Sunt prezentă la propria înmormântare. Privindu-mă întinsă între scândurile care vor urma  să-mi fie străjuitori pe vecie, precum un animal rănit pe maginea străzii care-ți provoacă milă, parcă-mi par mai palidă, mai trasă la față și mai uscățivă ca niciodată. Sub plânsetele zgomotoase ale celor care mă privesc, situația se prezintă îndeajuns de gravă, încât să-mi pară rău pentru fapta comisă. În esență, nu simțeam vreun regret înainte de vedea suferința provocată. Această durere colectivă îmi stârnește, în sfârșit, penitență.

Când venea vorba de moarte, mereu stăruiam că orice fel de ritual bisericesc îmi va îngreuna trecerea în neființă. Am privit religia ca pe ceva abstract despre care, deși  existau informații, ele erau vagi și lipsite de esență. Am decis să fiu agnostică, tocmai din cauza acestui fapt. Cu toate acestea, familia a chemat un preot care să desfășoare slujba de înmormântre. Deasupra îmi cântă, ca o vioară stinsă, vocea sa, prea blândă pentru păcatul făcut. Aripile mi se crestează când capacul îmi acoperă trupul și cobor lin, ajutată de funii, într-o groapă jalnică. Până la urmă, toate stăruințele mele de pe parcursul vieții, care păreau a fi imuabile, acum se sfărâmă și se prăbușesc, odată cu mine, în vid. Ce folos să te străduiești să oferi sens vieții dacă te dovedești a fi atât de supus, prin natura umană, morții?

Acum mă așez pe umărul tău. Nădăjduiesc să nu mă observi, pentru că știu că-ți voi părea respingătoare și mă vei alunga. M-am reîncarnat în vietatea care suportă cele mai mute antiteze. De la aspectul său urât, până la frumusețea traiului ferit de preocupările cotidiene.  Am devenit o muscă, cu ochii mari, ca două pete bulbucate pe o catifea albă. Piciorușele firave, ca două fire de ață, s-au agățat de sacoul tău. Te urmăresc în drumul de întoarcere de la cimitir, mai obsedată ca niciodată de gândul că dragostea pe care ți-o port nu va fi niciodată limitată de existența încremenită-n chip de om. Viața nu se potrivea spiritului meu.

Nu ți-am mărtuirisit niciodată sentimentele pe care le nutresc. Teama gândului  că te vei speria la auzul lor mă îngrozea, căci și sufletul meu tresărea când mi le-nșiram. Diferența dintre dragostea față de tine și orice altă nuanță a iubirii se reflectă în cugetul meu, precum linia orizontului pe cer. Ea împarte divin două planuri contradictorii: teluricul, cu limitarea care îl caracterizează, și cel astral, al infinității de posibilități. Te privesc abstract, cu tot cu luminile valorate-n ființa-ți, dar mai ales cu umbrele. Sufletul mi-e conștient că nu-mi aparții și n-ai făcut-o vreodată. Solitudinea mi-a fost aliat trecerii prin viață. Nu ar fi existat alt filtru prin care aș fi putut să mă analizez de-a lungul scurgerii de timp. Tânjeam să te iubesc astfel, cu o dragoste lipsită de responsabilitățile unei cununii spirituale. Un legământ prietenesc, împlinit cu adorație exhaustivă, de teamă că pragmaticul vieții cotidiene va face ca discrepanțele personalităților noastre să ne destrame taina.

Atâtea trupuri voluptoase ți-au acoperit carnea, zeci de  guri te-au sărutat însetate, iar tu ai picat pradă acestui hedonism jilav, în speranța că-ți vor umple golul. În concepția ta, poate nici eu nu sunt cea pentru care te-ai ostenit căutând-o. Eu sunt un biet suflet pierdut în viață, ce și-a învăluit existența într-un nihilism acut. Am trăit fiece experiență pe culmile simțirii, adăpând iluzia fericirii. Nu cunosc felul în care m-ai privit în ultima vreme, însă pot presupune că ți-am fost un ameliorant al durerii. Cândva, cineva îmi spunea că încerca să „repare” oameni. Le conștientiza greșelile și le oferea povețe menite să le șlefuiască imperfecțiunile. Gândindu-mă la acest fapt, realizez că nu sunt departe de ceea ce obișnuia să facă acest om. Eu ofeream mai mult decât mi se cerea. Umpleam lacune pe care nici respectivele persoane nu știau că le aveau. Astfel, pentru tine dăruisem  atât de multe părți din mine, încât uitasem cine sunt.

Un singur fapt este cert, amintind o confesiune de a ta. Cu ani în urmă, ți-am mărturist ceea ce simțisem față de tine. O dragoste pură de copil, care a ars mai repede decât s-a aprins. Mă îndrăgostisem de ideea pe care mi-o formasem despre tine, de felul în care așterneai calcule de fizică pe colile de matematică cu pătrățele. Astfel, pictasem acea reflecție a ta într-un tablou cu care mă trezeam în fiece dimineață în gând. Mișcările buzelor tale, ale degetelor arcuite pe stilou și flacăra din ochii tăi, care emana o pură sârguință școlărească, erau privite de mine cu o admirație aparte. Îmi falsificam laș neștiința, rugându-te să-mi explici diverse calcule,  căci alt pretext, la timpul respectiv, mi-ar fi trădat taina. Peste ani, mi-am făcut curaj să-ți destuinui secretul meu naiv, când deja ardoarea aceea pierise. Nu mare mi-a fost surprinderea când îmi zisesei că împărțisem aceeași taină.

Te-am urmărit intrând pe poarta  mare a curții mele. Stâlpii, care se înalță grandios către văzduh, sprijină, precum doi soldați, grilajele de fier. Afară este răcoare, o zi mohorâtă specifică lui octombrie. În curte se adăpostesc zeci de mașini, care răsfulă cu greu în starea de apăsare ce plutește în aer. O urmăresc pe mama care, ajutată de alte două femei, așterne masa pentru praznic. Plânge. Vicisitudinea ei îmi creionează un sentiment de vină, însă uit repede de el. Zbor din nou către tine. Te urmăresc de pe ramura viței-de-vie cum te așezi, cu greutate, pe leagăn. După ce îți întinzi genunchii, duci una dintre mâini sub bărbie, apoi, încordat, te lași de spate, aplecându-te în față. Cu grijă, îndepărtezi sacoul, ca după să te apleci, din nou, în față și să-ți apeși cotele pe genunchi. Cămașa neagră se întinde pe tine, lăsând coastele să se contureze. Din ochii tăi încep să curgă lacrimi, care îți conturează firav pomeții trași. Cu cealaltă mână, scoți din buzunar un șervețel galben ocru, de care te ajuți pentru a-ți șterge urmele larimilor de pe obraji. Aș vrea să te mângâi, să-ți spun că acești stropi de sensibilitate sunt cele mai frumoase dovezi ale umanității, însă nu pot decât să te privesc.

Șezând astfel în leagăn, îmi amintesc de o seară a lui ianuarie, când pavelele Unirii erau înghețate sub vântul aspru al iernii târzii. Te ascultam cum povesteai cu patos o întâmplare dintr-un bar, unde întâlnisei o fată frumoasă, ce te distrase preț de câteva ore. Tot drumul, până la cursurile mele de artă, fu acoperit de poveștile tale. Când ajunsesem acolo, eu îți întinsei mâna pentru a ne lua rămas-bun, însă tu mă cuprinsei într-o îmbrățișare strânsă, care a trădat sentimentul de dor pe care l-ai nutrit, atât de dureros și de înflăcărat, față de mine. Poate că abia iarna începu să ne reunească, mai mult decât o facuse toamna aceluiași an. Diferențele dintre noi erau evidente: tu iubeai viața, în timp ce eu o uram, îndrăgind, totuși, extremele. Tu iubeai din plăcere, gândindu-te mai mult la clipele scurte, în timp ce iubeam din pasiune, cu patos și teamă de propria mea concepție.  Multe amintiri îmi sunt stârnite de expresia feței tale dar, privindu-te îndeaproape, realizez că nu mai întâlnisem până atunci atât de multă tristețe pe chipul tău.

Cineva îți strigă numele, iar tu te ridici și pleci. Te urmăresc cum te întrepți spre masă și te așezi la capătul băncii. Mă așez și eu în colțul mesei. În timp ce preotul face binecuvântarea, rememorez ultima mea amintire cu tine. Ne întâlnisem la poalele unui deal, lângă pădure, împreună cu mai multe cunoștințe vechi. Una dintre ele era o fată de o vârstă apropiată cu tine, cu un caracter complex și o fire entuziastă. Ție îți plăcu de ea, de felul în care intâmplările erau filtrate de concepția ei. Teama de moarte și dorința experimentării trăirilor trupești și spirituale cât mai repede cu putință, v-au adus sub un cer de mai timpuriu, îndesat de stele, cu mâinile împreunate și buzele lipite într-un sărut care a durat până la vărsarea zorilor. M-am bucurat la auzul veștii că sufletul nu-ți va mai perinda năuc prin viață de unul singur, cel puțin pentru o perioadă nedeterminată, deși, până atunci, crezusem că solitudinea în care trăisei era simpatizată de tine, că reușisem să acopăr neantul format de lipsa unei legături romantice. Gândul acela mă liniștea, consideram că simțeai asemenea mie. Cu timpul, între voi se formă o legătură tainică, o dragoste de vară care se transformăb într-una de toamnă, de octombrie plin de roșu-nchis și ploi. Atât de mult te iubeam pe tine, încât părți spiritule ale ființei mele rămăseseră elemente constituitive ale sufletului tău. Ceea ce îndrăgea la tine, erau rămășițe pierdute a ceea ce am reprezentat eu într-un timp apus.

Când acest octombrie roșu a sosit într-un final, ideea propriei renașteri începu să mă  obsedeze. Încercasem de nenumărate ori să-mi las spiritul să se înnoiască. Îmi înecam eul cu alcool, îl intoxicam cu substanțe și tutun, săvârșeam post negru, doar pentru a omorî slăbiciunea și părțile ce-mi păreau nepotrivite. Toate acestea au dus la împlinirea ritualului dionisiac care, neașteptat, nu a dat roade, ci doar mi-a declanșat mai multe frici. Astfel, ajusem la concluzia că pentru a te renaște, trebuie să mori mai întâi. Mă stinsesem într-o după-amiază caldă. Nu am întocmit sacrificiul uman din dragoste, ci din sila față de viața pământească.

După ce mâncarea fu adusă, părintele începu rugăciunea dinaintea mesei. Vocea lui traversa alene fiecare notă muzicală, urcând și coborând în funcție de cântec. Pe ritmul acestui crez, m-am așezat lângă brațul tău. Îți puteam simți pafrumul, acel dulce miros de lemn de santal, amestecat cu bergamotă. O poțiune hipnotică care îmi amintea involuntar de serile de gheață ale iernii, a zilelor petrecute langă sufletul tău. Oricât aș crede că eu te-am readus pe circuitul rațional, tot tu, de fapt, mi-ai salvat ființa. Sacrificiile pe care mi le-am asumat în mod particular când am început să cred în acest abis sentimental, nu au fost pe măsura celor săvârșite de tine. Tu, prea puțin preocupat de profunzimea trăirilor umane, nu ai realizat în mod lucid cum mi-ai ridicat cugetul de la pământ. Acest bine involuntar a fost așezat de mine pe un piedestal și purtat precum o aură, cu atâta gingășie, până la finalul vieții.

Reflectând la acestea, am simțit cum trupul tău începe să se frământe neliniștit. Frica mă cuprinse. Speram cu tot dinadinsul ca tu să nu mă fi observat. Nu fu așa. Cu un prosop de la propria înmormântare în mână, ai lovit cu putere spre colțul mesei, unde mă aflam și eu. Lovitura mi-a fost fatală, deși, pe moment, nu o simțisem atât de puternic. Mi-am târât trupul, inapt să-și miște toate membrele, spre muchia mesei. Lipsită de orice sentiment uman, am îmbrățișat moartea pentru a doua oară, ca pe un botez spiritual păgân. Mi-am făcut avânt și mi-am aruncat propriul trup spre pământ. Să renaști nu este decât o salvare iluzorie. Viața nu a fost și nu va fi vreun dar dumnezeiesc.