Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Scrisoare deschisă. Către un prieten  și  scriitor bistrițean, GM”

  • Distinse și stimate amice
  • La anii noștri, când privim cum apune soarele acestei vieți, putem privi retrospectiv anii prin care am trecut și ce am realizat din cele ce au fost visele noastre.
  • Cel mai frumos dintre toate este fapul că Dumnezeu ne-a adus și ne-a ținut până în ziua de azi, fiindcă multe primejdii  împresoară ființa umană până ajunge la anii noștri, destul de târzii.
  • Ziceți în ultimul dv. Jurnal:„Când eram mai tânăr, mă gândeam: oare  chiar voi muri cândva?Parcă nu-mi venea să cred. Acum cred și mărturisesc.”
  • Într-un interviu, Marin Preda se confesa spunând că „omul nu este cu adevărat om până nu conștientizează condiția sa de muritor”.Iată, acolo suntem.
  • Amândoi ne-am născut când bubuiau tunurile pe Don și la Stalingrad, însă apoi a fost liniște în lume multă vreme.
  • Amândoi am reușit în viață lucruri de mare importanță: să ne facem studii și încă studii universitare, să ne întemeiem familii, să avem copii, să le făurim un viitor. Lucruri importante foarte. Am avut sănătate și servicii în permanență. Am ajuns anii de pensie și să ne bucurăm de ea mult timp, Lucruri importante. Domnia voastră ați ajuns scriitor recunoscut de critica literară în plan național și însumi am scris elogiativ despre creațiile dv. Acestea toate sunt realizări importante. Viețile  noastre sunt un șir de lupte  pentru a cuceri  cetate după cetate, fortăreață după fortăreață.
  • În șirul acestor reușite importante, pe care mulți  nu ajung sau nu pot să le vadă împlinite, este ceva mai important decât toate cele zise ca deosebit de importante sau foarte  importante din viața noastră: relația cu Dumnezeu, Ziditorul Omului și Univesului.
  • În scrierile domniei voastre, cu remarcabilă franchețe mărturisiți a fi avut o relație dificilă cu divinittea. În mod normal, între două componente existențiale, ar trebui să fie: simpatie, respect, admirație, dragoste, ca între Părinte și  fii, nu una conflictuală.
  • Nu sunteți din ateii care contestă existența unui Creator a toate, ci un nemulțumit, un revoltat și adesea un dușman sl lui Dumnezeu, al Bisericii. Ideologia comunistă, căreia i-ați slujit ca jurnalist v-a deposedat de o corectă înțelegere a scopului existenței, a destinului nostru prezent și viitor  credința într-un  Dumnezeu al iubirii și al dreptății.
  • Creația literară a uni scriitor sporește în valoare atunci când posedă un sistem de gândire, o viziune asupra lumii, o filosofie și mai ales o credință puternică. În lipsa acestora apar erorile de înțelegere a evenimentelor, sesnsurilor interioare ale lucrurilor și fenomenelor, fapt evidențiat în parte și de Aristotel.
  • Partidul v-a făcut rob dar nu pe el l-ați urât ci  „uneletele” lui din teritoriu: „Așa precum partidul era-n toate  pe vremea când eu îl preamăream în versuri și proză…”  ziceți undeva…sintagmatic.
  • Domnia voastră  vă confesați astfel:
  • Tot timpul, mie mi-a fost frică de Dumnezeu.”
  • Frica în sine nu e ceva rău. Este teama de a nu întrista o persoană pe care o iubești, este presentimentul unei primejdii iminente, e starea care ne îndeamnă la prudență (acest element major al curajului)..
  • De mic copil –spuneți dv.- crescut la țară, am aflat că totul depinde de bunăvoința sau mânia Domnului. Grâul semănat creștea dacă „o vrea Domnul”, ploaia necesară răsăririi plantelor cădea „dacă Dumnezeu o va da”, tata și mama vor putea lucra pământul dacă le va da Domnul Iisus sănătate. Toate-s în mâna Domnului. Omul era neputincios pe pământ. Mereu aștepta mila și bunăvoința divinității. Totul venea de la Dumnezeu. Această teamă chinuitoare, că totul depinde de altceva sau altcineva, iar de om aproape nimic, m-a făcut să-mi trăiesc viața la cote reduse, stânjenitoare, să-mi reprim mereu pornirile legitime, demne, să fiu un obedient. Mereu mi-a pus frâne, și m-am abținut de la manifestări expansive. Chiar și în liceu mă stăpânea frica de Dumnezeu. 
