O tragedie ce poate responsabiliza societatea românească

                                                                                          Alina Cojocaru

Crunt a debutat anul 2013 şi pentru domeniul Educaţiei, dacă ne gândim la tragedia consumată într-o tabără organizată în Buşteni, acolo unde o elevă olimpică de 13 ani şi-a frânt brusc destinul. Durerea iese, desigur, din putinţa înţelegerii celor din afară, însă, măcar că (mare parte dintre noi) suntem străini de existenţa celei care a trecut în nefiinţă, nu putem să nu simţim o adâncă solidaritate cu familia îndoliată.

Din păcate, în afară de tragedia în sine, evenimentul a creat spaţiul propice unor noi atacuri ale mass-mediei asupra sistemului de învăţământ românesc. Observăm pe diverse posturi de televiziune că diverşi ,,analişti”, care construiesc cu ,,obiectivitate” agenda zilei, s-au repezit asupra corpului profesoral, considerându-l ,,slab pregătit şi fără credibilitate în societate”, iar în acest context ,,elevii, nemaigăsind în profesorii lor modele, ajung să nu-i mai respecte, cristalizându-şi personalitatea la întâmplare”, într-o învăţare mai mult socială, care ţine de calitatea experienţelor dobândite în interacţiunile cu diversele colectivităţi şi de consumurile culturale, de nimeni filtrate. Mai mult chiar, prin prisma tragediei menţionate, s-a comparat actuala Educaţie cu ceea ce era odinioară învăţământul, în sensul unei subite nostalgii faţă de intransigenţa vechilor dascăli, care încă de la intrarea în clasă înfiorau elevii, însă regretul după profesorul de odinioară pare fariseic, conjunctural, deoarece aceiaşi analişti au luptat din răsputeri după ’89 pentru ca pârghiile de coerciţie şi control ale cadrelor didactice în relaţie cu elevii să se fragilizeze, iar drepturile celor din urmă să depăşească uneori modelul european.

Şi astfel, de mai bine de două decenii, culegem roadele copierii modelelor vestice în învăţământ, fără să ţinem cont de tradiţia învăţământului românesc şi, mai ales, de faptul că, la noi, reforma în Educaţie trebuie să se înscrie într-un proces larg, cu un caracter holistic, care presupune culturalizarea adulţilor, nu doar simularea unor acţiuni de atragere a părinţilor în proiecte care pot să supravieţuiască doar pe hârtie…

Totuşi, indiferent de modul în care evaluăm direcţia Educaţiei româneşti, tragedia din pitorescul orăşel prahovean e o realitate, eleva pierzând lupta pentru viaţă după o căderea în zăpadă de la etajul al treilea al unei cabane, coroborată cu o comă profundă, generată de leziunile interne şi de un şoc hipotermic.

Responsabilitatea a căzut pe umerii profesorului supraveghetor, căruia deja i s-a făcut dosar penal pentru ucidere din culpă. O fi corect? Chiar e vinovat profesorul?! Oare n-ar trebui ca fiecare dintre noi, cadrele didactice din învăţământul românesc, să ne solidarizăm cu profesorul din tabăra prahoveană, care a avut neşansa de a-şi pierde unul dintre elevii pe care-i supraveghea?!

Fireşte că n-ar fi corect să pasăm responsabilitatea decesului elevei doar pe întâmplarea nefastă ori pe tipul de societate în care fiinţăm, deşi nu putem ignora aceste aspecte, însă trebuie să recunoaştem că, într-o situaţie similară, orice cadru didactic putea să aibă parte de sumbra experienţă, întrucât e dificil să iei în calcul modul de manifestare a fiecărui elev în dinamica taberei! Pe de altă parte, ţinând cont că în locaţia respectivă erau doar elevi olimpici, o supraveghere excesivă a elevilor ar fi fost indecentă şi, evident, motiv cât se poate de întemeiat pentru ,,rostogolirea”unei ştiri de presă, care să lovească în acelaşi cadru didactic, privit ca ,,incapabil să înţeleagă tânăra generaţie şi vremurile actuale!” Mai mult chiar, dacă ar fi făcut verificări nocturne în camerele elevilor – să vadă dacă nu sunt probleme – ar fi fost lesne acuzat că e un pervers, care caută să intre în intimitatea elevilor, iar tărăboiul iscat de bogata imaginaţie a acestora îi putea ,,asigura” profesorului nişte sancţiuni din apropierea desfacerii contractului de muncă.

Mereu hăituiţi, mereu atacaţi de o presă care scoate rating şi de pe urma decredibilizării cadrului didactic, aflaţi din ce în ce mai mult la discreţia decidenţilor politici e şi de mirare că mai rezistăm în sistemul de învăţământ, iar uneori mai facem şi performanţă. Responsabilitatea noastră este uriaşă, dar a fost nevoie de pierderea unei vieţi ca să conştientizăm, la scara întregii societăţi, nu doar rolul, ci şi riscurile la care ne expunem în activităţile şcolare şi extracurriculare.

Măcar de-am avea puterea ca în urma acestei tragedii, care a îndoliat societatea şi învăţământul românesc, să găsim suficient discernământ în vârful piramidei sociale pentru a reaşeza domeniul Educaţiei pe baze sănătoase, întru redobândirea demnităţii profesorului, ca temei pentru atingerea unui învăţământ performant, într-un cadru securizant!