Cristian Buică s-a născut la 6 mai 1960, în orașul Reșița, regiunea Banat (astăzi, în județul Caraș-Severin). A fost căsătorit și are un fiu. A absolvit Liceul Industrial nr. 5 (în prezent, Colegiul Național „Diaconovici-Tietz”) din același oraș. A compus și interpretat peste 100 de cântece și a susținut sute de concerte în Italia, Austria, Serbia, România și Republica Moldova. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1981-1985) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în mai multe publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Noapte de aur” (2000), „Până azi” (2007), „Unii cântă, alții beau” (2014) și „Îndrăznește!” (2019), apărând pe 11 compilații ale cenaclurilor „Flacăra” și „Totuși, iubirea”, ca și pe culegerea „Totuși, toamna” (2019). A înființat Cenaclul „Focuri vii“ din Reșița (1986) și a inițiat Festivalul „Reșița Mai Folk“ din același oraș (2010). Realizează, la Radio Reșița, emisiunea de muzică folk „Strada Folk” (din 2014). A primit, între altele, Premiul al II-lea la Festivalul Național Studențesc de Muzică Folk „Baladele Dunării“ de la Galați (1981) și Marele premiu pentru debut (1983) al Cenaclului „Flacăra”, precum și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Reșița (2015).

Cristian Buică (compoziții, texte, voce și chitară) este un cunoscut și apreciat cantautor de muzică folk, care s-a remarcat prin calitatea pieselor și a interpretărilor sale. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 4 octombrie 2005, de la domiciliul său din Reșița.

– Te salut, Cristian Buică!
– Te salut și eu!

– Când ai început să cânți muzică folk?
– Primele mele apariții scenice cu chitara datează de la 14 ani. La 16 ani, pe când eram elev la Liceul de Informatică [astăzi, Grigore Moisil] din Timișoara, am câștigat cel dintâi premiu important – locul I la un concurs între licee. La 17 ani, în timp ce mă aflam la Reșița, la Liceul Industrial nr. 5, cântam în Cenaclul Atheneum.

– În ce perioadă ai evoluat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am debutat în 1981, la Galați, în timpul Festivalului Baladele Dunării, la care am luat locul al II-lea la individual, și am rămas până la ultimul spectacol, de la Ploiești, în 1985 [la 15 iunie], când cenaclul a fost desființat.

– Din 1990, ai continuat și în Cenaclul „Totuși, iubirea”; când a fost mai greu: la concurența de la debut sau la suplinirea celor plecați după aceea?
– Ulterior, când am rămas mai puțini și a trebuit să refacem, practic, un mit. După revoluție, în perioadele acelea tulburi, a fost destul de dificil să susținem, cu doar câțiva artiști adunați în jurul lui Adrian Păunescu, sute de spectacole – uneori, foarte lungi și obositoare. În plus, exista, în permanență, tendința de a fi comparați cu cei de la care preluaserăm piese din repertoriile lor și ne aflam, oarecum, în postura unor dubluri.

– Crezi că mesajul celui de-al doilea cenaclu și-a mai atins ținta?
– Cu siguranță, pentru că, în ciuda diverselor tentații și supape de refulare care au apărut între timp, sufletele oamenilor au rămas la fel; și am verificat-o în fiecare spectacol la care am participat.

– După toată oboseala și drumurile lungi de atunci, ai mai lua-o de la început în aceleași condiții?
– Aș merge, fără șovăire, pe același drum, dacă și organismul, care nu mai e ca la 21 de ani, mi-ar permite; sufletul, însă, are, și acum, aceeași vârstă și, de aceea, nu aș ezita să o iau de la capăt.

– Îți mulțumesc pentru minutele petrecute împreună.
– A fost plăcerea mea, pentru care îți mulțumesc și eu.

Florin Bălănescu