Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: Ionuț Țene; © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Foarte interesant este faptul că în ultimele luni de zile, presa mainstream a fluturat cu obstinație teoria lui Lucian Cueșdean privind înrudirea românilor, cu un segment de populație hindi din regiunea Punjab – India. Interesant că această fluturare publică a unei pseudo-teorii istorice este promovată de presa oficală azi, tocmai când România importă până în 2026 vreo 350 de mii de muncitori străini din India, Pakistan (tot India de dinainte de 1948), Nepal și Bangladesh (teritorii indiene din vremea colonizării britanice). Se dorește de către guvern și sistem în general o reînviere a unei teorii pseudo-științifice privind înrudirea dintre stră-români și populații din India pentru o atitudine prietenoasă față de noii muncitori sosiți? Interesant că teoria lui Lucian Cueșdean s-a propagat în câteva cărți publicate din jurul anilor 2000 până în 2016, dar abia acum cineva de la comanda presei oficiale o promovează cu asiduitate, lucru care mi se pare suspect. Cărțile lui Cueșdean ”Românii preromani”, ”România – inima vechii Europe” sau ”Limba rumânilor nu se trage de la Roma” nu au fost prelucrate și promovate de istoriografia română când au văzut lumina tiparului. În schimb astăzi sunt promovate de presă suspect de mult nu de către istorici. În primul rând, Lucian Cueșdean nu este istoric, ci medic. Este un amator pasionat de istorie, care scrie despre o teorie istoriografică apărută la începutul secolului XX. Nu aduce ceva nou, ci doar compilează vechi teorii și studii privind istoria arienilor pelasgi. Cueșdean doar reia teoria într-un stil propriu eseistic și literar, nu științific sau cu instrumentele istoriografice. Teoria lingvistică a doctorului Lucian Cueșdean a atras atenția, dezvăluind o posibilă legătură între limba română și limba punjabi, vorbită de aproximativ 80 de milioane de oameni în nordul Indiei. Despre acest fapt istoric s-au scris în perioada interbelică studii și tomuri întregi, inclusiv Mircea Eliade. Conform interpretărilor lui Cueșdean, limba punjabi împărtășește în mod surprinzător aproximativ 2.000 de cuvinte cu limba română, multe dintre acestea fiind similare cu cuvinte din latină, sugerând o legătură istorică profundă între cele două limbi, scria Playtech.ro. După două decenii de studii, medicul Cueșdean a avansat ipoteza că triburile geto-dacice, cunoscute pentru influența lor extinsă în Europa și Asia, ar fi lăsat urme lingvistice care se regăsesc astăzi în regiunea Punjab din India. De fapt, autorul doar spune ce au scris alții înainte. Această teorie sugerează că limba vorbită de geți ar fi putut fi un precursor al limbii române, posibil mai vechi decât latina. Această descoperire cum spune presa ar putea răsturna înțelegerea convențională asupra originii limbii române și asupra limbilor indo-europene în general. Cueșdean a examinat asemănările lingvistice între română și punjabi, identificând cuvinte de bază, cum ar fi „mână”, „soare” și „drum”, care sunt aproape identice în ambele limbi. Această analiză lingvistică a făcut-o în perioada interbelică în special de Nicolae Miulescu. Analizele sugerează o apropiere fonetică și semantică între aceste limbi, indicând că geții ar fi vorbit o limbă similară cu latina înainte de influența romană. Cueșdean recomandă o verificare banală: traducerea cuvintelor din română în engleză și apoi în punjabi, pentru a compara similitudinile fonetice și semantice. Teoria lui Cueșdean se bazează pe studii istorice despre masageți, un trib antic menționat de Herodot și Strabon, care ar fi ocupat teritoriul din apropierea Chinei și Indiei actuale. Cueșdean speculează că acești masageți ar fi fost strămoșii actualilor locuitori din Punjab, cunoscuți ca Jats. Această legătură ar putea întări ipoteza că geții au influențat limbile din Asia Centrală.

Teoria este desigur controversată, dar are un sâmbure de adevăr care vine din prototipul arhetipal al unui popor pelasg ancestral de origine ariană, popor din care s-au născut tracii și ramura lor geto-dacii. Această descoperire nu a făcut-o Cueșdean, ci Nicolae Densușianu la începutul secolului XX, fiind chiar sugerată subtil de înaintașul lui, marele A.D. Xenopol. Numeroși lingviști și istorici contestă această ipoteză, subliniind lipsa dovezilor concludente și argumentând că asemănările lingvistice pot fi explicate prin contacte culturale mai recente sau influențe diversificate. De apreciat doar că descoperirile lui Cueșdean deschid noi direcții de cercetare și ridică întrebări enigmatice despre migrațiile antice și influențele lingvistice între Europa și Asia. Lucian Cueșdean sugerează o legătură între limba română și punjabi, aduce în prim-plan posibilitatea unei strânse conexiuni istorice între triburile traco-geto-dacice și regiunile asiatice. Este o ipoteză ce aruncă o lumină inedită asupra originilor limbilor indo-europene și a interacțiunilor culturale din antichitate. Descoperirile lingvistice continuă să fie un domeniu plin de mister, invitând cercetătorii să exploreze mai adânc rădăcinile comune ale limbilor vorbite astăzi în Punjab și România. Dar asta nu însemnă deloc că noi astăzi suntem înrudiți etnic sau lingvistic cu locuitorii indieni din Punjab. Din păcate în acest normativ istoriografic, Cueșdean dezvoltă un imaginar mai mult ce ține de fantezie.

