Și timpul ăsta bâlbâit mă cheamă în vale
Vrea să stăm la umbra unei căni cu vin
Și să urmărim clipa vieții cum se-mbată
La înălțimea unui copac mereu bătrân
Când glasul de clopot se leagănă ca un copil
Atunci lumânările se sting din Poarta Vieții
Știți, noi nu mai avem nici fabrică de chibrituri
Să reaprindem luminile din stele când se sting
Eu din economiile vieții vreau să-mi fac o casă plutitoare
În loc de energie voi folosi puterea gândului
Amestecată cu suflet mare omenesc
Veniți și voi, dacă distanța vă mai lasă
Veniți la un șpriț, în casa mare plutitoare
Eu știu că nu veniți cu atenții, că nu mi-ați dat niciodată
Voi de multe ori m-ați lovit și m-ați înjurat
Și mi-ați răstignit numele pe cruce să nu mai vin la voi
Dar totuși, din greșeală, mi-ați cumpărat altar de veci la cimitir
Altar frumos, cu lacrimi mereu brodate
Iar peste nume mi-ați turnat argint
Să poată distanța lumina între cer și ape
Astăzi vă mulțumesc, vă mulțumesc pe cuvânt
Eu mai rămân să privesc printre norii drepți
Încet, încet cum se risipesc
Ca un blestem din glasul unei doamne
Când apa din fântână nu mai are fântâni
Atunci adorm cu înveliș tăcut
In casa cea mare și plutitoare
Cu miros adânc de lut
Când sângele nopții respiră
Ca un om străin și fără nume
Lăsând fereastra iubirii spre amurg.
Dumitru Petraș
Similare