Mircea Vintilă s-a născut la 23 martie 1949, la București. Nu a fost căsătorit și nu are copii. A absolvit Facultatea de Mașini și Utilaje pentru Construcții (astăzi, Facultatea de Utilaj Tehnologic) a Institutului de Construcții (în prezent, Universitatea Tehnică de Construcții) din Capitală. A compus și interpretat peste 120 de cântece și a susținut mai mult de 5.000 de concerte în S.U.A., Canada, Belgia, Luxemburg, Franța, Spania, Italia, Elveția, Austria, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, U.R.S.S., Serbia, Bulgaria, România și Republica Moldova. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1973-1982) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat un disc single (1976), un disc extended play (1977), discurile long play „Crezul meu” (1979), „Peripeții noi” (1984), „Mircea Vintilă” (1989) și „Nu trântiți ușa!” – cu Florian Pittiș (1993), compact-discurile „Madama de pică” (2000), „Toți într-o barcă” – cu trupa Brambura (2003), „Opere & operete” (2005), „Mircea Vintilă” – culegere (2009), „Azi te vreau + Live 10” – cu grupul Pragu’ de Sus (2016) și alte șapte împreună cu formația Pasărea Colibri, precum și digital video discurile „10 ani” – cu grupul Pasărea Colibri (2003) și „Tandrețuri pentru femei cu cei patru corifei” – cu Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș și Mircea Baniciu (2005), apărând pe diferite compilații. A primit, între altele, Marele premiu al Festivalului Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (1974), Premiul Uniunii Compozitorilor (astăzi, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor) (1976), Premiul „Teletop” al Televiziunii Române (1978), Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (1990) și Premiul de Onoare al Ministerului Culturii și Cultelor (2002).

Mircea Vintilă (compoziții, texte, voce și chitară) este unul dintre întemeietorii muzicii folk românești, a cărui carieră muzicală a traversat mai bine de o jumătate de veac. Despre debutul său în Cenaclul Flacăra și despre ceea ce a însemnat această manifestare artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 3 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Mircea Vintilă!
– Bun găsit!

– Veteranule!
– George Stanca m-a prezentat, odată, la un spectacol ca „veteran al muzicii folk” și, atunci, i-am zis: „Te rog, pronunță-mi numai numele, altfel dai impresia că aș intra în scenă în cârje, târându-mi piciorul!” După o vreme, mi-a spus „pionier al muzicii folk”, de parcă aș fi purtat cravată roșie!

– Perioada ta de formare a coincis cu începutul Cenaclului „Flacăra”?
– În parte, da, deși, încă dintr-o duminică dimineață a anului 1968, apărusem la Cenaclul Atlantida, condus de Radu Anton Roman, care-și ținea ședințele la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa (astăzi, Casa de Cultură a Studenților) din Capitală. Ca și rockul, folkul a apărut în mediul studențesc, din dorința de a schimba mentalitățile și de a face cu totul altceva decât se producea atunci. În 1967, începusem, în liceu, ca solist vocal al unei trupe de rock, care se numea Vega, dar ne lipseau instrumentele, stațiile de amplificare și microfoanele. După o vreme, ascultând, într-o sâmbătă după-amiază de septembrie, emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac și Geo Limbășanu, de la Radio București [în prezent, Societatea Română de Radiodifuziune], i-am auzit pe Mișu [Mihai] Munteanu și, apoi, pe Bob Dylan; atunci, mi-am dat seama că se poate cânta, liniștit, acompaniat numai de chitară și așa m-am apucat de folk.

– Marea majoritate a membrilor cenaclului – inclusiv cei marcanți – recunosc că datorează acestuia cea mai mare parte a carierelor ulterioare; nu cumva și cenaclul s-a clădit pe talentele lor?
– Nici nu se putea altfel; primele ședințe au avut mai mult un caracter literar, cu invitați mai ales din rândurile scriitorilor, actorilor, pictorilor și ale câtorva cântăreți. Și, atunci, spectacolul cenaclului s-a construit cu ajutorul acestor oameni talentați, care au avut ceva (foarte mult) de spus; cu alte cuvinte, avantajul a fost reciproc.

– Care e imaginea finală, cu care ai rămas, a cenaclului?
– A fost un creuzet unde s-au format și cristalizat talente veritabile, dar care s-a îndepărtat, pe parcurs, de la menirea inițială, deviind spre formule de spectacol-gigant, cu manifestări grandioase și mesaje uneori contradictorii.

– Îți mulțumesc, la revedere și pe curând!
– Toate cele bune!

Florin Bălănescu