ROLUL ȘI IMPORTANȚA RAȚIUNII ÎN CUNOAȘTERE
(De la Sacrosanctae… la Compendiolum…)
Vasilica GRIGORAȘ

Dimitrie Cantemir a fost primul gânditor român care a abordat la nivel filosofic problemele cunoașterii. În limpezimea progresivă a gândirii lui, afirmarea tendinței raționaliste în domeniul gnoseologiei, se săvârșește pe măsură ce izbutește să se depărteze de misticismul operei de tinerețe Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științi sacrosante). Prima carte a acestei lucrări reprezintă „cheia gnoseologică a întregii opere”(1). Aici respinge în întregime știința profană sau știința senzitivă. Pentru Cantemir, cunoașterea nu poate proveni nici din rațiune, cum au susținut în general filosofii greci, nici din simțuri, cum considerau învățații timpului, care spuneau că știința omenească își are izvorul în simțuri. Mai târziu, el adoptă idei progresiste, laicizante. În această ordine de idei, consideră că izvorul științei se află în simțuri, și mergând mai departe, adaugă: „experiența și ispita lucrurilor mai adevărată poate fi decât toată socoteala minții și argumenturile arătării de față mai tari sunt decât toate chitelile.”(2) Prin urmare, știința își are originea în experiența faptelor mai mult decât în raționamentele rupte de observație. 

Este necesar să precizăm că între Istoria ieroglifică și Sacrosanctae… se observă o schimbare intervenită în poziția lui Cantemir. De fapt, în Sacrosanctae… nu se poate vorbi propriu-zis de gnoseologie, deoarece categoriile gnoseologice nu se despart de cele etico-religioase. Formula „știința omenească, adică viciul”(3) exprimă lapidar această relație. Aceasta dovedește o maturizare a spiritului care trece la o concepție științifică, înaintată pentru timpurile și zona europeană în care trăia filosoful. 

După Cantemir, adevărata cunoaștere nu se bazează nici pe datele senzoriale, nici pe rațiune, singurul ei izvor fiind revelația, descrisă ca o „lumină imaterială”, pe care omul nu o poate avea decât în parte și în cazuri rare, dar care îl pune în legătură directă cu creatorul. Cantemir antisenzualist și antiraționalist nu este însă un agnostic. El pretinde doar că știința profană este inferioară celei sacrosancte și susceptibilă de neadevăr. Credința a demonstrat că științele care au la bază simțurile sunt crude, necioplite în cele mai multe cazuri mincinoase. Se observă aici că autorul lucrării Sacrosanctae… se ține destul de departe de un scepticism principial pentru care orice cunoaștere ar fi înșelătoare. 

În concepția filosofului român există o știință sacră, o știință infuză a intelectului, al cărei uz, omul l-a pierdut săvârșind păcatul strămoșesc, dar dacă intră în funcțiune asigură o cunoaștere absolută și perfectă, și o știință profană, o știință senzitivă și rațională dată omului după săvârșirea păcatului. Deși inferioară, știința senzitivă nu este lipsită de valabilitate. 

În lucrarea Sacrosanctae…, Cantemir dovedește o încercare ambițioasă de a concilia știința cu religia, conciliere profitabilă exclusiv religiei. Nu este de acord cu aceia care admit un adevăr al fizicienilor și un adevăr al teologilor despre același obiect. Nu este permis să se cerceteze și să se considere adevărul cu două fețe. Adevărul este simplu asemenea lui Dumnezeu. Despre același adevăr, fizicienii vorbesc fizicește, iar teologii vorbesc teologicește și chiar tratează adevărul simplu în diferite moduri, dar părerile și „axiomele” lor „nu stau în picioare”(4). Recomandând această împăcare, în același adevăr, știința senzitivă capitulează, căci prin pașii ce-i face în vederea unei apropieri, intelectul se dedică științei sacrosancte și foarte mult își înclină fruntea la genunchii științei sacre și învață atât fizicienii cât și teologii să vorbească despre același adevăr. 

Cunoașterea prin rațiune și prin simțuri nu are același caracter simplu de iluminare subită și nemijlocită, de privire directă pe care nu o posedă decât intuiția intelectivă, inspirația care cuprinde evidența adevărului, în ea însăși. Rațiunea cu toate imperfecțiunile ei, nu cedează nicio clipă de a fi o geamănă a intelectului care trebuie să-i vină în ajutor și să o supună controlului său. Rațiunea omenească își zugrăvește ca imagine viața și consideră înclinația spre natură ca fiind coruptibilă și întunecată de simțuri. Din cunoașterea senzitivă, nimic nu e bun și perfect și de aceea ea trebuie subordonată cunoașterii prin intelect. 

În operele de mai târziu ale filosofului se afirmă drepturile rațiunii și se justifică logica și însemnătatea ei. Nu mai vorbește de „nenorocitul intelect omenesc, prins în valea mizeriilor, în creasta îndoielilor și în negura lucrurilor ce nu se pot cunoaște de lumina imaterială”(5), ci de cunoașterea logică rațională, neumilită, pe care Cantemir o va numi „cheia porților cele mai bine ferecate ale filosofiei”.(6) Logica lui Cantemir este o glorificare a rațiunii, ceea ce se aseamănă cu concepția numai aparentă pe care o face științelor naturii și metodei experimentale folosită de acestea. Micul compendiu de logică (1700) este o apoteoză a raţiunii. 

Teoria dublului adevăr are rădăcini îndepărtate în filosofia medievală. Toma d’Aquino, cel mai mare teolog catolic, a admis principiul concilierii rațiunii și a dogmei. În concepția lui, filosofia nu poate să admită nimic care să nu fie accesibil rațiunii și să fie demonstrabil prin puterea ei. Dogmele, după Toma d’Aquino, ar aparține unei ordini de fapte supranaturale și s-ar exprima prin formele ce nu pot fi înțelese decât pe bază de revelație. Reluată de reprezentanții Renașterii, teoria dublului adevăr este dezvoltată în sens progresist. Este necesar însă să precizăm că civilizația și cultura răsăriteană se aflau la nivelul primelor dibuiri, în timp ce în Occident, științele profane își manifestau strălucirea într-un șir întreg de opere mărețe care și-au găsit ecoul final în concepția despre știință a lui Bacon și în filosofia lui Descartes. 

Dacă până acum, biserica era sigură de puterea ei și teologia stăpână pe situație, în epoca modernă, filosofia a dobândit un credit care este pe punctul să-i asigure o poziție dominantă. În ciuda influențelor noi, Cantemir se străduiește să interpreteze teoria dublului adevăr de pe vechile poziții, crezându-se dator să acționeze în sprijinul teologiei, nu al filosofiei. În acest sens, duce o polemică cu „bâlbâielile păgânești” în ceea ce privește condiția umană, domeniu în care influența bisericească urmează să fie menținută cu orice preț. Filosoful român observă că în Occident s-a intensificat cercetarea naturii ceea ce slăbește credința religioasă, dar nu sesizează faptul că trecutul rămâne mai teologic, fiind atins de spiritul profan abia la suprafață. Își închipuie că ortodoxismul nu este susceptibil de a fi afectat în mod serios de noua știință, ci se poate acomoda cu ea, asimilând-o în masa lui de dogme. 

În problema referitoare la valoarea logicii formale, Cantemir dovedește o totală schimbare de front, de care nu este străin nici catolicismul scolastic. Situația filosofului român se complică cu atât mai mult cu cât singura sursă profană pe care o folosește este teozofia lui Van Helmont, care este ostilă logicii. Sub această influență deosebește o facultate de cunoaștere directă a esențelor numită intelect, căreia i se opune o facultate de cunoaștere indirectă, discursivă, de ordin inferior – rațiunea. Distincția își are originea în deosebirea pe care o făceau grecii antici, mai ales Platon și Aristotel, între cunoașterea intuitivă, imediată și cunoașterea discursivă, mediată, ultima folosind raționamentul. După Aristotel, prima formă a cunoașterii este superioară celeilalte. De aceeași părere este și Platon, iar dogmatica creștină descrie această „pretinsă” cunoaștere intuitivă, directă ca fiind un dar special de care omul nu se va bucura decât în mod excepțional. Știința infuză nu poate fi dobândită nici prin studiu, nici prin experiență, Adam a primit-o înainte de păcat, iar după păcat i s-a luat. Credința în știința perfectă dăruită de divinitate și pierdută mai târziu se păstrează mult timp la scriitorii catolici. 

Cantemir susține că știința infuză, revelatoare a celor naturale și supranaturale este singura perfectă. Urmașii lui Adam dispun de lumina rațiunii care înlocuiește într-o oarecare măsură lumina infuză. Providența i-a dăruit omului puterea și „leacul” de a descoperi adevărul, de a pune stăpânire pe el, cunoscând lucrurile de la mici la cele mari, de la cele inferioare la cele superioare, de la cele de pe pământ la cele din cer, ajungând chiar până la „adevărata înțelepciune”. 

Rațiunea ca și imaginația (phantesia) este o facultate obscură, tenebroasă față de lumina intelectului, o facultate a spiritului animal, a sufletului vital. Rolul rațiunii ar fi să demonstreze ceea ce inteligența știe (von tam ad inveniendum scientiam quam ad demonstrandum inventam), neputând să descopere adevărul. Din premize date înainte, iluminate de inteligență, rațiunea extrage ceea ce acestea conțin deja. Van Helmont a luat poziție împotriva logicii formale pe care o găsește în știința de factură scolastică. El va proclama că niciodată un arbore al minciunii nu va da fructe ale adevărului (nulla arbor mendocii facit bonum, fructum veritatis). Dialectica scolastică fiind un asemenea arbore, practicând argumentația și logomahia sterilă și pretinzând să hotărască prin așa zisa logică, legile cugetării și ale cunoașterii uzurpă cu nerușinare un loc ce nu-i aparține. Adevărata știință, aceea a inteligenței e o iluminație care duce la o evidență subită, nemijlocită și simplă, de caracter indivizibil (intelectus in se sit totus pusus, simplex unicus et indivisus). Și la Cantemir întâlnim opoziția: știința izvorâtă din intelect care cunoaște adevărul simplu, nemijlocit și știința rațională compusă, discursivă și mediată. În Sacrosanctae… el este ecoul tuturor curentelor mistice care discreditează rațiunea ca și cunoașterea prin simțuri. Atacurile adresate științei profane sunt ale școlii păgâne. Cantemir nu atacă scolastica pentru legăturile ei cu biserica, ci pentru că o consideră un izvor și un inspirator al ateismului. Vorbește adesea de scolasticii atei, înfierându-i astfel pe catolici care s-au îndepărtat de credința adevărată. La ortodocși, lupta împotriva scolasticii „îmbracă forma răcelii dușmănoase a unor străini”.(7) 

Așadar, Compendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu asupra întregii învățături a logicii) reprezintă o totală schimbare de concepție a filosofului român, pentru că nu numai că restaurează logica în drepturile sale, dar o prezintă apologetic. După el, logica este dată omului pentru a-l consola în urma pierderii științei infuze și de aceea ea este cheia științei. Dimitrie Cantemir este mai încrezător în puterea logicii în lucrarea Compendiolum… decât în Istoria ieroglifică, operă mai tardivă în care afirmă: „cu cheia meșterșugului meșterșugurilor (căci logică-i acest lucru a-i da m-am obicinuit) ușile a deschide și lacățile a descuia pociu, iar nici luntrurile camerilor firii nici a intra, nici a căuta pociu.”(8) Se semnalează aici o mărginire a puterii rațiunii, pe care Cantemir o fixează de pe poziții net idealiste. Concepe operațiile logicii după aspectul lor pur formal, rupt de orice materie și ca atare de o cunoaștere a lucrurilor în esențialitatea lor. 

În Compendiolum… rolul logicii este altul. În tratatul al III-lea al cărții, unde se inspiră din Cacavelas, Cantemir afirmă că obiectul logicii este intelectul, căci logica este aceea care conduce intelectul în lucrările sale, ferindu-le de greșeli. Intelectul nu numai că e subiectul inerent al logicii, dar este supus îndrumărilor ei. Orice exercițiu al intelectului care nu intră în ordinea intuitivă și imediată este de natură logică. Deci, în concepția cantemiriană, intelectul este fie intuitiv, fie discursiv. În cadrul intelectului discursiv activitatea este controlată de logică. Rațiunea nu este altceva decât intelectul în actul său constructiv și discursiv și nu actul de pricepere imediată. Descoperim la Cantemir o dublă atitudine prezentată în două lucrări diferite – Sacrosanctae… și Compendiolum…. Nu se poate spune că aceste două opere însumează două variante ale uneia și aceleiași teorii sau că înfățișează o teorie cu un amendament ori cu o completare. Cert este că lucrarea Compendiolum nu revoluționează logica și că preocuparea autorului este să pună la îndemâna tineretului studios ceva mai precis care să se integreze cu unele date de filosofie generală împrumutată de la Cacavelas. Remarcabil este că filosoful român nu se mulțumește să accepte în mod pasiv logica tradițională, ca un bun câștigat pentru totdeauna derivând din moștenirea aristotelică, ci îi caută o justificare gnoseologică. 

Dimitrie Cantemir pune în corelație conștiința umană cu știința lucrurilor. Dacă în Sacrosanctae… face mari concesii științei sacre, în Compendiolum… și Istoria ieroglifică exprimă o puternică încredere în posibilitățile de cunoaștere ale omului. În gnoseologie se străduiește să realizeze o sinteză între linia raționalistă și cea empiristă. Aflarea adevărului prin cunoașterea rațională nu este cale speculativă, ci are la bază experiența. În ceea ce privește originea empirică a cunoștințelor se apropie de gândirea empiristă modernă, dar nu merge mai departe. Cantemir consideră că datele senzoriale sunt numai punctul de plecare în cadrul procesului de cunoaștere, pe când rațiunea are misiunea de a  cunoaște cauzele și a conduce la adevăr. Numai o cunoaștere care vizează cauzele și necesitatea lucrurilor are valoare de universalitate și este explicativă, numai aceasta poate face posibilă previziunea. Pentru a ajunge la cunoașterea adevărului, trecând de la simplu la complex, de la singular la general, de la efecte la cauze, intelectul trebuie pregătit prin însușirea științei funcțiilor logice. Aceste considerente corespund spiritului gândirii moderne și denotă o clară orientare realistă și antiscolastică. 

Cele două puncte de vedere, acela din Sacrosanctae… și acela din Compendiolum…, raționalist și științific, manifestă o desăvârșită lipsă de contact între ele și reprezintă două orientări spirituale în opoziție radicală. S-ar putea spune că operele aparțin la doi autori străini unul de altul. Nu este vorba de o evoluție în timp a unui gânditor, pentru că cele două opere sunt contemporane: „Cugetarea lui Cantemir prezintă așadar două stiluri inconciliabile, care nu sunt altceva decât cele două mentalități antagoniste ale vremii.”(9) 

Care este adevărata poziție a lui Cantemir? Filosoful român înfluențat de sentimentele creștine proprii feudalismului, s-a lăsat antrenat la un moment dat de curentul teozofic, socotind că acestei școli îi revenea datoria de a restaura creștinismul, curățat de alterările platonice și peripatetice, pe care le adusese scolastica. După Cantemir, aceste alterări aveau o coloratură păgână și conțineau un sâmbure ateist. Teozofia în antilogismul ei putea fi considerată o posibilitate de refugiu a misticismului creștin medieval. Atacă scolastica pe toate fronturile și fără prea mult discernământ se așează într-o poziție cu totul paradoxală. Pe de o parte teozofii luptau să doboare prestigiul fizicii vechi, aristotelice, deficiente, iar pe de altă parte criticau logica clasică, adoptată de scolastică, instrument de muncă intelectuală întemeiată pe rațiune. Într-o perspectivă iraționalistă retrogradă își afirmau reprobarea și scepticismul față de această metodă. 

Cantemir a făcut eforturi de a gândi și a scrie în stilul acestui amalgam al științei infuze teozofice care pretindea să regăsească adevărul pur printr-o vedere directă intuitivă. Acest climat al epocii a făcut ca în concepția sa să fie doar lumina creștină epurată de toate denaturările „de odiosul verbalism și în vanul rafinament scolastic având ca fundal știința profană a antichității și metoda acesteia”.(10) 

Această poziție concretizată în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago are caracter forțat în momentul în care teozofia își întindea ultimele raze. Atunci spiritul laic putea să găsească în teozofie un exemplu nu un model. Lucrarea Sacrosanctae… prin caracterul său teozofic ocupă un loc izolat în opera filosofului. În ciuda limitării teologice, presimte adevărata metodă de cercetare modernă care nu are nimic comun cu știința infuză, afirmând că fenomenele trebuie văzute, observate și explicate. Cantemir se pronunță ca adept al cunoașterii pe calea experimentului și a rațiunii pe care știa să le despartă atunci când socotește că oamenii simpli cunosc lucrurile precum sunt, iar filosoful le cunoaște din ce sunt și pentru ce sunt într-un fel și nu în altul. A cunoaște în mod științific înseamnă a da explicație rațională faptelor observate. Nu orice cunoaștere este rațională, însă în măsura în care nu e rațională, nu este nici științifică. 

În concepția lui Cantemir exprimată în Compendiolum… cunoașterea poate fi rațională sau nerațională, particulară sau universală, dar conchide că numai prin cunoaștere rațională și universală se poate ajunge la artă și știință adevărată. Există o metodă de cunoaștere empirică și una explicativă, aceasta din urmă conducând la adevăr științific. Din cele de mai sus s-ar putea trage concluzia că intelectul are o funcție mediată exercitată de logică și o funcție imediată intuitivă. 

• Note:
• 1 Dan Bădărău, op. cit., p. 13
• 2 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., vol, I, p. 36 
• 3 Dimitrie Cantemir, Sacrosanctae, ed. cit., p. 137
• 4 Ibidem, p. 21
• 5 Ibidem, p. 24. 28 
• 6 Dan Bădărău, op. cit., p. 306
• 7 Ibidem, p. 312
• 8 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., vol. I, p. 64
• 9 Dan Bădărău, op. cit., p. 313
• 10 Ibidem, p. 315