Ilie Micolov s-a născut la 2 iulie 1950, la Suceava, plasa Bosancea, județul Suceava și a murit la 21 iulie 2018, în satul Oglinzi, comuna Răucești, județul Neamț, fiind înmormântat la Cimitirul „Pacea” din Suceava. A fost un cunoscut și îndrăgit cântăreț, compozitor și textier de muzică ușoară. A fost căsătorit și a avut o fiică. La nouă ani, a fost introdus în lumea artiștilor, iar, la 12 ani, a învățat să cânte la chitară. A absolvit Facultatea de Științe Economice (astăzi, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor) a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A lucrat ca economist la Direcția Sanitară a județului Suceava și, pentru o perioadă, consilier pe teme muzicale la Radio România Actualități. A susținut sute de spectacole, inclusiv în cadrul Teatrului „Constantin Tănase” din București, și a efectuat zeci de turnee în țară și în străinătate, între care și alături de formația Romanticii. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat discurile long play „Dragoste la prima vedere” (1986) – reeditat de mai mult de 20 de ori și vândut în peste 600.000 de exemplare – și „Cine te iubește” (1992), precum și compact-discurile „Ultima noapte de iubire” (1999), „Muzică ușoară de la țară” (2005) și „Din Bucovina” (2005), apărând pe mai multe compilații. Piesa titulară a primului album a fost scrisă în anul 1983 și a avut un videoclip realizat în anul 2006. În anul 1988, a emigrat, împreună cu familia, în Germania, iar, la începutul anilor ’90, a revenit singur în țară. A avut ca pasiuni muzica, hocheiul, motociclismul, atletismul și vânătoarea.

Ilie Micolov (compoziții, versuri, voce și chitară) a fost un remarcabil cantautor, care a dobândit notorietatea mai ales prin melodicitatea cântecelor sale. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 17 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Ilie Micolov!
– Și eu te salut!

– Cum ai ajuns în Cenaclul „Flacăra”?
– În anul 1979, am participat la Festivalul Național de Muzică Folk de la Curtea de Argeș, unde lumea de pe stadion a aplaudat și m-a chemat la bis. Adrian Păunescu, care era președintele juriului, nu m-a mai lăsat să continuu, pentru că nu a acceptat ceea ce cântasem; publicul nu s-a mai oprit din aplauze și, atunci, cu o ultimă undă de înțelepciune, a spus: „Bine; o să mai cânte o dată în cadrul cenaclului.”, care urma să înceapă după festivitatea de încheiere a concursului. Așa am ajuns pe scena aceea și atunci a fost prima și ultima dată în care am evoluat acolo.

– Care e opinia ta referitoare la cenaclu?
– Am avut prilejul să-i cunosc foarte bine pe toți membrii de atunci ai acestuia, care încercau să se integreze în cadrul mișcării, ce era un fel de dictatură culturală impusă de partid. La vremea aceea, ni se interzicea, cu desăvârșire, să ascultăm muzică internațională și postul de radio Europa Liberă, care transmitea astfel de cântece, și aproape că nu ni se pemitea să gândim muzical; temele ce ni se propuneau atunci erau impuse, iar cenzura își folosea puterile nelimitate asupra noastră. Printre picăturile de libertate, lumea râvnea la poezie, cântec și grai dulce, iar cenaclul a fost supapa prin care se oferea câte puțin din toate acestea. Cântărețului de muzică folk nu i se îngăduiau prea multe; i se punea o poezie în brațe și i se spunea: „Cânt-o!”, iar el se executa. Cam asta era cenaclul.

– Ce ai avea de reproșat acestei manifestări?
– Cenaclul a fost un mod de a permite refularea parțială a tineretului de atunci. Sub umbrela participării la spectacolele acelea, eram, oarecum, scutiți de obișnuitele neplăceri, pentru că Miliția ne întreba: „De unde veniți?” „De la cenaclu!” Și ne lăsau în pace. Dacă veneam din altă parte după ora 10,00 seara, ne luau buletinul, ne întrebau unde lucrăm, dacă aveam păr lung ne tundeau și, dacă purtam pantaloni evazați sau fuste scurte, le tăiau. Cenaclul era locul în care ne puteam duce cu o prietenă și de unde plecam și la 4,00 dimineața fără să ne întrebe nimeni nimic. În rest, a avut și lucruri bune, dar și foarte multe neajunsuri; a fost o dictatură mascată de masă, pe care artiștii o acceptau pentru că erau foarte bine plătiți – primeau câte 350 de lei pentru fiecare apariție. Nu contest talentele autentice, care mai trăiesc, și astăzi, în mințile și în inimile noastre, dar, la un moment dat, și ei și-au înțeles menirea și „s-au spălat pe mâini” de cenaclu. Pe lângă aceștia, însă, au fost și destui nechemați, care au scăzut nivelul artistic al manifestării.

– În final, cum ai caracteriza acest fenomen?
– Aș spune așa: ce poți să faci dacă ești cal și ți se pune frâul în gură și cum să-ți alegi direcția când în spatele tău se află un căruțaș care te pocnește cu biciul și te obligă să mergi unde vrea el? Cu toate că îți dă mâncare și, câteodată, chiar te mângâie în toanele lui de bucurie. Acesta a fost Cenaclul Flacăra.

– Îți mulțumesc pentru aceste minute petrecute împreună.
– Și eu îți mulțumesc; plăcerea a fost de partea mea.

Florin Bălănescu