Scrisoare deschisă către
prof. univ. dr.  Ioan – Aurel  Pop

Distinse domnule academician,

Chiar şi din colţuri uitate ale reşedinţei fostului ţinut  Fălciu am posibilitatea să vă urmăresc în numeroasele şi elocventele ieşiri publice,  la posturi de radio şi televiziune,  în publicaţii periodice,  în volume colective,  ori în topuri de autor.

Pe unele dintre textele de mai mici dimensiuni le redistribuie cu osîrdie neobositul publicist  Ion  N. Oprea  (de mulţi ani ieşean),  prin ale sale  Istorii,  comentarii,  miscelanea.  În numărul  55  al respectivei colecţii  (promovate generos de  Editura  „Armonii  Culturale“,  cu sediul la  Adjud),  am putut urmări minuţioasa prezentare pe care  Mihai  Neagu  Basarab  o face cărţii d-tră din anul  2020  (Veghea  asupra  limbii  române,  Editura  „Litera“,  Bucureşti,  250  p.). 

Acum,  ca şi în alte zeci şi zeci de alte ocazii  (citind intervenţiile d-tră scrise,  audiindu-vă prestaţiile radiofonice,  ori urmărindu-vă pe micul ecran),  am retrăit bucuria că ideile pe care le susţineţi sînt mai mult decît binevenite,  consonînd cu ceea ce simt conaţionalii cu oarece ştiinţă de carte şi suflu patriotic. 

Problema este,  stimate d-le  Profesor,  că scrieţi şi vorbiţi în apărarea adevărului despre trecutul nostru istoric şi despre adevărata identitate a limbii moştenite  de  pe  poziţia  intelectualului  „liber  de  contract“:  or,  cel puţin de la asumarea funcţiei de  rector  al celei mai vechi universităţi ardelene,  iar apoi pe cea de  preşedinte  al forumului ştiinţific suprem în spaţiul carpato – danubian (Academia  Română),  d-tră sînteţi o  persoană  publică  şi tot ceea ce declaraţi într-o chestiune sau alta ţinînd de istoria poporului român şi de substanţa limbii române trebuie să angajeze şi poziţia instituţiei pe care o reprezentaţi de ceva ani. 

Chiar dacă evită denumiri pitoreşti ‒ precum  Accademia   Nazionale   dei  Lincei  /  „Academia  Naţională  a  Linxului“  (Roma,  1603),  ori  Accademia  della  Crusca  /  „Academia  Tărîţei“  (Florenţa,  1582 – 1583) ‒,  inclusiv  Academia  Română  (precedată de  Societatea  Literară  Română, Bucureşti,  1866)  a luat  fiinţă  (în  1867)  cu  o  anumită  misiune,  aceea de a  cultiva  limba  și literatura  naţiei  române,  de a  stabili  normele  de  ortografie  obligatorii  pentru  vorbirea  autohtonă  (în  acord  cu  principiul  scrierii  fonetice !),  de a  studia  (cu  bună  credinţă !)  istoria  națională  română  şi de a susţine  cercetarea  în  cele  mai  importante  domenii  științifice. 

Ca atare,  vă-ntreb,  distinse domnule  Profesor,  ce simte cititorul,  ascultătorul,  ori telespectatorul din cele patru zări ale întinsului românesc cînd află că preşedintele  Academiei  se  plînge  aidoma  cetăţeanului  fără  răspunderi  de starea jalnică a manualelor şcolare şi de ponderea insuficientă a disciplinelor umaniste în învăţămîntul preuniversitar,  ori de menţinerea în şcoala românească a unor dogme care pentru alte epoci şi pentru anumite regiuni ale ţării vor fi avut şi efecte benefice,  dar care astăzi contravin în mod flagrant adevărului despre români,  ca urmaşi ai unui brav popor ce-a trăit  în  epicentrul  Vechii  Europe,  chiar dinaintea celei mai vechi culturi italice din epoca fierului  (cultura  Villanova)  şi dinaintea coborîrii  (de la nordul  Mării  Negre a)  grecilor în  Peninsula  Balcanică ?  Ce simte cititorul cînd află că volumul d-tră din  2020  apare la  Editura  „Litera“  (rezervată cîndva textelor propuse spre publicare în regim de autofinanţare),  iar nu la editura instituţiei pe care o reprezentaţi la cel mai înalt nivel din  5  aprilie  2018 ?  Ce simte cititorul,  ori ascultătorul d-tră cînd vă referiţi la impasurile vorbirii româneşti actuale menajînd  „savanţii de catedră“  şi-aruncînd vina asupra  „savanţilor de salon“ ?  Dar nu sînt  „savanţii de catedră“  cei ce-au încurajat excesele latinismului;  nu sînt tocmai ei aceia ce-au susţinut într-o vreme predominanţa în limba română a cuvintelor de origine slavă ?  Nu sînt ei cei ce-au perturbat,  după  1990,  normele  de  ortografie  ale  limbii  române  actuale  (pe timpul aşezării în fruntea  Academiei  Române a inginerului reciclat în informatician şi apoi în filosof,  specialistul în tuburi electronice cu veleităţi „cuvîntologice“,  respectiv nu chiar regretatul  Mihai  Drăgănescu) ?

Nu sînt angajaţii instituţiei d-tră  (plătiţi din bugetul  Academiei,  care este parte din bugetul ţării)  cei ce perseverează în furnizarea de etimologii false la  cuvinte  cu  substrat  autohton ?  Nu ei ne prezintă  (în sute şi mii de articole ale  „dicţionarelor explicative“)  drept  împrumuturi  de  la  vecini  (aciuaţi,  de-a lungul primului mileniu creştin,  în vechile provincii romane  Moesia  şi,  respectiv,  Tracia,  respectiv  Panonia,  după alungarea lor din spaţii asiatice de către barbari şi mai fioroşi)  vocabule preluate de aceştia de la înaintaşii noştri,  băştinaşi de mii şi mii de ani ai plaiurilor carpato – danubiene ? 

Şi cine să se raporteze la schimbările de paradigmă din galaxia ştiinţifică eurotransatlantică,  de nu reprezentanţii  Academiei ? 

De ce  „savanţii de catedră“,  adică  „profesioniştii“  ignoră poziţia cercetătorilor străini în probleme cardinale privind  „scrierea dunăreană“,  topografia culturii din  „vechea  Europă“,  adevărata relaţie dintre limba daco – română şi limba latină  (vorbită de cetăţenii romani plecaţi spre  Dacia  mai mult din zone afro – asiatice ale  Imperiului bădicăi  Traian)  şi tot aşa mai departe ?

Intelectualii umili doresc,  domnule  Profesor,  să vorbiţi nu doar despre ceea ce credeţi că e corect să admitem în probleme de istorie naţională şi de gramatică a limbii române,  ci să le spuneţi  CE  FACE  şi  CE-AR  TREBUI  SĂ  FACĂ urgent  Academia  Română,  pentru ca  STĂRILE  DE  LUCRU  incriminate de  d-tră  să  se  schimbe  cît  de  cît,  iar intervenţia  „savanţilor de salon“  să rămînă fără obiect.

Cu respect vi se adresează,  în speranţa că va primi un răspuns:   

Iancu  Apetrei,
un slujbaş fără însemnătate
din părţile fostului ţinut  Fălciu