MIHAI EMINESCU ŞI CREDINŢA

Mănăstirea de călugăriţe Agafton se află lângă pădurea Baisa, la 8 km de Botoşani, pe şoseaua ce duce spre Suceava. În această zonă se mai găsesc şi astăzi păduri întinse, locuri propice pentru întemeierea unor mănăstiri şi schituri, care au apărut pe aceste meleaguri încă din vremea lui Ştefan cel Mare. Monahi şi monahii, stăruitori în lucrarea rugăciunii, au înălţat din timpuri străvechi modeste lăcaşuri din lemn, unde s-au nevoit şi s-au rugat în vremuri de restrişte, ţinând aprinsă candela creştinismului românesc.

La mănăstirea Agafton, s-au rugat Domnului, numeroase fiice şi văduve de boieri, cum au fost: Pisoschi, Vârnav, Curt, Haret, Iuraşcu, Bosie, Mavromati, Gafencu, Stamatopol, etc. Aici, la Mănăstirea Agafton, s-au călugărit şi surorile Ralucăi Eminovici: Fevronia, Sofia şi Olimpiada şi o nepoată, Xenia Velisari.
De la Ipoteşti, Mihai Eminescu va pleca singur sau cu fratele său Ilie spre Mănăstirea Agafton, luând-o pe sub poalele pădurii Baisa. Rămâneau la mănăstire chiar şi zile întregi, la mătuşa Fevronia, care-i iubea şi se ocupa de educaţia lor. Ea dispunea de condiţii bune de locuit, îi plăcea să le gătească şi-i învăţa pe copii carte. Aici, la mătuşa Fevronia, vor sta şi surorile sale, Aglaia şi Harieta şi este mai mult ca sigur ca primele buchii să fie învăţate aici. De altfel, Harieta, care era oloagă nu a făcut nicio şcoală şi cu toate acestea ştia să citească şi avea un scris caligrafic.

Mătuşa Fevronia îl ajută pe Mihai la descifrarea alfabetului chirilic, el având acces la cărţile şi manuscrisele din mănăstire: ,,Apostol” tipărit în 1774; ,,Octoih” din 1774; ,,Didahiile lui Ilie Miniat” din 1837; ,,Psaltire” din 1794; ,,Rânduială la facerea rasoforului” din 1815; ,,Împărţire de grâu a Sf. Ioan Gură de Aur” din 1834 şi multe altele. În vacanţele de vară Mihai stătea mai mult pe la Agafton şi cerceta manuscrisele din biblioteca mănăstirii, peisajul şi liniştea de aici atrăgându-l în mod deosebit.

Viaţa de mănăstire, participarea la slujbele religioase îl sensibilizează pe Mihai de la o vârstă fragedă, ceea ce a făcut ca, mai târziu, să scrie o serie de poezii de inspiraţie religioasă, ca: Învierea; Rugăciune; O, chilia mea sărmana; Preot şi Filozof; Colinde colinde, Răsai asupra mea, Legenda lui Iisus, Melancolie, Mortua est, Cu mine zilele-ţi adaogi etc.
„Privire adorată
Asupră-ne coboară
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!”

La Mănăstirea Agafton, Eminescu va reveni de mai multe ori să-şi viziteze mătuşile sale, pe care le preţuia atât de mult. În 1875, afirmă fratele său Matei, Mihai se duce la Agafton să-şi viziteze mătuşile. Maica Fevronia organizează o şezătoare de tors lână, unde au participat mai multe călugăriţe. Pentru acest eveniment, Fevronia serveşte musafirii cu stafide, cafea, cofeturi, icre negre, carne şi peşte, deci o adevărată masă boierească.
Printre călugăriţe se afla şi Zenaida Pisoschi, care spune povestea lui Călin (file din poveste), pe care Eminescu o va versifica:
„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”.

La Biblioteca Academiei Române se află un pateric miscelaneu, cota 1064, scris la mănăstirea Neamţ în 1742, ajuns în posesia preotului Vasile din Botoşani, în anul 1844, iar mai târziu în posesia maicilor Fevronia, Safta şi Olimpiada Iuraşcu, la Agafton, unde Eminescu a avut posibilitatea, cel puţin să-l răsfoiască. Pe fila 92, în partea de jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai Eminescu (Catalogul vol. IV Manuscrise româneşti, B.A.R. p. 20).
Aici, la Mănăstirea Agafton, a existat şi există şi astăzi un bogat tezaur de carte veche bisericească, manuscrise din anii 1730-1800, cărţi ce au fost cercetate şi citite de Mihai Eminescu în timpul vacanţelor sale, când petrecea multe zile în liniştea mănăstirii şi departe de ochiul vigilent al lui Gh. Eminovici.
Printre cărţile aflate la Mănăstirea Agafton se găsea şi ,,Mărgăritele” lui Vasile Iuraşcu, carte de rugăciuni unde acesta îşi notase toate datele importante din viaţa familiei sale. Această carte a fost citită, cu siguranţă, şi de Mihai Eminescu, în perioada când venea la Mănăstirea Agafton şi a văzut, cu siguranţă şi însemnările făcute de bunicul său.
Eminescu a devenit un copil credincios, cu respect pentru obiceiurile creştine ale poporului român, lucru ce se observă din plin în poeziile sale şi în scrierile de la ziarul ,,Timpul”.

