Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Eul poetei Daniela Vasiloschi în căutarea sinelui sub presiunea timpului

  • Despre poezia Danielei Vasiloschi am mai scris, pentru motivul că talentul acesteia împletit cu fatalitatea tipoligiilor emoționale, m-a făcut să înțeleg eul acesteia care este în căutarea sinelui.Eul liric al poetei este vocea autoarei în volumul ”Se rostogolesc zilele ”, apărut la Editura Napoca Star, 2024. Acesta aparținând genului liric și este identificat la nivelul mărcilor lexico-gramaticale: verbe și pronume sau adjective pronominale la persoana I sau a II-a (eu, mi, imi, mea, cant, vreau etc). Până și interjecțiile din poemele volumului sunt mărci ale eului liric.Dar sinele căutat de eu, este în poezia din acest volum. Sinele poetei este o structură dinamică bazată pe acumularea de cunoștințe despre propria persoană referitoare la trăsături de personalitate, caracteristici fizice, abilități, valori, roluri sociale şi relaţionale.Însăși poeta ne luminează aceste deslușiri în versurile de pe ultima copertă:”Alerg zilnic să mă găsesc,
  • Să descopăr taina din lut.
  • Încerc să intru în tiparele mele,
  • Să le înțeleg, să le retușez,
  • Să mă acomodez. ”
  • Ceea ce pare a da unitate liricii este aici procesul psihologic de eliberare a condiției confesive: poezia Danielei Vasiloschi se îndreaptă înspre recenta ei înfățișare în marea presiune a timpului ce marchează vârsta, biografică, în chipul catagrafiei emotive: ”Te simt în fluxul și refluxul gondolei,
  • Te cânt, te sorb,
  • Te dansez, te respir,
  • Suntem miezul fierbinte, 
  • Care a atins infinitul.
  • Să mă desprind,
  • Ar însemna
  • Să renunț la viață. ”(Extaz)
  • Un inedit realism liric și cu toate astea un vizionar, de un vizionarism cu originea nu în exasperarea simțurilor și nici al gândului ci într-o constituție care trăiește poetic.”E atâta durere în noi
  • Și scrumul se-nparte la doi.
  • Amurgul e-un nor sângeriu,
  • E ceață, mi-a frig, e pustiu… ”(Final)
  • Poeta și-a găsit vocea lirică adecvată în acea stare elegiacă și într-o filosofie a răbdării de ardeleancă tristă în căutarea unui baltag.Există un anume stoicism în poeziile din acest volum, din această fatigabilitate cu plânsul în gât este un stil care este definitivat căci determinată de psihologie și de incidental, lirismul ei stă în propoziție directă cu percepția lumii.
  • Această dramă a căutării sinelui de către eu constituie geneza poeziei Danielei Vasiloschi și fără îndoiaă cea mai de seamă condiție a originalității ei, ascunsă mai puțin în calcul și în stil și infinit mai mult în psihologie.Poeta comunică mereu o stare de neliniște abătută asupra ei ca un vârtej necunoscut al lumii care o înconjoară, ea vede în lume destrămările, ”apele triste ”, regimul ei este eshatologic care e mereu pe punctul de a se produce.Această trestie simțitoare e solitudinea însăși, desfășurând o devoțiune pe care nu o dorește nimeni, o umilitate trăită; lirismul Danielei Vasiloschi pare a fi o obsesia unui eșec. Însă un eșec izbăvitor de nenorocire, prin aceea că aduce pentru creație o materie inedită, s-ar zice că poeta cultivă o asemenea substanță sufletească și s-a zidit în ea făcând din singurătate și din necaz mitologie.Poeta nu ilustrează o biografie frântă ci un spirit care a descoperit pietatea din căutarea sinelui de către eu.O infinită toleranță descoperim în poeme, o milă aproape religioasă față de ”pământul tandru ”, un soi de căutare în drumul către ”scumpa mamă. ”
  • O asemena simțire cu prelungi complicații inanalizabile e făcută pentru o creație poematică, pentru lungi poeme de întinderea sentimentului care nu e scurt, atunci când se întreabă”Cine mi-e prieten?” și tot poeta răspunde, soarele, dansatorii, biserica, în concluzie mediul înconjurător care îi dă sentimentul de singurătate a sufletului.
  • Daniela Vasiloschi e un liric al mișcărilor fundamentale ale interiorității, un Hesiod visând la zeița Gustave Moreau povestindu-i pasaje din ”Teogonia ”.poeta e când lentă când furtunoasă, ritual și stihinic, are furii dar și calm chinezesc din stirpea confucionistă. Mâna poetei e blajină ca a femeii din mitologia greacă, însă arterele lirice pulsează grozav din mari emoțiuni în perioada căutării sinelui de către eu, în condițiile când poeta merge ”pe drumul meu,
  • Nu mă opresc, nu mă abat,
  • Fără ocolișuri,
  • Bălării și spini din belșug! ” (Îmi asum drumul.)

Al.Florin Țene

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania