu tot ce făcea parte din ea. Vedea acum că  noul zâmbet ce se născuse pe chipul lui de câte ori vorbea despre iubita sa devenise întunecat, pierdut undeva prin amintiri și grija pentru un viitor incert. Ar fi vrut să-l sfătuiască,  să-l ajute!

– Și când ți-amintești, frate, cum a pornit totul, de la  nimic!

Iar praful ochilor  lui Victor  căpătă o bruscă strălucire, ca un  mister, ca  un miracol…

Prietenul său completă  vraja poveștii, cu o voce ca de pe alt tărâm:

– Da, de la un gând. Doar un gând…. Mi-a fost mult timp frică să mi-l recunosc eu, mie… Și când, teoretic, toți sorții ne erau împotrivă!  Doar știi că avea prieten la început! Și nici nu mă băga în seamă când ne vedeam întâmplător. Deși, nu știu, la fiecare interacțiune cu ea, ceva mă irita. Însăși tăcerea ei parcă mă bolborosea pe interior…. O neliniște permanentă și fără rost. Am avut mare noroc! 

Victor  îi urmărea firul confesiunilor, însetat de tot ce învăța despre viață alături de cel mai bun prieten al său. Ei continuau să se formeze împreună, descoperindu-se și influențându-se și prin complementaritatea și simbioza fluidă a sufletelor lor…

– De fapt, norocul cred că a fost dublu. Să se îndrăgostească Aida  de mine și să mă îndrăgostesc eu de ea. Nu știu care noroc a fost mai mare dintre cele două… Sau mai important pentru mine! Dar da, am fost binecuvântat cu tot ce s-a întâmplat… Am avut, întâi, marea șansă de a o cunoaște. Dacă nu ar fi fost astfel, nici nu știam despre mine că pot să simt așa… M-aș fi crezut toată viața un sloi de gheață. Nimeni nu a văzut sau scos partea asta  din mine. 

– Da, datorită ei ai putut să-ți dai seama că poți fi și fraier! încercă o glumă palidă, Victor .

Zornăitul râsului celor doi tineri sparse liniștea nopții ce stăpânea depărtările.. Gerul înflorise modele în ferestre, iar mirosul de iarnă aproape că-i amorțise.

– Știi, eu am crescut cu doi părinți reci. Care nu se îmbrățișau nici măcar în fața copiilor!  Așa că nu am avut de unde să învăț să-mi exprim sentimentele. Sau măcar să-mi dau seama că le am. E fascinant cum a fost nevoie doar de câteva secunde cât a durat mărturisirea Aidei ca să realizez că și eu simțeam la fel… Ca și cum ar fi apăsat pe un buton de on/off.

– A-propo de ce simți, Vlad! Cum e după ce te culci prima dată cu o femeie și trece mult, timp în care nu mai ești cu nimeni?

Vlad îl scrută rapid cu privirea ascuțită, tranșându-și propriile gânduri…

– Corect ar fi să mă-ntrebi cum e după ce te culci cu cea de care ești îndrăgostit. Pentru că ai avut și tu prima femeie. Dar fără sentimente… Mă gândesc că asta vrei să afli, de fapt. Pentru că e altfel, cred. E unic… Și irepetabil! 

– De parcă am ști să facem  diferența! mustăci Victor, scuturându-și zahărul de pe degete.

– Păi tehnic și teoretic tot aia se întâmplă… Dar bănuiesc că atunci când ești îndrăgostit, nu ai nevoie de un act sexual ca să fii fericit. Ești pur și simplu. Doar stând, privind-o, ascultând-o… Te hrănești cu asta!

– Aoleu, frate, asta nu sună bine! Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că ai luat-o razna. Și cu nevoile fizice cum rămâne? Ești bărbat…

– Păi ce să zic… Ianis spunea că sexul cu femeia iubită e cireașa de pe tort.

Victor zâmbi șugubăț.

– Da, dar dacă-l întrebi pe Codruț, ăla sigur o să spună că e bomboana de pe colivă…

Pufniră amândoi spontan într-un râs plin și sănătos. Vlad se liniști brusc, își flutură mâna prin păr și-l privi pe prietenul său, cu buzele încleștate în gheara unui gând:

– Mi-e dor de Aida… Cu totul! Mereu! Dar nu o să mă concentrez la asta. Nu e spre folosul meu! E ușor când nu o văd, nu o aud, când nu-i simt parfumul sau nu mă atinge… Când nu am nimic de la ea! Totul e mai simplu fără ea!

Victor  tremură sub vălul tristeții adânci din vocea lui Vlad… Glasul dogit al unei  resemnări hotărâte.  Ar fi vrut să-l ajute, să-i spună ce trebuia. De aceea sunt prietenii. Dar nu știa ce trebuia. Și cât de mult ar fi vrut! Vlad, în schimb, nu părea să aibă nevoie. Se cuibărise în pat cu un caiet în brațe, concentrat, tăcut și hotărât să învețe. Victor butonă abesent telefoul, uitându-se la poze, apoi își încreți precipitat buzele și-l aruncă pe covor, căutând cursul de Dogmatică.  

Afară, luna împărțea cerul în fâșii luminoase, brăzdând noaptea ce se așezase de ceva timp, peste tăcerea dintre ei. Multă liniște, clătinată nemilos doar de claxoanele nepăsătoare ale câtorva mașini ce tăiau, în fugă, bulevardul!

La capătul câtorva zeci de minute, Vlad  închise cu zgomot caietul, aruncându-i lui Victor  o privire  diluată, ușor aspră. Cuvintele îi scăpară tumultuos, ca într-un torent:

– Da, sunt îndrăgostit de Aida… E prima oară când sunt  îndrăgostit… Dar o să-mi treacă!

Lângă el, Victor  îl privea meticulos,  cu ochii măriți, aproape umezi, ca în fața unui film cu final prost… Aștepta o continuare, o lămurire, precum o adiere de vânt într-o zi caniculară.

– De ce trebuie să-ți treacă? De ce să renunți la ceva ce te face fericit?

Vorbele lui Vlad  frânseră brusc vraja:

– Mai sunt fete frumoase și pline de viață pe lume! O să găsesc eu una…  Pentru mine, Pământul  nu s-a terminat cu ea! Chiar dacă a început cu ea! O să continue să se învârtă! Hai, noapte bună, mâine o să fie  nașpa!

Prin fereastra ce nu fusese închisă bine, pătrundea vesel, refrenul unei melodii relativ recente, menită să-i destindă pe cei doi tineri, înainte de o nouă zi de facultate, cu un test greu.   Vlad mustăci din nou ascultând versurile. Un text idiot, își spuse în gând, dar un ritm vesel, sprințar, făcut să-l binedispună pentru o vreme… Iar dincolo de asta, Vlad își dădu seama, fredonând cântecul, că el chiar cunoscuse cea mai de treabă fată din lume. Deși o dorea profund, visceral, pe Aida  și-i lipseau acum, organic, toate detaliile ei fizice, știa deja că fără  pielea, sau ochii sau trupul ei va putea să trăiască. Însă nu fără felul ei sincer, spontan și  nebunesc, dar natural și absolut, de a fi și de a-l iubi! Și mai ales fără magia fabuloasă în care îl făcea să intre firesc lângă ea… Devenise dependent! De o stare de fericire continuă crescând din ea însăși, hrănită dintr-o veșnică, inexplicabilă și miraculoasă îndrăgostire…

De ceva vreme, sufletul lui ajunsese să se inspire din al Aidei, întrepătrunzându-se firesc, într-un transfer infinit de  senzații.
♦
Fulgii se întețeau căzând disciplinați, ca într-un regiment bine reglementat, peste întunericul sordid, aproape apăsător al încăperii, luminat palid de veioza ovală, cu mâner spiralat, obosit, așezată pe un colț de pat. Trecuseră câteva minute de când ajunseseră în garsoniera ei, de la parterul unei clădiri vechi, adăpostind amintiri îmbătrânite, ieftine, cu iz de consum și obișnuință.

Nu-și spuseseră prea multe, știau amândoi pentru ce se aflau acolo, ca într-un contract clar, tacit și avantajos de ambele părți… Vlad se simțea mărunțit metodic, experimentat,  sub privirea înfierbântată, sticloasă, a femeii, așezată la doi pași cu fața  întoarsă toată spre el, ca pentru a se impune de la început. Părea că îl aștepta încordată, cu chipul cu trăsături neșlefuite și respirația crescândă, fierbinte, învăluindu-l pe nesimțite.

Carla sparse brusc amorțeala tăcută, aproape înghețată dintre ei, începând să-i scoată hainele, cu siguranță, dar și cu o nerăbdare grăbită, oarecum speriată.  Impulsionat de hotărârea femeii, fără să mai stea pe gânduri, Vlad  își strecură grăbit mâna pe sub bluza transparentă, aproape căzută de pe ea. Începu să-i maseze cu viteză sânii mici și lăsați, dar fremătânzi, apăsat, să se convingă pe sine că e acolo. Când îi simți sfârcurile întărindu-i-se brusc, coborî căușul palmelor peste abdomen, ridicându-i repezit fusta de un alb murdar, soios, ca și respirația ei înecată de fum de țigară…  Femeia îi opri drumul scurt, trunchiat, prinzându-i degetele și sugându-i-le rapid și lung, într-un geamăt nedeslușit. Lui Vlad îi căzură ochii asupra unghiilor ei lungi, ascuțite până la limita posibilului, care scobeau în el cu dezgust, aproape cu frică. Urcă apoi cu privirea spre silueta colierului de la gâtul ei subțire, străfulgerat de o amintire… Mai văzuse undeva, nu știa unde, lipitoarea aceea. Mai simțise cândva groaza aceea… Se scutură ca de friguri.

Carla îi luă mâna ferm, strecurându-i-o adânc în interiorul ei ce mustea  de dorință. Degetele lui, lihnite, alunecară înăuntru, desfăcându-i buzele cu îndârjire și convingerea că acolo trebuia să fie și asta trebuia să facă. Tânăra  îi mușcă scurt, animalic, umărul, cu pofta ancestrală a femeii ce-și dorește neîntârziat un bărbat. Tânjea, hămesită, după sărutul lui care nu se grăbea să vină și pe care îl căuta lacomă, ca pe o briză neînțeleasă și încăpățânată, într- o zi toridă. Îi prinse capul între mâini, oprindu-i căutarea aiurită cu care coborâse între coapsele ei umede. Vlad  i se smulse ostil, gemând și scrâșnindu-și privirea către ea care, în asprimea gestului, îi mușcase buza de jos, aproape până la sânge. Simți, îngrețoșat, umezeala ei invadându-l, iar filamentul privirii ei, flămânde, îi spori senzația de frișoane, suprapusă  peste fierbințeala trupului, în căutarea eliberării… Cu un strop de luciditate, realiză că femeia  nu avea nicio vină pentru felul în care se simțea…Degetele umezite, lipicioase, îi strânseră grosolan  stomacul, iar ochii îl arseră crunt, înțepându-l. Se opri să respire. Alături de el, chipul ofilit, contorsionat,  lăsa, moale, să străbată o respirație șuierătoare și nedumerită. Ar fi vrut să spună ceva care să-l scuze, dar nu știa ce…

Carla se ridică brusc, căută precipitat în sertarul comodei vechi, demodate, aproape căzute, de la capătul patului, aruncându-i o privire seacă, slinoasă de păcate. Îngână cu aceeași voce răgușită și egală:

– Poftim, pune-ți prezervativul și să nu mai pierdem timpul!

Ca într-un dresaj care știa că-i va face bine, Vlad execută mișcarea cu care nu era obișnuit…. Nu se jenă deloc când ea se oferi să-l ajute. Se gândise dinainte la acest moment simțindu-se deja murdărit. Avea nevoie de o barieră fizică, dar și emoțională… Ca să nu se piardă pe sine ca ființă într-un moment de evident desfrâu, necongruent cu el însuși. Într-un joc menit să-l binedispună, dar care venea cu riscul de a se trăda pe  sine.  Amintirea ambiguă, ca un fum, a chipului Aidei îl împresură pe neașteptate, intruziv, amplificându-i bătăile inimii. Își stinse, odios, un oftat, mocnind  în el.

Dintr-odată, fără să-l prevină,  femeia îl trase cu forță, abilă, către picioarele ei, potrivindu-l metodic și sigur… Îi înfipse unghiile în carne, scrâșnind de plăcerea de a-l avea și de a dispune de el. Vântul ce suflă ca un căpcăun neanunțat în fereastră,  crescu tensiunea dintre ei… În lumina  lunii agățată undeva la colțul bocului, Vlad  își agățase, din nou, scârbit, privirea de pandantivul în formă de lipitoare, începând să o penetreze treptat, din ce în ce mai tare, ca într-o concurență a vitezei cu care își simțea sângele pompând în el. Interiorul coapselor ei fremăta, strângându-l, autoritară, înăuntru, ca pentru a nu-i mai lăsa vreo putință de scăpare. Privirea ei  aspră, directă, aproape că-l tăie, dictatorial. Se voia puternică și fermă, îngânându-se cu mișcările aparent cronometrate, calculate, ale corpului și respirația întretăiată. Își unduia  unsuros șoldurile  și-și încorda mușchii interiori cu bucuria lucrului bine făcut…

Imaginea Aidei care se rostogoli fluid peste el,  cu greutatea unui abur fierbinte,  îi diminuă forțat, neașteptat,  ritmul, stingându-i brutal dorința… Se opri cu ochii la Carla care părea că aștepta, cuminte și tăcută, o explicație. Începu să-l mângâie cu o agilitate hotărâtă, intensificându-și gemetele săltărețe. Mâinile  lui Vlad  se rotiră, din ce în ce mai îndrăzneț, în jurul sfârcurilor, cu degetele,  despicând-o dur și imediat. Aproape sfărâmând-o cu privirea, de sus, de deasupra ei, voia să controleze orice gest, respirație, mișcare sau plăcere… El începuse această întâlnire și tot el voia să o încheie.  Nu-i păsa ce ar fi vrut partenera lui din acea seara.  Iar faptul că își dăduse, de curând seama, că o cunoscuse cândva, tot într-un episod  de descărcare hormonală, îi dădea acum curaj. Să preia el frâiele de data asta și să-i arate că devenise bărbat… Dar  nu datorită ei. Nu, în seara aceea nu-i păsa decât de el, iar încercarea de a domina o femeie experimentată îi oferea limpede, ademenitor, iluzia că se va regăsi pe sine, cel pierdut undeva între adolescență și maturitate. Era un gând seducător, o fericire cât o uitare de sine… În timp ce respirația ei șerpuitoare, intermitentă, se acorda ritmic penetrărilor lui îngânându-se cu fiecare descărcare a bărbatului, ca o descătușare… Pregătindu-se de un nou drum!

   Printre suflările gâfâite ale vântului ce se întețea, succedându-se odată cu zguduiturile, în cascadă, ale trupului lui,  Vlad se opri la un moment dat privind-o brut, strângând din buze aproape dureros. O lipi dintr-o dată cu fața de peretele scorojit și gălbui, continuând să se miște în ea, cu întreruperi dese și rupte și cu o grabă furibundă, vecină cu ura.  De câteva ori, Carla vru să se întoarcă spre el ca să-l privească, încercând timid să controleze mișcările.. Vlad  o prinse de păr, scurt și hotărât, răsucind-o brusc, aproape violent, înapoi către perete. Se împinse și mai mult în ea, ca o dorință ce prindea contur tot mai clar, crescând în el ca o bălărie. Dorința aprinsă de a o face mică, insignifiantă, fără putere… Carla  i se supuse cu voce scăzută:

 – Vai, Vlad, e atât de bine!

Iar glasul ei tulburat, un amestec rudimentar de satisfacție și durere, trădat de de strigătele uneori ascuțite, dezordonate, crescu presiunea din el, gâtuindu-i vorbele:

– Taci, nu ți-am cerut părerea!

Noaptea adormită în ultimele acte ale ninsorii fu spartă de vocea stinsă,  tânguitoare, ca o prelungire a privirii zburlite într-o nedumerire:

– Mai încet, mă doare! Ai înnebunit? Nu așa ne-am înțeles…

  Tânărul îi strânse cu disperare fesele, aproape de momentul final al actului ce căuta să se consume, lipindu-i sânii de peretele rece și rigid…. Acceleră viguros ritmul, scormonind-o. Un fior sălbatic i se încrâncenă, ca o chingă, în tot corpul, năpădindu-l invaziv. Tremur, fierbințeală, sudoare, frig și febră, toate în același timp și pe rând, izbucnite în clipa binefăcătoare a eliberării…De gânduri, de emoții, de energie, de el însuși, ca o decorporalizare pe care o căutase întărâtat, demult și nesperat!