Gala Galaction, referindu-se la întâlnirea şi legătura dintre copilul Mihai şi maica Fevronia spune: ,,Dar aceasta însemnează că Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani….a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin şi pravilele lui şi toată trista lui frumuseţe”(Gala Galaction- Mihai Eminescu- Ed. Junimea, Iaşi-1987). Înţelegem din aceasta că schitul din Făt –Frumos din tei unde: ,,Mâine-n schit la Sfânta Ana/ Vezi găsi pe cel din stele/ Mângâierea vieţii tale/ Mântuirea feţei mele”, este de fapt mănăstirea Agafton.

Ion Slavici, prietenul poetului, mărturiseşte că, în anul 1869, când erau la studii la Viena, Eminescu era un bun cunoscător al religiilor: ,,Eu crescusem în biserică; iară el cunoştea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Buda şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate”. Acest citat cred că spune foarte mult în legătură cu atitudinea şi cunoştinţele lui Mihai Eminescu despre biserică şi faptul că le cunoştea, la vârsta de 20 de ani, dovedeşte că el era interesat, încă din copilărie, de credinţa neamului românesc şi a fost crescut de mic în acest spirit.
Monahia Agafia Moisa, le-a cunoscut bine pe surorile Ralucăi Iuraşcu, maicile Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu, stareţa mănăstirii, dar şi pe Xenia Velisarie, nepoata lor, care a stat în aceeaşi chilie şi după moartea lor a rămas stăpână în casă. Vasile Iuraşcu a construit la Agafton două case, una pentru Fevronia şi alta pentru Olimpiada şi Sofia.
Agafia Moisa, vorbeşte şi despre poetul Mihai Eminescu, din cele auzite de la celelalte măicuţe: ,,Venea regulat în fiecare vară la maicile Iuraşcu, mătuşile lui. Povestea maica Olimpiada că venea la ele, stătea câte-o săptămână, se ruga în biserică şi mai ales asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic…. După ce s-a îmbolnăvit nu mai venea aşa des. Dar maicile Iuraşcu mereu plângeau şi dădeau slujbe la preoţii mănăstirii pentru sănătatea lui. La fel ne povestea şi vara lui, maica Xenia Velisarie. Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare sâmbătă”.
Aceste afirmaţii confirmă faptul că Mihai Eminescu era un om credincios iar rugămintea lui din spovedania de la Mănăstirea Neamţului întăreşte acest lucru: ,, Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o Mănăstire de Maici şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă ,,Lumină lină”.
Viaţa monahală de la Agafton l-a ajutat pe Eminescu să-şi formeze o concepţie sănătoasă despre religie şi biserică şi rolul ei în viaţa societăţii româneşti: „biserica păstrează limba şi naţiunea şi e prin aceasta cea mai înaltă instituţiune de cultură”. Biserica Ortodoxă este la Eminescu: ,,maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică şi care a fost azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are Stat”.
Referindu-se la jertfa lui Iisus Hristos, în ziarul ,,Timpul” din 12 aprilie 1881, Eminescu spunea:,,A se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”.

Mihai Eminescu a fost profund creştin, afirmând că: ,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.
,,A pus în tine Domnul nemargini de gândire,
Ast, nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume şi în vecie ţine”
(Feciorul de împărat fără stea)
Poezia sa, cu profund mesaj religios, Rugăciune, exprimă concepţia poetului despre divinitate, el rugându-se Sfintei Marii să-l ajute în momentele grele din viaţa sa:
,,Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cercul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”.

Mihai Eminescu a luat atitudine în Curierul de Iaşi asupra influenţei austriece asupra Mitropoliei din Suceava, cea mai importantă şi ,,cea mai însemnată în Orient prin spiritul ei”. El scrie în 1876:,, Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar Mitropolia Sucevei cu moaştele Sf. Ioan cine se-ngrijeşte de ea?…Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc”.
Mihai Eminescu şi-a dat seama de marea importanţă pe care o are biserica strămoşească asupra menţinerii spiritului naţional, a limbii române şi a obiceiurilor poporului român, în condiţiile de ocupaţie străină.
Mergând astăzi pe urmele lui Eminescu la Agafton, găsim vechea bisericuţă de lemn, unde se află două picturi ale mătuşilor sale: Sofia şi Olimpiada. În această biserică a intrat şi s-a închinat de multe ori şi Mihai, în vizitele sale la Agafton. În cimitirul mănăstirii se află mormântul Olimpiadei Iuraşcu, care a fost stareţă până la săvârşirea ei din viaţă. Biserica nouă, unde Mihai a participat la slujbe, este şi astăzi loc de rugăciune, chiliile mătuşilor sale, Fevronia şi Sofia, fiind între timp refăcute.
Ing. Nicolae Iosub-Botoşani