  • N-ajunseem încă să citesc poezia lui Eminescu „Rugăciunea unui dac” și să pătrund minunatul vers adresat Atotputernicului: „Să cer a Tale daruri, genunchi și frunte nu plec”. 
  • Am crescut mereu prin internate. Dumnezeu mi-a dat numai internate pe cap. Internatele mi-au restrâns libertatea între niște granițe foarte înguste. Mi-au tăiat aripile.”
  • Vedeți, domnule GM, un poet ca Vasile Voiculescu mărturisea că din copilărie și în adolescență avea sentimentul consolator al „prezenței  divinității”. Răscolind prin viața dv. nu l-ați avut niciodată? Este cea mai înălțătoare și extatică senzație omeneascccă, așa cum mărturisește detaliat și Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”: o stare de plutire, de imaterialitate, de ireal…
  • Dv. mărturisiți doar frică, teamă de o autoritate văzută ca represivă, de care simțeați că depinde totul la părinți și la semeni, iar aceasta vă genera o revoltă nedreaptă: „Omul era neputincios pe pământ.”
  • Deși domnia voastră percepeți evenimentele mai mult ca un ”Haoscomsos”, Universul și lumea în care trăim se bazează pe ordine,  pe o organizare. Riguroasă.
  • Deși vă mamifestați propensiunea pentru libertate absolută, totuși, recunoșteați ca legitimă de ex. autoritatea părinților dv.,  cei care v-au purtat de grijă și au făcut multe sacrificii pentru a fi om cu carte. Nici orfani, Doamne ferește, n-am fi fost liberi absolut. Familia e un cadru necesar dezvoltării omului, lăsat de Dumnezeu însuși.
  • Ce ar fi și un stat fără organizare? Și societatea a făcut sacrificii să ne educe, să devenim ceva. Ce ar fi planeta fără  respectarea unei ordini prin tratate și legi autoritare? (Vedem Ucraina, Gaza etc.) Ce ar putea aduce  starea de răzvrătire în locul autorității care vă repugna? Ce aripi n-ar mai „frânge”?
  • Ei bine, între noi și familie, între noi și legi, între noi și Dumnezeu, spre a fi normalitate, Immanuel Kant, în ”Critica rațiunii pure”, zice că trebuie să existe o relație de dragoste, de maximă bunăvoință, iar Socrate considera că trebuie să ne supunem tuturor legilor, chiar și celor nedrepte, din spiritul de nevoie a ordinii. A ordinii școlare, sociale și divine, pe care le detestați în adolescență.
  • Veți fi observat oare că dincolo de cuvintele țăranilor de la Cociu, cu eterna propoziție subordonată condițională „de-o vrea Domnul”, se ascunde o  relație iubitoare între ei și cerescul Tată? O dragoste indestructibilă,
  • Poate câmpul n-o să rodească, măslinii  nu vor da măsline și via va fi fără struguri, dar noi, Doamne,  tot ne vom bucura de Tine”-zice Filon din Alexandria, iar Sfântul Ap. Pavel spune:
  • Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui HRISTOS? Necazul sau strâmtorarea sau persecuția sau foametea sau  primejdia sau sabia?…
  • Căci  socotesc că nici  moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpâniile, nici puterile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncul și nimic altceva din toată Creația nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru IISUS HRISTOS, Domnul nostru.”(R, 8,34-38)
  • Țăranii de la Cociu sau din satul meu știau că un Dumnezeu iubitor ne-a așezat temporar, într-o lume de încercări, de necazuri, de ispite, ca pe Feții-Frumoși din basme înainte de a fi împărați. Nu v-a frapat niciodată această uluitoare asemănare existențială între basme și destinul umanității?
  • Destinul nostru, al celor care L-au primit pe HRISTOS în veacul acesta, este de a împărăți cu El în veacul ce are să vină într-o stare de „cutremurătoare fericire” -cum spune ”Cartea lui Enoh”. Mai fericit era nouă să nu fi auzit niciodată despre Dumnezeu care vine spre noi,  decât să-i refuzăm chemarea.
