Dan Chebac s-a născut la 3 ianuarie 1952, în orașul Găești, raionul cu același nume, regiunea Argeș (astăzi, în județul Dâmbovița). A absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București. Este căsătorit și are doi fii. În anul 1981, a emigrat în Germania, la Düsseldorf, iar în anul 1986 s-a stabilit în Italia, la Roma, unde locuiește și în prezent. A făcut parte din formația de muzică pop-rock Grup 120 din București. A participat la patru ediții ale Festivalului Studențesc „Trubadurii Politehnicii” din București, unde a fost distins cu Mențiune (ediția a II-a, 1971), Premiul I (ediția a III-a, 1972), Premiul I (ediția a IV-a, 1973) și Marele Premiu (ediția a V-a, 1974). A câștigat Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (ediția a II-a, 1974). Între anii 1973-1975, a fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra”, unde a primit Premiul pentru sensul muzicii sale (1974), Premiul primăverii la Festivalul de primăvară „Flacăra” (1975), Marele Premiu la Festivalul de vară „Flacăra” (1975), Premiul anual (1975) și Premiul special (1975). A realizat un disc single (vinyl, 1976) și albumele de autor „Cântece despre… caii liberi” (compact disc, 2019) și „Nu mă cunoști…” (compact disc, 2022), figurând și pe patru albume compilație.

Pentru Dan Chebac, am avut, încă din liceu, o fascinație care a crescut cu timpul, mai ales după plecarea lui din țară. Cu toți ceilalți folkiști, mă întâlnisem și îi intervievasem nu o dată; Dan, însă, devenea, cu fiecare zi care trecea, un mister din ce în ce mai inaccesibil, pentru că de el nu se mai știa nimic și, la fel ca atracția fructului oprit, adorația pentru muzica lui sporea fără rezerve. Dar și alții plecaseră spre zări mai bune; de ce tocmai el mă captiva cel mai mult, mai ales că nu-l văzusem niciodată într-un spectacol? Alături de Phoenix, Dan era, pentru mine, cea mai vie efigie a libertății exprimate prin cântec; prin doar câteva piese, el se înconjurase cu o aură de rebel la care publicitatea nu a lucrat aproape deloc. Imaginea lui, inclusiv cea fizică, se identifica de la sine cu ideea de descătușare și de gând liber. Păstram cu sfințenie cele două discuri cu el, pe care le tocisem după zecile de audiții. Dar Dan, Dan cel real, dispăruse, am crezut, pentru totdeauna…

Într-o zi, bunul și regretatul meu prieten Raul Cârstea mi-a spus că la Festivalul Folk Fest de la Colibița, unde fusese invitat, va fi prezent și… Dan Chebac! Am căutat, înfrigurat, detalii în Internet și am avut, pe loc, confirmarea. N-am mai stat pe gânduri. Pe 16 august 2019, într-o vineri după-prânz, am plecat la drum; ajuns acolo, seara târziu, am întrebat de el, căci avea recital a doua zi, dar nu l-am găsit. În dimineața următoare, luam micul dejun împreună cu soția, cu Raul și Sanda lui; deodată, prietenul meu îmi șoptește: „Uite-l pe Dan!” și-mi face un semn discret spre o masă unde se mai aflau Mircea Baniciu, Victor Socaciu și Mircea Bodolan, pe care îi știam mai de mult. În aceeași clipă, m-am ridicat de pe scaun ca un resort și, fără să scot un cuvânt, m-am îndreptat, ca teleghidat, spre el; i-am salutat, scurt, pe ceilalți și m-am adresat lui: „Dan Chebac?” „Da, eu sunt.” – mi-a răspuns cu cea mai caldă, senină și prietenoasă voce din lume.

Din clipa aceea, dialogul nostru nu s-a mai oprit până astăzi. Au urmat sute de telefoane și mesaje, prezența lui în studio într-o emisiune la Radio Iași, trei zile în care a venit la mine acasă și am plecat, împreună, în Bucovina, o altă întâlnire la Festivalul Folk la altar de la Râșnov (30 iulie 2022) și povestea continuă…

Florin Bălănescu