  Carla îl șimți liniștindu-se încet, treptat, spasmodic, în ea. Îl  împinse în jos, ca o scăpare, aruncându-i printre țipete zburătăcite, o privire jumătate mulțumită, jumătate uimită. Neînțelegerea inițială dintre trupuri, potolită atunci când femeia i se dăduse dezarmată,  cuminte, aproape resemnată, se continua acum cu atingeri în ultimele zvâcniri distorsionate și răsuflare docilă.  Fiori tremurânzi de plăcere se răsuceau îndrăzneți în ea,  destinzându-i trupul și volatilizând orice urmă de gând. Abia liniștindu-și spasmele trupului și bolboroseala sângelui, Vlad  o învrednici cu o privire grăbită, tocită. Ea stăruia de ceva timp cu ochii pierduți peste el, din cap până-n picioare, în ei ițindu-se  o așteptare mută și întrebări șchiopătând pe buze… Umbre jucau ușoare, alunecoase, prin încăperea mirosind a trupuri sleite și emoții primitive. La colțul ferestrei mici, stâlcite, ca o gaură de peșteră, lumina pieziș luna, abia ivită, urmându-și mersul firesc și etern.

Tăcută, femeia își trase hainele cu o dexteritate agitată și spășită, grăbindu-se să-și aprindă o țigară la marginea patului….Expresia figurii, dezlânată și parcă desprinsă de restul corpului, nu spunea nimic. Se liniștise spontan, fără explicație, fără rost, fără vreo legătură cu actul abia pierdut în mulțimea împerecherilor universale… Tuși scurt, emfatic,  iar vocea guturală păru că se îngână cu groasele rotocoale de fum.

– O făcurăm și pe asta…. Rămăsesem datoare cu o partidă care să te facă să simți plăcerea supremă. Mărturisesc că ai fost o surpriză! Ultima dată păreai mai neștiutor, mai cuminte… Acum se pare că nu prea ai avut nevoie de mine. Ba aș spune că ai fost cam dur cu mine! Cum să înțeleg asta, nu ți- a plăcut ultima dată??? Îți amintesc că tu ai vrut să ne oprim la mozoleala aia, la joacă…

Vlad  o asculta liniștit, rezervat, privind-o  cum trăgea cu poftă din țigară, tăcută și epuizată, pierzându-și căutătura tulbure undeva într-un colț ascuns de fereastră. Șuvițe neglijente din părul încâlcit,de un galben prăfuit, i se lipiseră de obrazul năclăit, vâscos. Mirosea a vlăguială, a obligație și a neîmplinire… Mușchii feței i de destinseseră, lăsând într-o lumină simplă, naturală, imaginea unei femei nu prea frumoasă, mai trecută decât vârsta reală, machiată elementar  și ridicol, căutând o strălucire falsă și rece. Unghiile liliachii, ascuțite și aproape amenințătoare, ca și pomeții scobiți, ce se îngânau perfect cu cenușiul ochilor încercănați, găunoși, pe Vlad îl trimiseră subit, cu gândul, la Cruella din  „101 Dalmațieni „. Un personaj care, în copilărie, îl indignase, aproape îl șocase, înfricoșându-l. Și pe care acum și-l apropiase în cel mai simplu, natural și animalic mod, îngenunchind-o barbar în spasmele nevoii fizice în fața căreia toți oamenii rămân egali. Egală devenise și Carla, chiar de dincolo de lozinca ei de profesionistă în domeniul sexului. Satisfacția de a o fi dominat plesnea în Vlad  cu aceeași pornire cu care chipul Aidei năvălea peste el, imuabil. Ca un duh nechemat, printr-o forță neștiută și nestăpânită de el…

Ninsoarea stătuse, luând cu ea liniștea pe care Vlad o pierduse demult. Pe  acoperișul blocului cu două etaje se auzea șuieratul tânguit al vântului ce stăpânea locul. O stare de gol și vlăguială căuta să-și afle tihna în el… Privea încă la femeia pe care tocmai o avusese cu ură și cu disperare,  îmboldit de un amestec dududind de năucire, bucurie și repulsie, amintindu-și, până la os,  tumultul sălbatic dintre ei… Dacă s-ar fi putut, ar fi dat ceasul înapoi, netezind, așezat,  mersul lucrurilor și ultimele zvâcniri din trup. Vlad nu-și găsea cuvintele ca să umple golul dintre el și tânăra cu care împărțise, dezlănțuit, un moment necesar.

Căuta să pătrundă înțelesul spuselor femeii, încercând să preîntâmpine o discuție neplăcută.

– Te rog să mă scuzi, eu te înțeleg, dar s-au mai schimbat lucrurile între timp. Da, așa este, eu m-am oprit atunci pentru că atât am vrut…. Iar astăzi am vrut să fiu chit. Sau chiar mai mult!  

O privea ușor confuz, clătinat sub imperiul a ceea ce tocmai alesese să i se întâmple, dar decis că  nu voia să dea mai multe explicații.  Era deja destul de complicat… Se încurcase el în el însuși într-un ghem din care nu se vedea scăpat prea repede… Nu vedea cum!

– Îți mulțumesc pentru că ai avut răbdare cu mine și… pentru restul!

Un gând îl străbătu limpede. I-o spuse fără menajamente, nu voia să o încurajeze, nu era cazul.

– Acum te rog să mă scuzi din nou, trebuie să plec!

Femeia îl scrută atent printre rotocoalele groase de fum…Încuviință cu privirea și vocea vădit  zaharisită:

– Sigur, tinere! A fost o plăcere să fiu cu tine… Încântată să văd cât ai crescut!

Și râsul femeii ce se voi reconfortant, se stinse ca un rânjet între ei, absorbit în aerul abject care,  potolit,  își căuta matca…

Vlad își luă fularul, se încălță în grabă și se aruncă pe ușă în timp ce telefonul suna ascuțit ca o amenințare. Frigul îl ciupea nemilos de obraji în timp ce căuta în jur un taxi. Nimic. Vru să ia telefonul și să intre în aplicația de Uber, dar apelul Aidei îi opri, înghețat, gestul. Era aproape miezul nopții și nu mai vorbiseră de zile bune, multe, nu mai știa câte… Ce era acum atât de important? Se enervă tăcut în el și-i respinse. Nu avea acum putere să o înfrunte, era obosit, stors, sătul de el, cu mintea goală parcă. Nu voia să spună vreo prostie și încerca, greu, să se concentreze pentru un taxi… Gerul îi anchiloza încet degetele pe ecran. Un mesaj lung, dens, plin, îl lovi ca la  sfârșit de lume: 

– Bună! Știu că e târziu, dar nu am mai avut răbdare până mâine dimineață. Trebuie să-ți spun că pauza asta nu a fost degeaba, am luat cea mai bună decizie din viața mea de până acum: plec din București, mă mut cu tine.! Am Liceul Pedagogic, o să mă duc la concurs pentru un post de educatoare acolo… Doar tu să mă mai vrei! |Eu nu pot fără tine și  nu risc să te las alteia, cu bună-știință. Te iubesc, ești răul meu necesar!

Vlad se blocase cu privirea împăienjenită asupra textului pe care-l reciti de două ori în timp ce prin cap i se învârtea, ca un prâsnel neastâmpărat, cuvântul pauză.  Câteva clipe își spuse că i-ar fi  prins bine o pauza de la tot. Chiar și de la el însuși.  Oftă, urmărind cu greu degetul clătinându-se pe tastatură după un număr de taxi. 

     Se va gândi mâine! Prea multă emoție, consistență și concentrare pentru o singură seară… Pentru o singură oră, de fapt!  Sosirea taxiului îl liniști curând. Visa la un duș care să-l curețe de tot ce nu-i mai plăcea la el și de tot ce descoperise prin aventura Carlei. Și mai ales care să-l scuture de indiferența seacă, uscată cu care se gândea acum la mesajul Aidei.

Desigur, Victor voise, cu cele mai bune intenții, să-l ajute. Voia să schimbe ceva la el… o tristețe continuă și o stare de lehamite cu care Vlad întâmpina viața de ceva vreme. Schimbarea sufla acum haotic în el, cu teama de a nu se mai regăsi… Avea nevoie să doarmă, să vadă lucrurile limpede.

Se va gândi mâine!