  • Vă era frică fiindcă vi se părea că „totul depindea de altceva și altcineva”.  Oamenii simpli  știau de această autoritate supremă, căreia i se supuneau, dar erau conștienți că și  efortul propriu duce la izbândă. Vulturul nu poate zbura cu o singură aripă., iar dacă viața îți dă lămâi, poți face limonadă; putem aprinde o lumânare, nu să blestemăm întunericul.
  • „Am crescut mereu prin internate.” Și subsemnatul, domnule M. „Dumnezeu mi-a dat numai internate pe cap. Internatele mi-au restrâns libertatea între niște granițe înguste. Mi-au tăiat aripile.”
  • Bine, dar unde voiați să zburați? Ce este internatul? Un cadru școlar maxim organizat, pentru pregătirea elevilor, cu program de meditație, orar zilnic, adică disciplina învățării.
  • Disciplina,  uniforma și ierarhiile sunt elemente a ceea ce numim ordine maximă. Statele Unite sunt mare putere mondială fiindcă în armata lor este o disciplină mai feroce decât în armata lui Hitler. Acesta este efectul disciplinei, în timp ce anticomunistul Lech Walesa suspină după ordine:„Mi-e dor de o tiranie ca în Rusia.” Aici aveți mare dreptate dv., când afirmați că „democrația este pentru oameni tari, educați”, nu pentru troglodiți și inculți.
  • „(Internatul)Mereu mi-a pus frâne, m-a făcut să-mi reprim pornirile legitime, demne, m-a făcut să fiu obedient.” De ce n-ați părăsit internatul, școala, ca și Panait Istrati, Sadoveanu, Eminescu, Caragiale, Nichita Stănescu? Ce-ați fi putut face? Agricultură? Aveați oroare! La p.53 (pe anul 2023), ziceți că „Tatăl Annei Franck deplângea nenorocirea fetei lui, așa cum mama deplângea puțina mea atracție spre învățătură.” Deci dragoste de carte nu, talente deosebite, nu. Ce v-ar fi rămas?Să hoinăriți? De n-ar fi foamea, de n-ar ft f nevoia de  o pernă…
  • Fără autoritatea familiei, a școlii, a societății, am fi putut deveni oare ce am devenit? profesori, ziariști.. Sfidând logica (această gramatică a gândirii), ați descoperit că sunteți un rebel plin de orgolii și rosteați cu emfază„minunatul vers din „Rugăciunea unui dac”: „Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec”.
  • Onorate domnule GM, răzvrătirea fără putere a unui individ sau popor e sinucidere curată, iar Tudor Mușatescu spune: „Nu ridica tonul, dacă nu ai bani în buzunar”.
  • Pentru ce dar, nu i-ați spus aceste cuvinte mărețe, de refuz trufaș, tatălui și mamei dumneavoastră de la Cociu (și eu părinților mei), când își vindeau pământul sau păsările ca să ne țină la școală încă un an? „Să cer a voastre daruri, genunchi și frunte nu plec”. Am fi îndrăznit?
  • „…Și care-s darurile pe care le vreți refuzate? Sănătatea, puterea, libertatea, ocrotirea, părinții, pacea lumii, viața însăși? Dacă ni se iau, „ce rămâne”? (cum spune titlul unei celebre picturi de Isaac Levitan)
  • Cu probabilitate, dincolo de constelații, Dumnezeu a zâmbit și a arătat spre Pământ serafimilor și heruvimilor, cum un greiere în  vârful unui fir de iarbă se răstește la cer cu trufie.
  • Tot mapamondul se zbate între furtuni, incendii și caniculă. Nici măcar nu trebuie să se deranjeze Dumnezeu să aducă sfârșitul lumii, că îl vedem deja. Nici nu știi ce să mai crezi.
  • Ceea ce vedem acm, sunt fenomene extreme care au mai fost. Căldura neobișnuită pentru toată emisfera nordică este adevărata noutate. Evenimente cu adevărat catastrofale vor avea loc mai spre finalul istoriei, când legile Universului vor slăbi și se vor prăbuși, când constelațiile și galaxiile nu-și vor mai urma crugul lor, iar Dumnezeu le va strânge „așa cum  un om adună o blană”, pregătind „ cer și pământ nou, în care domnește dreptatea”.
