ION  ANDREIȚĂ: „Sunt  fericit că Dumnezeu mi-a oferit șansa  de  a  lucra în  această profesie, gazetăria – care înseamnă viața și dragostea mea”

IOAN VASIU : – Stimate domnule Andreiță, sunteți  un  journalist  cu state vechide plată, numele dumneavoastră fiind bine cunoscut. Când și unde ați debutat ?
ION ANDREIȚĂ : – Stimate domn și coleg  de condei Ioan Vasiu, spuneți că numele meu este „bine cunoscut”. Poate. Totuși, înainte de a trece la răspunsurile propriu-zise, aș dori să se știe din capul locului cine sunt și de unde sunt; pentru a avea, într-un fel, o cheie la răspunsurile de mai la vale. Aș zice cu zicerea scriitorului-aviator Antoine de Saint Exupery: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”. Autorul „Micului Prinț” are dreptate – și o spunea  tât  de frumos. Da, cu toții suntem din copilăria noastră. Dar oricât de frumos, răspunsul rămâne incomplet, dacă nu-I atașăm câteva date inconfundabile, specifice fiecăruia. Și atunci trebuie să spun, să precizez, să dovedesc că sunt român; îmi place să cred bun român, care-și iubește patria și oamenii ei, chiar și atunci când greșesc – oamenii, pentru că patria nu greșește niciodată. Țări putem avea mai multe, prin adopție, dar patria e una singură: cea hărăzită de Dumnezeu. Așadar, sunt român care iubește România și pe români. Detaliind, se cuvine să subliniez că m-am născut și am copilărit într-un sat – comuna Perieți din județul Olt – care și-a pus pecetea asupra felului meu de a fi pentru toată viața.
Să trecem, acum, la întrebări. Din parcurgerea chestionarului, am dedus că principal temă a convorbirii noastre este ziaristica, deși în unele cazuri, deloc puține, ea se întrepătrunde cu literatura, nefiind ușor a le diferenția. Considerându-mă totdeauna un pălmaș cu condeiul pe ogorul ziaristicii, trebuie să spun că sunt și scriitor – cu acte-n regulă: membru al Uniunii Scriitorilor din România; poet, în primul rând (ca orice român, nu?) – dar scriitor provenit din gazetărie, de la școala acestei „cetăți de foc”.
Când și unde am debutat ? Oficial, am debutat cu niște știri în revista „Viața studențească” – în care mi se publicase mai înainte o poezie. Precum se vede, este vorba de un dublu debut: ziaristic și literar. Dar adevăratul, temeinic debut s-a produs în ziarul „Scânteia tineretului”. Aici, trebuie să deschid o paranteză – intrând astfel și în subiectul celei de-a doua întrebări: de ce am ales jurnalismul, și nu o altă profesie. Doi sunt vinovații care m-au împins pe acest tărâm: cartea și ziarul. În școala primară, dar mai ales în cei trei ani de așa-zis gimnaziu, am citit toate cărțile din biblioteca existentă pe atunci în comună: sute de volume valoroase – bașca altele, împrumutate de pe la unii învățați ai satului. Ziarele – la care era tata abonat, în calitate de mic funcționar al Primăriei: „Scânteia”, abonament obligatoriu – și „România liberă”, la cererea lui, pe care o citea cu atenție, dându-mi-o apoi mie. (Nu bănuiam că voi ajunge, cândva, ziarist la „România liberă”). Poezia este mai greu de explicat. Cred că m-am născut și am trăit într-o continuă stare poetică. În tot acest context, opțiunea pentru umanioare a venit de la sine. Facultatea de Filologie (azi, Litere) s-a impus ca un necesar brevet de liberă circulație – pe care l-am obținut în 1963, după cinci ani de studii universitare. Desființându-se Facultatea de Ziaristică din cadrul Universității din București, a apărut un curs de Teoria și Practica Presei, la Filologie, pe care l-am urmat în ultimii trei ani. Așa am beneficiat, la absolvirea facultății, de repartiție în presă. La ziarul „Scânteia tineretului”, unde efectuasem și stagii de practică, în vacanțele studențești. Aici a avut loc adevăratul meu debut gazetăresc, în trepidația diurnă a unei profesii total acaparatoare – din care nu lipseau spectaculosul,  ineditul, pasiunea, devotamentul. Se pare că a fost de bun augur.

I.V.  : – La ce ziare ați lucrat în decursul anilor ?
I.A. : – La (numai) două ziare, cărora le-am dăruit în mod egal timpul meu și le-am fost deopotrivă credincios: „Scânteia tineretului”: 1963-1983 și „România liberă: 1983-2003 – 40 de ani, bătuți pe muchia cărții de muncă.

I.V. : – Numiți, vă rog,  câțiva mari jurnaliști alături de care ați avut onoarea să lucrați.
I.A. : – Câțiva – nu se poate, înseamnă prea puțin. Este vorba de o amplă familie în care taina scrisului trecea, ca o ștafetă, de la o generație la alta. În care, această onoare n-am avut-o doar eu. Am să mă opresc numai la „Scânteia tineretului”, autentică școală de gazetărie și literatură, unde am ucenicit, m-am format: și ca ziarist, și ca scriitor. Pentru că adevărata, marea gazetărie, fără un dram de talent literar, nu există, nu trăiește (nici măcar ca document; chiar și în astfel de cazuri este nevoie de un har anume al expresivității datelor). Generația mea, a lui Vasile Căbulea, Romulus Lal, Vasile Răvescu (numesc la întâmplare) i-a prins încă la ziar pe Ion Brad, Fănuș Neagu, Ion Băieșu, Nicolae Țic, Petre Ghelmez, Vasile Băran, Ștefan Iureș; abia plecase Radu Cosașu. Pe lângă cei amintiți, au lucrat (mai mult sau mai puțin timp) la ziar, viitorii scriitori: Mihai Pelin, Dumitru Matală, Sebastian Costin, Carol Roman, Mihai Caranfil, Pavel Aioanei, Ion Chiriac, Adrian Vasilescu, Neagu Udroiu, Doru Moțoc, A. i. Zăinescu, Nicolae Adam, Grigore Arbore, Florența Albu, Vera Lungu, Smaranda Jelescu, Lucia Hosu-Longin, Silvia Zabarcencu, Vasile Văduva, Vartan Atachelian, Horia Alexandrescu, Grigore Traian Pop, George Ghidrigan, Dragomir Horomnea, Iustin Moraru, Mihai Elin, Șerban Cionoff; în aceeași perioadă  s-au format și s-au impus criticii literari Mihai  Ungheanu, Ioan Adam și Constantin Stănescu. Poetul  Nicolae Dragoș a urcat toate treptele gazetăriei: șef  de secție (Cultură) redactor-șef adjunct, redactor-șef; impunându-se  apoi ca   redactor-șef  al  revistei „Luceafărul”. I-a urmat, la ziar, în  funcția de redactor-șef Nicolae Dan Fruntelată, promovat apoi și el în fruntea „Luceafărului”. În alte (succesive) etape au trecut, s-au format la „Scânteia tineretului”, mai întâi ca ziariști, apoi ca scriitori: Lucian Avramescu, Cornel Nistorescu, Ștefan Mitroi, Cleopatra Lorințiu, Sorin Preda, Viorel Sânpetrean, Mircea  Florin  Șandru, Constantin Stan, Dan Mucenic, Dan Mircea Cipariu, Ciprian Chirvasiu; criticii și istoricii literari: Alex Ștefănescu, Garbriel Rusu, Ion Cristoiu, Constantin Sorescu, Victor Atanasiu, Nicolae Țone – și să mă ierte cei al căror nume nu mi-l amintesc  la  acest  răspuns  ad-hoc.

I.V. :  – Credeți că presa online, care a apărut în ultimii ani, ar  putea  duce  la  dispariția  presei  tipărite?
I.A. : – Sunt tentat să răspund cu o zisă a lui Adrian Păunescu: Dar ce se mai poate, când totul se poate ? Deși un gând retrograd mă îndeamnă să spun nu. Oamenii, nu toți (cum nici azi) oricât de evoluați, de învățați, vor simți nevoia/plăcerea răsfoirii/consultării unui ziar, a unei reviste. Atâta timp cât vor mai fi/vor continua să fie oameni, în accepțiunea normal a cuvântului. Când nu doar îndeletnicirile lor vor fi preluate de roboți: când ei înșiși vor deveni un (simplu) port-altoi al cipurilor, care vor acționa dincolo de ceeace numim astăzi opțiune personală, da, atunci ar fi posibil – dar, atunci, nici presa online nu va mai exista. Cum nu vor mai exista nici oamenii oameni. Acea mutație ar presupune/ar naște alți oameni (despre care nici nu știm dacă se vor mai numi așa) cu o altă idetitate și memorie – și cine știe cum, la câte unii, vor rămâne, ca un  atavism, mici fragmente de nebuloase aduceri-aminte (care nu vor însemna mai mult decât misterele incașe de astăzi, să zicem – și poate nici atât). Dar să nu uităm zicala (încă  omenească): Nu aduce anul ce aduce ceasul!

