O tradiţie nu se menţine de dragul tradiţiei în sine, ci prin prezenţa ei, prin capacitatea de a se mai preta încă la o actualizare. Tradiţia se stinge iremediabil îndată ce devine incompatibilă cu concepţiile despre lume precum şi cu cele sociale care au ajuns să domine. Acest fenomen îl regăsim şi în continua transformare a genurilor literare.

Cunoaştem cu toţii că genurile literare există. Dar ce ne dezvăluie existenţa lor, dacă nu ne spune o caracteristică esenţială a fenomenului literar? În expunerile moderne referitoare la poetica din antichitate şi din perioada iluminismului nu se contestă existenţa genurilor literare, dar ea nu este explicit, ci numai subînţeleasă ca o premisă tacită. Benedetto Croce avea neîncredere în rostul delimitării genurilor. Unitatea tuturor operelor poetice este dată prin unitatea actului de expresie poetică.Chiar şi autorii moderni tatonează delimitarea genurilor. Astfel scrie Thomas Mann către Jean Schlumberger:” Datorită faptului că este mai închegată, ceea ce o înrudeşte mai îndeaproape cu drama, nuvela, ca formă artistică, posedă, după cum, cred eu, anumite avantaje faţă de roman, care o fac să reziste mai bine scurgerii timpului“(18 septembrie 1931 ).

Dezvoltarea modernă ne arată că pe lângă genurile vechi mai apar altele noi, în corelaţii formale precis conturate: schiţa, scenariul de film, scenariul radiofonic, scenariul de televiziune.

Numai în decursul a foarte puţine epoci se poate vorbi despre o interdependenţă a diferitelor genuri literare.Până în vremurile cele mai apropiate de noi, triumful unui anumit gen literar constituie mai degrabă un fenomen fără corespondenţă în celelalte genuri. Glorioasei epoci a artei romanului realist din Franţa îi corespunde evoluţia artei dramatice. Naturalismul, care a conferit o nouă dimensiune a dramei, a rămas aproape cu desăvârşire steril în lirică. Dacă Croce ar avea dreptate, şi dacă nu s-ar putea găsi în genurile literare nimic altceva decât noţiuni aposteriorice de clasificare a operelor, atunci oricine ar avea vocaţie pentru creaţia literară ar trebui să se priceapă fără nici o dificultate în toate direcţiile şi să se poată exprima într-unul sau altul dintre genuri.

Trebuie considerate ca fiind eşuate toate încercările de a explica genurile literare prin derivarea unuia de celălalt. Astfel a existat tendinţa de a considera apariţia vorbirii directe în stilul rapsodic ca o punte  între epopee şi dramă.

O tradiţie nu se menţine de dragul tradiţiei în sine, ci prin prezenţa ei, prin capacitatea de a se mai preta încă la o actualizare. Tradiţia se stinge iremediabil îndată ce devine incompatibilă cu concepţiile despre lume precum şi cu cele sociale care au ajuns să domine. Adeseori stingerea unei tradiţii este pregătită prin mai multe trepte de degradare. Epopeea trebuia să constituie piatra de temelie a tuturor literaturilor naţionale. Ceea ce dăduse Homer grecilor, Vergiliu romanilor, Camoes portughezilor, sperau să obţină şi spaniolii, italienii, englezii, de la o epopee în care urma să fie prelucrată suma experienţelor istorice ale fiecărei naţiuni. În Anglia locul fruntaş al eposului este cucerit prin Paradisul pierdut al lui Milton, la 1667. În secoliul XVII s-a făcut şi în alte literaturi încercarea de creştinare a materialelor epice. Messias al lui Klopstock este punctul de plecare al dezvoltării literare clasice germane. Aici se termină istoria eposului. Începuturile epopeii se pierde în vremurile străvechi ale preistoriei, în timp ce majoritatea celorlalte genuri literare existente şi în timpul nostru, posedfă un început ce poate fi precis în epocile istorice: Eschil a creat drama, Pindar oda, elenismul a produs romanul în proză, literatura italiană din secolul 13 a creat nuvela, iar Petrarca sonetul. Funcţia politică a odei a rămas în memorie, chiar dacă specificul ei nu nu mai era reacţionar, ci în multe cazuri îşi schimbase mesajul. În secolul 16, oda a fost adusă în actualitate în cercul lui Ronsard pentru a promova atitudinea faţă de războiul religios din Franţa.

Alte genuri literare  au fost menţinute în viaţă prin prefaceri mereu repatate; acesta a fost cazul nuvelei. Folosirea cuvântului de “novella “poate fi urmărit în Italia până în secolul 13. Într-un anumit fel, Boccaccio a standardizat nuvela italiană de tip popular; ea a găsit o nouă întruchipare în Novelas ejemplares de Cervantes,(1613 ).

Este interesant ce spune La Fontanelle în prefaţa comediilor sale: Tragedia tratează despre principiu în viață, iar comedia despre viaţa particulară. Astfel cele două genuri se află într-o situaţie antitetică.

Este evident că soarta genurilor literare nu este nicidecum independentă de marile transformări şi răsturnări petrecute în baza materială a societăţii.Astfel, de exemplu, epopeea nu a putut supravieţui apariţiei societăţii capitaliste. O estetică literară care nu ţine seama de acest punct de vedere trebuie respinsă, deoarece omite legitatea obiectului său.

Al.Florin Ţene