Aș vrea să lămuresc această teorie care nu este validată științific și istoric pentru a lămuri lucrurile pentru publicul larg. În primul rând, așa-zisa teorie a lui Lucian Cueșdean nu este a lui. Despre arealul balcanic și carpato-danubiano-pontic până spre granițele actuale ale Lituaniei, la nord, la est spre Nipru și la vest până în Alpi, s-au scris studii consistente că a existat o populație indigenă a pelasgilor arieni, care este izvorul populațiilor indo-europene. Istoricul Nicolae Densușianu în cartea ”Dacia Preistorică” apărută la București ân 1913 vorbește despre această populație autohtonă pelasgă indo-europeană și ariană, care a fost izvorul populațiilor euro-asiatice. Cartea a făcut furori în epocă, dar nu a fost promovată de Academia Română din motive obiective, pentru că afecta teoria continuității daco-romane și latinizarea impusă iconic de către Școala Ardeleană. Din rândurile acestei populații pelasge, care a stat la baza formării poporului trac cu ramura geto-dacă, se trag și mesageții care au emigrat spre Caucaz și apoi în subcontinentul indian. Această teorie a originii pelasge a unui popor arhetipal arian, strămoșii geto-dacilor, a scris și Nicolae Miulescu în ”Dacia – Țara Zeilor” în perioada interbelică, publicând abia în 1975 la Editura Nagard din Italia celebra carte, care continuă teoria lui Nicolae Densușianu, dar vine și cu abordări originale. De fapt, poemele epice sau scripturile sfinte Mahābhārata, Ramayana și Upanișadele sunt opere ale acestei populații pelasge, adică strămoșii traco-geto-dacilor, poporul arian primordial, care este la baza populațiilor euro-asiatice. Astfel s-ar explică cele circa 2000 de cuvinte din traco-geto-dacă în speță română în similaritate consonantică cu aceleși cuvinte din operele vedice menționate și ale limbii celor 80 de milioane de locuitori din Punjab. Ca fost editor al cărții lui Nicolae Miulescu – ”Dacia Țara Zeilor” apărută în 1993 la Editura clujeană Zalmoxis am cunoscut și promovat doar ca viziune culturală această teorie, care nu este a lui Lucian Cueșdean. La baza acestei teorii pelasge, a originii unui popor al mesageților care făcea legătura dintre Carpați-Caucaz și nordul Indiei stau și lucrările cercetătoarei lituaniene Marija Gimbutas, care în anii `70 și `80 ai secolului trecut a vorbit și scris despre o civilizație a ”kurganelor” din spațiul Balcani până în Lituania, ce a stat la fundamentul populațiilor euro-asiatice, astfel explicându-se înrudirile de cuvinte din limba română și limba lituaniană. Din păcate această teorie nu a fost dusă mai departe în cercetarea sa după primul război mondial de către Vasile Pârvan în ”Getica” pentru că istoricul a văzut limitele științifice ale acestei terorii, dar și pentru că era foarte dificil să intri atunci în conflict cu o paradigmă istoriografică devenită imuabilă și promovată politic de către istoriografia oficială românească de la Școala Ardeleană încoace, prin Academia Română. Mai mult, istoricii occidentali au preluat teoria clasică a continuității daco-romane și a latinizării poporului român fapt ce făcea greu schimbarea de paradigmă în preajma Marii Uniri sau a conferinței de pace de la Paris din 1920.