I.V. : – Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în stat ?
I.A. : – S-a zis că ziaristica ar fi „literatură la repezeală” sau „literatură pe colțul mesei”, dar s-a uitat că, fie și pe colțul mesei ori la repezeală – uneori lângă linotipuri sub gâfâitul rotativei (pentru cei care își mai amintesc) – ziaristul nu și-a dezmințit menirea și însușirile specifice profesiei: cinstea, corectitudinea, perfecționismul. La banchetul oferit lui C. A. Rosetti cu prilejul celei de a 25-a aniversări a fondării ziarului „Românul” (27 septembrie 1881) acesta spunea: „Presa, folosind caracterizarea de circulație mondială, trebuie să fie a patra putere a unui stat civilizat și liber. Presa însă pentru ca să fie a patra putere a unui stat presupune ca redactorii ei, când iau condeiul, să fie sacerdoți: ziariștii sunt preoții care servesc la altarul acelei zeități ce se numește Naționalitate și Libertate”.
Menirea de istoric al clipei, ziaristul a transformat-o în blazon de noblețe și deviză de viață și muncă. Este o dovadă de maturitate deplină faptul că Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și-a pus în  frontispiciul activității sale: Împreună scriem istoria clipei! (mulțimindu-i, în lipsă, lui Doru Dinu Glăvan). Căci din fiecare clipă, din nenumăratele clipe se alcătuiește istoria mare, de secole și milenii, a unui popor. Este o mândrie pentru ziarist că se află în linia I a acestei istorii, în avangarda clipei. Și nu cu puține sacrificii. Robert Lembke, initial pălmaș cu condeiul (a scris despre fotbal!) apoi șef de ziare și om de televiziune, spunea, în cunoștință de cauză: „Ziariștii sunt oameni care în orice profesie ar fi câștigat mai mulți bani cu mai puțină muncă”. Da. Dar ziaristul adevărat n-a coborât niciodată din aura onoarei sale, din aura profesiei sale.
În schimb, iată, din când în când, breasla îl remarcă pe ziaristul care i-a făcut cinste, care i-a rotunjit onoarea. Astfel UZPR a premiat, în 2019, pe cei mai valoroși membri ai săi pentru activitatea desfășurată în anul 2018. Au fost distinși 26 de pălmași ai condeiului, ai microfonului, ai imaginii, ai internetului. Atunci, UZPR mi-a făcut onoarea de a-mi acorda Marele Premiu pentru întreaga activitate jurnalistică (obținut, totuși, în urma unui concurs!). Și nu pot să nu-mi amintesc – în deplină consonanță – o zisă a lui Theodore Rousevelt, cel de-al 26-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, premiat cu Nobel pentru Pace, în anul 1906: „Fără îndoială că premiul suprem pe care-l oferă viața este șansa de a lucra din greu la ceva care merită din plin efortul tău”.
Sunt fericit că Dumnezeu mi-a oferit șansa de a lucra în această profesie, gazetăria – care înseamnă viața și dragostea mea.

I.V. : – Despre  domnia voastră pot să spun că sunteți un journalist active?

I.A. : – Cu toată încrederea! Din 2003, când am ieșit la pensie, sunt, iată, alți 20 de ani (un stagiu amplu!) în care n-am lăsat condeiul din mână. O parte: opt ani i-am  împărțit  egal (4 cu 4) în ziaristică externă, însoțind-o pe nevasta mea, diplomat în Ministerul de Externe, la post în Paris și Roma. În acest timp, am transmis săptămânal un articol la „România liberă” (în general pe teme culturale) și, totodată, o corespondență la Radio România Actualități, emisiunea Matineu duminical (susținută de marele om de radio, Florin Helmis). Din această „deplasare” au rezultat două cărți – publicate: „Scrisori pariziene” și „Scrisori italiene”.
Revenit în țară, condeiul a reintrat în activitatea curentă: viața – cu bucuriile, dar mai ales cu vicisitudinile ei. La ora actuală: susțin, de vreo zece ani, o rubrică permanentă („Amprenta unui gând”) la revista săptămânală „Flacăra lui Adrian Păunescu”, condusă de către talentata poetă și ziaristă Ana-Maria Păunescu (fiica Poetului). O rubrică permanentă („Vitralii”) la revista „Bucureștiul literar și artistic”, la care sunt membru fondator. Scriu număr de număr la revista „Rotonda valahă” de la Râmnicu Vâlcea, al cărei redactor-șef sunt. O altă rubrică permanentă țin (tot de peste zece ani) la prestigioasa revistă „Sud”, din orașul Bolintin Vale. Sigur, răspund, pe cât îmi e în putință, și la alte solicitări. Chiar și la interviuri – cum se întâmplă, astăzi, cu noi doi. Din păcate, neputințele fizice sunt tot mai asaltante. Dar condeiul rămâne încă fidel pălmașului. Cât timp ? Numai Dumnezeu știe.

Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR