Nu vi se pare hăzos, dragi cititori, sau un pic ridicol obiceiul fiinţelor numite oameni de a-şi bate zgomotos palmele una de alta atunci când le place vorbirea cuiva, un cântec sau vreo panoramă în mişcare?
Unii cercetători spun că aplauzele unei săli de teatru ar putea încălzi câteva apartamente. Probabil.
Când creştinismul a devenit o religie legală în Imperiul roman, o „religo licita”, numărul mare de păgâni, încă insuficient educaţi, a adus şi în Biserică obiceiurile din arene şi teatre, unde erau aplaudaţi gladiatorii şi saltimbancii.
Din admiraţi uriașă ce o aveau faţă de Sf. Ioan Gură de Aur, marele orator al creștinismului, ascultătorii, ei îşi manifestau admiraţia prin aplauze, zgomote sau tropăituri, drept pentru care Sfântul a trebuit să ducă o adevărată luptă ca să-i dezveţe de astfel de obiceiuri care sunt departe de liniştea şi smerenia creştină.
„Ascultaţi-mă în linişte! –le spunea Sf. Ioan. Vă implor ca din ziua aceasta nimeni să nu mai întrerupă pe cel care vorbeşte.
Admiraţi în tăcere dacă e ceva de admirat şi veţi avea în aceasta un izvor de bunătăţi, o şcoală a înţelepciunii.
Flosofii păgâni vorbeau în faţa elevilor lor şi ascultau fără a fi aplaudaţi.
Apostolii predicau şi nu citim nicăieri că erau întrerupţi prin zgomotoase aprobări.
Va fi deci de mare folos a asculta într-o linişte adâncă… Nimic nu şade în Biserică mai bine decât tăcerea şi smerenia. Zgomotul, aclamaţiile sunt mai demne de teatru, de băi publice, de piaţă, de sărbătorile profane. Eu însumi voi fi scutit astfel de înjosirea de a umbla după slava deşartă.
Intraţi –a mai continuat vorbitorul– în atelierul unui pictor şi veţi vedea ce linişte domneşte acolo. Tăcerea este una din frumuseţile cerului .”
Aşa îi învăţa ilustrul dascăl al Bisericii Universale pe ascultătorii lui şi învăţăturile sale nu au rămas fără rod de atunci, fiindcă era nespus de iubit.
Prea plină este viaţa noastră cea de azi de zgomot, fiindcă am pierdut frumuseţea tăcerii . Cu cât e mai multă iubire, cu atât e mai multă linişte.
Foarte frumos zice Nicolae Labiș în una din poeziile sale, devenită cântec:
„Iubito, în noaptea asta-mpărătească, /Lasă tăcerea să vorbească…”