  • Reaalizăm noi oare infinita putere și majestate a Celui ce strânge cerurile ca pe o haină, învie morții din toate miile de ani, pune un sfârșit Morții și Timpului?(și„Timp  nu va mai fi” – jură un înger puternic în ”Apocalipsa”).
  • In locul unei deferențe copleșitoare, a adorării și închinării, vă permiteți a vă adresa uneori  ca unui vecin din celălalt bloc:
  • Află, Doamne, că subsemnatul Gavrilor sunt bine și sănătos, care sănătate v-o doresc și dv.ocrotitor și stăpânitor al sferei pământești, a ecuatorului, meridianelor și paralelei 45, (care trece prin România, Pantocrator al Cosmosului și miliardelor de galaxii.)
  • ...Ție-ți închin cântare, acum. când  se scutură salcâmii de toamnă și de vânt. 
  • …Operele mele sunt cocori care pleacă toamna și primăvara nu se mai întorc.
  • Aș fi curios ce se scrie despre tine în Biblia etiopeană la care face multe referiri scriitorul Mircea Cărtărescu .
  • Mi-am dat demisia din ortodoxie, pentru că am aflat că din naștere sunt greco-catolic.(Bine că nu te-ai născut musulman-n.n.
  • Măcar atât te rog Doamne,, fă-mă să fac față până la capăt acestui Jurnal42…
  • „Închei Scrisoarea către Dumnezeu și aștept răspuns.
  • (fragmente)
  • Răspunsul (scris de dv.) la Scrisoarea către Dumnezeu: „MĂ VIERME! Îți trag o inundație de nu te vezi.”(VIII, pe 2023)
  • În general, dumneavoastră ați vrea ca divinitatea să intervină „hic et nunc” spre a corecta relele lumii actuale:
  • Acum ar fi momentul să revină și să înmulțească  vinul și pâinea în Gaza. Să salveze lumea prin frumusețe morală.”
  • „Religia, Credința, fac și ele ce pot, dar Dumnezeu nu poate fi înduplecat. Numai proștii cred că Dumnezeu este prietenul omului.”(p.137/2023)
  • „Dumnezeu nu te ajută, dacă nu te ajuți singur.”
  • Iată o înșiruire de elementare slăbiciuni în a înțelege pe Dumnezeu și desfășurarea istoriei.
  • Doriți o divinitate intervenționistă, care să se suprapună peste libertatea omului, să-i vină în ajutor când are nevoie, un fel de valet loial și puternic. Aceasta ar fi imaginea unui Dumnezeu redus la rolul de servantă, iar noi chiar niște neputincioși, deși am fost creați liberi și cu „duh stăpânitor”.
  • În locul unui sclav sau valet, libera minte omenească a născocit mașini și unelte și toate problemele actuale le va rezolva până la finele istoriei: războaie, cutremure, climă, demografie, foamete, boli.
  • Dumnezeu a creat o lume și un Univers pentru a ne desfășura puterile fizice și spirituale sub zodia Libertății, dar și a responsabilității, fiindcă vom fi judecați nu doar pentru fapte, ci și pentru cuvinte și gânduri.
  • Dacă  divinitatea ar interveni ici și colo pentru a mai cârpi o situație sau alta, atunci da, lumea ar fi -cum ziceți- un fel de „ediție imperfectă, de care se va dezice și va face o alta”, ca într-o joacă de copii.
  • Un scriitor care râvnește a avea un loc în cultura națională și poate dincolo, ar trebui să aibă de mult clarificate asemenea concepte despre ce suntem și cum suntem ori să le combată, dacă vrea, de pe o bază filosofică sau mundană cu argumente inebranlabile.
  • Mai ales în zilele de Duminică vă dați seama despre singurătatea pozției dumneavoastră. Lumea creștină sărbătorește, e în comuniune.   Domnia voastră nu aveți pentru ce vă bucura, rămâneți stingher.
  • E duminica și se știe că nu-mi plac dumninicile. Nu pentru că e înnorat sau lapoviță, ci ptentru că e o zi confiscată de popi. Și popii mă enervează. Ei vorbesc despre un Dumnezeu pe care l-au umanizat. Dumnezeu nu poate fi umanizat…(!??)”
  • Domnule GM, cel ce disprețuiește preoții, curând va afla cât de mare este depărtarea dintre el și Dumnezeu.
  • Trec peste mine duminicile, pe care le-am privit cu ură, fiindcă-mi aduceau aminte copilăria ultragiată de vocea preotului din satul meu natal:„Veți arde în flăcările iadului”.
  • Vedeți, onorate domnule M, ce dezastru pot face în suflete vorbele nechibzuite, așa cum veți fi fost auzit dv. de la preotul  din Cociu în copilărie?! Astfel de vorbe grele se pot rosti numai în fața unui grup sau mulțimi pornite să facă ceva criminal. Nu intuia preotul că răvășește cumplit niște suflete inocente, furându-vă lumina și frumusețea unică a Zilei Învierii lui HRISTOS și a învierii noastre viitoare.
  • Nu așa I s-a întâmplat și lui Lenin? Păcat greu este să smintești sufletul „unuia din aceștia mici”, zice Domnul IISUS, ca și cum ar vorbi direct pentru dumneavoastră, căci zice imediat după aceea: „Lăsați copiii (și pe Gavrilor din Cociu -n.n.) să vină la mine și nu-i opriți.
  • Știm că această solitudine în zilele de Duminică a bântuit multe personalități mai mult sau mai puțin  celebre: Caragiale, o foarte bună romancieră de la Archiud (dna. MC), la Cehov, A. Camus, Agârbiceanu adolescent, toți cănd străbăteau deșertul de îndoieli existențiale despre Creatorul Universului și omului.
  • (Siegmund Freud zice că „atunci când un om se îndoiește despre sensurile existenței sale, deja poate fi considerat bolnav.”)
  • Nu este de mirare că această nevindecată rană sufletească din copilărie v-a depărtat de la dreapta înțelegere a unor lucruri înalte ale spiritualității, a pus un văl întunecat pe capacitatea dv. de înțelegere a rostului lumii, a destinului nostru personal, a operei uriașe de mântuire a neamului omenesc, realizată de  Fiul lui Dumnezeu:
  • Degeaba -ziceți dv.- a pătimit IISUS și  a fost răstignit; soarta omului pe pământ nu s-a îm- bunătățit.
  •    Ei, cum nu, distinse GM? Hai să privim în orice domeniu Africa de azi și cea de ieri,  chiar și Europa și restul contnentelor. HRISTOS Domnul nu a venit însă între oameni să  aducă Fericirea, cum s-au așteptat evreii și alții, ci Mântuirea,  adică salvarea sufletelor noastre din păcat și moarte, concept ce vă e străin,  fiindcă ziceți:
  • El s-a sacrificat și a murit pentru ca noi să ne mântuim. Ce să îmțeleg eu prin aceasta? Ce este mântuirea? După a mea părere nu există așa ceva. În cel mai trist moment al vieții Lui, Iisus a exclamat: „Tată, ia de la mine paharul acesta”, dar n-a fost ascultat. Ca dovadă că Iisus s-a înșelat în privința lui Dumnezeu…./Cum să salveze el lumea când nu s-a putut salva pe sine?”
  • Onorate domnule GM, Mântuirea este opera de salvare a neamului omenesc, căzut pradă păcatului și subsecvent morții, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu.
  • Vezi, iubitul Meu Fiu, cum pier pe Pământ oamenii, fiind sclavi ai păcatului și  pieirii, despărțiți de noi? ”Ar fi zis Tatăl ceresc către Unicul său Fiu.
  • Cine îi poate salva dacă nu noi, cei care le-am promis încă din Eden un  Izbăvitor? Coboară la ei, vindecă, învață-i să trăiască o viață curată și pune-ți viața preț de răscumpărare, adică îți vei da viața Ta Preasfântă în locul vieților lor, pentru cei care vor primi aceasta. Nimeni nu o va lua viața de la Tine. Putere ai să o pui și putere să o iei (să înviezi). Ai această putere de la Mine, iubitul meu Fiu, Tu, însăși inima mea.” 
  • Așadar Domnul IISUS nu căuta -cum spuneți- să se  salveze, fiindcă zice întristat omenește: „...dar ce voi zice, căci Eu pentru aceasta am venit în lume”, adică pentru jertfă.
  • Ca om, IISUS  s-a cutremurat în fața muntelui de păcate omenești ce avea să-l ispășească și a răutății omenești, cerând „de este cu puțință” să nu bea „acest pahar”. Când însă a aflat că aceasta este voia inebranlabilă a Părintelui ceresc, zbuciumul  a încetat și a primit în liniște a fi mielul de jertfă pentru viața lumii din toate secolele.
  • Ați mărturisit  că în adolescență ați avut un vis straniu, care v-a marcat și în care dumneavoastră urcați mereu niște trepte ca într-un tunel și în înaltul scărilor era IISUS. Șocant însă, când v-ați apropiat, acest IISUS v-a trântit ușa.
  • Pentru asemenea vedenii înșelătoare și pierzătoare, Biserica respinge  toate visele și vedeniile „in corpore”.
  • Sfinții spun că de multe ori Vrăjmașul a luat chip de „IISUS”, dar când i-au zis:„Arată-mi mâinile și semnul cuielor” sau făcând semnul Crucii spre el, a dispărut pe dată.
  • Vrăjmașul cel neadormit a vrut să vă piardă. Pentru ce nu vă împotriviți visului mincinos?
  • Vechii greci, ca și Flamarion, știau că este un destin, însă vestea cea mare este că acesta stă în puterea lui Dumnezeu de a-l schimba.
  • Ce a făcut Ceaușescu și Elena când au aflat în Bulgaria că  vor pieri spre Crăciun?  Aa șteptat muți și împietriți, în loc să cadă în ganunchi și în rugăciune pentru a-și schimba fatalul destin.
  • IISUS nu respinge pe nimeni căruia-i pare rău de trecutul lui întunecat: tâlharii, zeloții, desfrânatele, vameșii, fiindcă zice: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară.”
  • Nu există păcat în Univers pe care Dumnezeu să nu-l ierte, dacă penitentul  se întoarce, regretând  cutremurat cele săvârșite și salvându-și sufletul ,adică apucând calea mântuirii.
  • Vedeți, domnule GM, câte eforturi și resurse risipim noi oamenii pentru lucruri efemere: faimă, avere, poziție socială, amante, putere, în timp ce pentru cele veșnice și… gratuite, rămânem nepăsători.
  • Prindeți curaj ca bărbat ce sunteți și porniți să vă schimbați destinul dv. și  al celor lângă care trăiți. Vă spun acestea fiindcă sunteți uneori în viscolul îndoielilor, aproape să scăpați din nisipurile mișcătoare ce vă înghit (când ziceți):
  • Dacă aș ști că există un Dumnezeu așa cum îl descrie Biblia, aș lăsa în această clipă totul baltă și  m-aș duce într-o mănăstire, dar Biblia greșește, nu te poți lua după ea. Iar o să se supere prietenul VG că scriu aceasta.”
  • Nu, nu m-am supărat, amintindu-mi că și Eminescu îi propunea așa ceva unui ziarist amic de la ziarul „Românul”,  Rosetti: „Hai să lăsăm jurnalismul și să mergem amândoi la mănăstire!
  • E un drum greu al monahiei, dar și în lume ne putem salva, mai ales că dv. ați iubit totdeauna dreptatea, ați apreciat corect oamenii, ați fost un om pașnic…și încă multe din cele bune.
  • Până  viețuim, Dumnezeu ne împresoară cu mila și infinita lui răbdare, dar  stăruind în indiferentism sau ostilitate, ne împietrim pe încetul, parcă am fi pe Pluto la marginea sistemului planetar și lumina nu mai ajunge  la noi.
  • Măi, zicea Lev Tolstoi întorcîndu-se spre Maxim Gorki,  tu de ce nu crezi?
  • _Nu știu, Lev Nikolaievici.  Parcă am împietrit, nu mai am putere.”
  • Cu toată considerația și amiciția,
  • Prof. Vasile Găurean


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania