Interviu consemnat de Ioan VASIU, UZPR

     IOAN  VASIU: – Decanul de vârstă al presei din Banat, ION MEDOIA, își mai amintește când și unde a debutat?

    ION  MEDOIA: – Deși au trecut 66 de ani de atunci, îmi amintesc foarte bine momentul când mi-a apărut prima semnătură în cotidianul fostei regiuni Banat, „Drapelul roșu”. Eram elev la Liceul „Dragalina” din Oravița, nu departe de comuna mea natală, Vărădia, de pe Valea Carașului. Deși nu aveam decât 16 ani, eram hotărât să renunț la viața vitregă de la sat, cu colectivizări forțate, cote împovărătoare, deschiaburiri, etc. Ori, munca cu condeiul mi se părea floare la ureche, comparativ cu viața copiilor de la țară. Și, spre norocul meu, am reușit să câștig un premiu al doilea pe fosta regiune al ziarului amintit, deși printre participanții la concurs erau nume de notorietate, inclusiv profesori de la diferite școli cu statut de „corespondent voluntar”. Primii care m-au felicitat au fost membri juriului, prezidat de ziaristul PAVEL POPA, binecunoscut în presa bănățeană. Festivitatea de premiere avusese loc la restaurantul „LOYD” din Timișoara, unde mi s-au înmânat diplomele, „plicurile”, mai mult simbolice și felicitările, care m-au emoționat profund. Dar m-au și ambiționat să continui această activitate cu condeiul în mână, după orele de la clasă. Evenimentul a produs suficientă vâlvă și la liceul în care învățam, primul care m-a gratulat fiind profesorul meu de limbă română, MIHAI NOVAC, scriitor consacrat, care mi-a sugerat și ambiții noi. Bunăoară, să mă documentez pentru a scrie o carte despre marele cărturar PAUL IORGOVICI, originar tot din Vărădia. Am făcut-o după ce am urmat Facultatea de Filologie de la Universitatea din Timișoara, absolvită în 1963. Prima mea carte a fost publicată în 2008, la Editura „Eurostampa” și a fost lansată cu mult succes la Vărădia. Au participat inclusiv academicienii CONSTANTIN DAICOVICIU, EMIL PETROVICI, CORIOLAN DRĂGULESCU, originar din comună, etc.

     I.V.: – Ce ar mai fi de adăugat în legătură cu activitatea gazetărească?

     I.M. : – Faptul că în perioada studenției am coordonat subredacția revistei „Viața Studențească”, o altă temeinică „școală” de jurnalism. Tot în acea perioadă am colaborat cu „Scânteia tineretului” furnizând vești despre activitatea tineretului universitar din Timișoara, am avut rubrici permanente în ziarele județene de limbă română, maghiară, germană și sârbă. În loc să joc poker sau alte jocuri de noroc precum colegii mei scriam articole pentru ziare, care se plăteau la vremea aceea, rotunjindu-mi bugetul modest de student, eram răsplătit cu excursii, primeam diverse cadouri, mai ales haine.

     I.V. : – Și totuși v-ați angajat la studioul de radio din Timișoara.

     I.M. : – Ei m-au curtat cel mai serios, că aveau nevoie de absolvenți de facultate și mi-au făcut rost de repartiție ministerială, care nu era prea ușor de pbținut. Așa că, la absolvirea facultății, în 1963, am devenit reporter la radio, deși fostul rector al Universității, IOAN CUREA, mi-a oferit un post destul de tentant, de asistent universitar. Era însă prea târziu, după ce mă molipsisem de „microbul” gazetăriei și l-am refuzat diplomatic. La radio am avut destule surprize, care m-au deranjat de la început: faptul că redactorii profesioniști cu care colaborasem din studenție părăsiseră, între timp, instituția, fie de bună voie, fie epurați de cei fără școală, dar cu idei proletcultiste, care invocau mereu lupta de clasă! Reportofoanele din dotare erau mari și grele, de tip sovietic și se defectau când nu te așteptai, făcându-ți zadarnică deplasarea de sute de km. Pe vremea aceea, toate emisiunile se înregistrau pe bandă magnetică, iar cenzura, prin așa zisa direcție a presei, îți forfeca benzile, după bunul plac, motivând că va fi ascultată de dușmanii din afara țării. De bună seamă că aceste idei năstrușnice par astăzi ridicole, de sorginte bolșevică, dar, la vremeea aceea erau în mare vogă. Așa că, în 1966, la 1 mai, m-am angajat la „România Liberă” pe postul de corespondent pentru Banat, spre norocul meu, ulterior pentru județele Timiș, Caraș-Severin și Arad.

     I.V. : – Ce a însemnat pentru dumneavoastră munca de ziarist la al doilea cotidian, ca mărime, al țării?

     I.M. : – Acolo am reușit să fac gazetărie adevărată, de înaltă ținută profesională. Am avut privilegiul să lucrez cu regretatul OCTAVIAN PALER, ziarist și scriitor iscusit, unanim apreciat, chiar dacă nu a fost membru P.C.R. Exegeții nu i-au găsit nici măcar o frază compromițătoare, deși era perioada așa-zisă „epocă de aur”, cu penibile asanale la adresa „cârmaciului” de la Scornicești, care abundau peste tot. Logica sa înțeleaptă s-a răsfrânt, automat, și asupra ținutei ziarului „România Liberă”, aflat în concurență cu „Scânteia” lui Popescu, supranumit „Dumnezeu” și cu alte publicații de scandal din peisajul cenușiu al epocii. De bună seamă că ziarul „România Liberă” era oglinda fidelă a opticii celor care îl creau, a redactorilor săi, care au abandonat frazele șablonare cu opinii realiste pe care cititorii le tot așteptau de ani buni. Octavian Paler și-a pus mari speranțe în tinerii gazetari, mult mai receptivi la pretențiile sale inovatoare. Subsemnatul, bunăoară, am resimțit-o cu vârf și îndesat, pe propria piele, după ce mă propusese să primesc „Ordinul muncii” clasa a III-a, la numai 31 de ani, în defavoarea unor vechi ziariști plafonați și fără idei. La sugestia secretarului P.C.R. am renunțat în favoarea unui coleg mai vârstnic, mulțumindu-mă cu „Medalia Muncii” și o excursie peste hotare. A fost o afacere păguboasă, dar am acceptat-o, de silă bucuros, ca să nu intru în conflict cu colegii din alte generații, mult mai numeroși. Din nefericire, maestrul Octavian Paler, mentorul meu din acea perioadă gri, a fost mazilit subit și înlocuit cu o doamnă bine intenționată dar slugarnică și fără idei, foarte pricepută în organizarea de ospețe la restaurante de lux din centrul capitalei… Din fericire, a venit Revoluția din Decembrie 1989 și a stopat aceste false manifestări gazetărești, cu paharul la petreceri cu băuturi fine și spectacole ademenitoare! „România Liberă” a fost singurul ziar românesc care nu și-a schimbat numele și nu a dat pe nimeni afară, dar nici nu i-a oprit pe cei care au vrut să plece de bună voie , pe cei cu nostalgia comunismului victorios. Ziaristul R.L. a apărat cu curaj idealurile Revoluției, Proclamația de la Timișoara, inițiată de GEORGE ȘERBAN și alții, a atins un tiraj de poate un milion de exemplare zilnic și chiar mai mult. Ziarul sub conducerea lui Petre Mihai Băcanu a slujit interesele Alianței Civile, în plină ascensiune, a contracarat cât a putut săgețile otrăvite ale lui C. U. Tudor, a făcut eforturi să-l repună în drepturi pe Octavian Paler, victimă pe nedrept a „epocii de aur”…

     I.V. : –  Au existat la „România Liberă” și alte nedreptăți pricinuite de așa-zișii „băieți cu ochii albaștrii”, de cei „acoperiți” doar cu legitimație de ziarist?

     I.M. : – Am avut parte de ei, ca peste tot dealtfel. Cei din redacție și-au dat destul de repede arama pe față și au fost eliminați la timp. Cu cei străini a fost mai greu, că veneau cu legitimații vizate la zi în cadrul unor schimburi între redacții. La un moment dat, bunăoară, însoțeam un ziarist… academician de la „Izvestia”, care se interesa de tot felul de amănunte din agricultura bănățeană. L-am condus unde a dorit, dar un director de la LOVRIN mi-a șoptit discret: „așa e ăsta ziarist cum sunt eu popă!”. Altă dată un ziarist chinez, care vorbea și românește, voia să mă viziteze și acasă, avea în realitate „epoleți cu grade”, confirmați de un șef local de la „Interne” pe care îl cunoșteam.

     I.V. : – Hilar, dar adevărat, mai ales deranjant…

     I.M.  : – Pe mine, să fiu sincer, cel mai tare m-au deranjat așa numitele sesizări „anonime”, adică fără expeditor sau cu unul fals! Personal am avut de a face cu o astfel de „anonimă”, de fapt reclamație, adresată „Colegiului Central al P.C.R.”, tov. Petre Lupu, dar numele lui adevărat era altul. Mi-au fost puse în cârcă tot felul de „păcate” inventate la care trebuia să răspund, punct cu punct, unui slujbaș zelos de la București pentru tot felul de acuze. În final, nu s-a adeverit niciuna din acuzațiile cuprinse în „anonima” cu pricina, adresată „procuraturii P.C.R.”. Ancheta s-a terminat, dar am aflat rezultatul cu totul întâmplător, după mai bine de jumătate de an! În acest răstimp, consecințele nefaste s-au ținut lanț asupra mea: m-au făcut să abandonez, în ultima fază, un doctorat făcut în „Sociologia presei”, mi s-au luat orele de limbă română, pe care le aveam la un liceu din Timișoara. Ba, ce este mai grav, era să fiu mazilit, la un liceu din „Valea Carașului” ca profesor de limba română (Cacova-Grădinari) și să părăsesc profesia de ziarist din cauza unor himere născocite de „mânia proletară”, la modă în acele vremuri tulburi!… Așa că, în final, am lucrat la „România Liberă” până la pensionare, în 2001, dar am colaborat cu acest ziar încă cinci ani, pe bază de contract, redactând suplimentul „Transilvania-Banat” împreună cu colegul și prietenul Virgil Lazăr din Cluj-Napoca. N-am scăpat de reclamații calomnioase nici după Revoluția din 1989, când mi s-au scos vorbe de politruci, că aș fi fugit din țară! În realitate, plecasem la New York la fiica mea, SILVANA IULIA MEDOIA, care locuia acolo cu acte în regulă, având viza ambasadei americane. Acolo am petrecut și revelionul anului 2000, alături de alți români și prieteni din Valea Carașului. De altfel, minciuna a fost demontată după ce am publicat în „România Liberă” mai multe articole despre activitatea românilor din SUA. Ulterior, după trei luni, am apărut și eu în persoană. A urmat a doua vizită și chiar a treia în America și tot așa s-a întâmplat, spre dezamăgirea celor care mă doreau fugar. Este adevărat că, după Revoluție, am vizitat doar țări capitaliste, la care noi, ziariștii, nu puteam aspira, de frica regimului comunist, că am putea fi ispitiți să nu ne mai întoarcem și să divulgăm „secrete de stat” străinilor. Mare absurditate!

     I.V. : – Se știe că ați fost unul dintre apropiații regretatului Doru Dinu Glăvan, reper al ziaristicii și slujitor devotat al UZPR.

     I.M. : – Așa este. Ne lega o statornică prietenie de mai bine de jumătate de secol, din perioada când el nu împlinise încă 20 de ani. M-a surprins prin mărinimia lui și hotărârea de a reabilita profesia de jurnalist. În scurtă vreme, a reușit să înființeze la Reșița un post de radio mult așteptat în Banatul de Munte, cu multe emisiuni în direct care nu puteau fi cenzurate, cu muzică populară specifică Văii Carașului, cu ascultători până în Banatul Sârbesc, Valea Timocului, dar nu numai. Era obsedat să pună temelia UZPR și țin minte, ca ieri, că ne-a invitat la un restaurant din centrul Timișoarei pe câțiva cunoscuți ziariști bănățeni, să concepem o strategie menită să recunoască breasla jurnaliștilor ca „uniune de creație și utilitate publică”. Ne-a invitat prietenos să ne unim forțele, să-i atragem și pe alții, mai ales personalități de marcă. Printre primii care ne-au înțeles mesajul a fost acad. Ion Păun OTIMAN, secretar general al Academiei Române în momentul acela, dar și mulți alții. Culmea ridicolului a urmat după aceea, când ne-au contestat inițiativa… tocmai câțiva foști ziariști, ajunși între timp scriitori, după publicarea unor volume de reportaje, scrise când mâncau pâine de gazetari! Doru Dinu Glăvan, cu răbdare și diplomație, le-a demonstrat acuzațiile ridicole și malițioase, iar în 2012, devine președinte al UZPR, cu susținere din Uzdin (Serbia) până la New York, în parohia părintelui DAMIAN. Noi, timișorenii, cu cea mai mare filială din țară după capitală, cu peste 100 de membri, cu presă de limba română, maghiară, germană, sârbă, am fost privilegiați primind un sediu propriu chiar în centrul orașului, în clădirea reabilitată a vechii cetăți de apărare a orașului. Acolo ne întâlnim săptămânal la dezbateri pe diferite teme, începând cu Mihai Eminescu, patronul nostru spiritual, până la lansări de cărți proprii și ziare rurale, îi comemorăm pe cei dispăruți din cadrul filialei noastre, botezată „VALERIU BRANIȘTE” după numele unui ilustru ziarist bănățean. Și ne străduim să fim „fruncea”, ca să citez urarea regretatului Doru Dinu Glăvan, bănățean convins, care își doarme somnul de veci în cimitirul „Calea Șagului” din Timișoara. Moștenirea Glăvan depinde numai de noi , de urmașii săi, datori să-i continue strădania de-o viață în slujba ziaristicii românești pe care o dorea cât mai puternică și unită.

     I.V. : – Nu pot să nu vă întreb în final la ce lucrați în prezent, ce preocupări poate avea un ziarist la 83 de ani?

     I.M. : – Agenda mea zilnică este, încă, destul de încărcată. Definitivez o carte despre graiul neaoș din Valea Carașului, o primă parte fiind deja publicată de revista „Philologica Banatica”, a Societății de științe filologice, lucrez la o monografie a comunei mele natale, VĂRĂDIA și pregătesc a doua ediție dedicată savantului PAUL IORGOVICI, originar tot din Vărădia, pe care am promis-o. Sper să am timp să le și tipăresc. După cum se vede colaborez cu diferite reviste din țară, de care sunt tot mai solicitat. Și, nu în ultimul rând, încerc să țin pasul cu gazetarii mai tineri din Timișoara și să fiu la înălțimea cerințelor  pretinse de consiliul de conducere al filialei noastre, din care fac parte încă de la înființare, în urma propunerii lui Doru Dinu Glăvan, deși eu atunci eram de părere că ziariștii trecuți de 80 de ani ar trebui să se mai și odihnească… Până acum se vede că el a avut dreptate, recunosc. Ce va urma, numai bunul Dumnezeu va decide. Ce pot eu să vă asigur, cu certitudine, este faptul că dacă ar trebui să o iau de la capăt, cu toate vicisitudinile prin care am trecut, tot ziarist m-aș face! Această profesie solicitantă, zi și noapte, nimic de zis, mi-a oferit satisfacții ca nicicare alta.