Menționez că Nicolae Miulescu, Nicolae Densușianu și ucenicul lor Lucian Cueșdean au dreptate să ridice semne de întrebare privind latinizarea doar într-o 170 de ani a teritoriului Daciei ocupat doar un sfert de către romani, asta în schimb ce Sardina, Malta Britania sau Panonia cucerite sute de ani nu și-au schimbat lexicul autohton de bază și nici nu s-au romanizat complet. E adevărat că limba română nu poate fi una doar de origine latină, ci are un puternic substrat traco-geto-dac și aș adăuga și ilir. Fără îndoială că limba tracilor și geto-dacilor era înrudită cu limba latină astfel se explică simbioza între cele două limbi înrudite într-un teritoriu ca Maramureșul, Basarabia de azi, pământuri pe care nu au călcat vreodată un picior de roman. Dacia era imensă față de teritoriul cucerit de romani. Evident că latinii și și geto-dacii erau înrudiți ca popoare, iar romanizarea este de fapt o sinergie dintre două popoare apropiate, originare din același mare popor pelasg arhetipal. Deci romanii și dacii erau popoare înrudite, astfel explicându-se latinizarea sau ”romanizarea” unui teritoriu imens ca și Dacia sau Tracia, în regiuni în care nu au ajuns niciodată romanii: Maramureșul istoric dincolo de Tisa, Moldova cu Basarabia, zona dincolo de Bug, Pocuția, Carpații Păduroși etc. Dacii dinspre Nipru nu știau de existența romanilor, deci nu aveau cum să învețe latina. Limbile erau fără îndoială ”încuscrite” așa cum se interpretează și Columna lui Traian când Traian vorbește cu trimișii daci fără translator. Mircea Eliade a sugerat în lucrările sale acest lucru. Mai mult marele învățat de la Chicago a spus că Alexandru Macedon a fost trac, care în loc să aleagă să-i unească pe toți tracii, inclusiv pe cei din Dacia de la nord de Dunăre, a ales ispita greacă care a dus la elenism. Să fi mers Alexandru Macedon până pe fluviu Gange și în Punjab în căutarea unor strămoși pelasgi arieni ai poporului primordial, al mesageților? Este o ipoteză a marelui istoric al religiilor, doar o teorie nedovedită științific.

Poetul Vergiliu în poemul epic ”Eneida” ne prezintă clar în versuri că întemeierea Romei s-a realizat de către Enea, prințul trac fugit din Troia. Deci Roma avea origini tracice la fondare. Să menționăm că vestul Asiei mici era locuit de traci, ca și Balcanii și Carpații. Unde greșește Lucian Cueșdean și corifeii teoriilor lui Densușianu sau Miulescu, este faptul că văd unitar acest ”popor primordial”, adică pelasgii, arhetipul etnic al traco-geto-daci, că ar fi același popor cu cei emigrați în Caucaz sau India vedelor cu câteva mii de ani înainte. Nici azi nu se poate în era tehnologiei comunicațiilor înalte să se perceapă foarte unitar popoarele, dar atunci pe mii de kilometri depărtare într-o economie autarhică și izolată. Există similarități ancestrale și arhetipale la popoare înrudite, dar nu o coeziune rămasă unitară pentru un singur popor. Ar fi o absurditate etnogenetică. Dar aceste similarități la mii de kilometri depărtare există, dar nu confirmă unitatea, ci doar civilizația comună, originară în durata lungă a istoriei. Există în Maramureș pe porțile din lemn celebre, deja în etnografie, semne solare, chiar și zvastica, semne înrudite sau similare cu cele ariene din India nordică sau Himalaya. Fără îndoială există o legătură etnico-culturală a unui popor pelasg care unea Europa de Gange, o cultură Cucuteni și a Kurganelor care credea în Ra – zeul soarelui, dar nu același popor, ci o civilizație sau un tip civilizațional-cultural. Bineînțeles asta nu înseamnă că locuitorii din Punjab erau strămoșii românilor sau invers cum poate părea din teoria lui Cueșdean. E ca și cum am spune că noi suntem același popor înrudit de la Adam și Eva. Strămoșii noștri distincți și cunatificabili științific și isotriografic sunt traco-geto-dacii. Realitatea istorică dovedește arheologic și științific că în Balcani până spre nordul Carpaților Păduroși în vremea expansiunii romane începând cu secolul III b. H. trăia un popor trac cu subdiviziunea etnică geto-dacă. Această populație tracă era formată deja individual ca popor distinct, care era prin trecutul pelasg înrudit cu latinii din Italia. Când romanii au atacat Dacia, poporul lui Decebal era un neam conturat și individualizat etnic și cultural, deci nu mai avea de-a face cu eventualele ramuri mesagete ajunse cu câteva mii de ani înainte pe ”Calea Zeilor„ în Punjab, Numai amatori pasionați ca Cueșdean sau istoricii ceaușiști pot interpreta existența unui popor ca unitar cultural și lingvistic de la Dunăre la Gange, la o distanță de câteva mii de kilometri și la o distanță istorică de miii de ani. Consider că istoria trebuie rescrisă de istorici, nu de amatori chiar de bună credință, care prin teoriile lor duc în eroare etnogeneza românească și devenim necredibili în fața istoriografiei occidentale și, mai ales, a adevărului istoric. Desigur teoria continuității și romanizării clasice nu mai este credibilă acum. A fost un vehicul al Școlii Ardelene – și al cronicarilor moldoveni ai timpului, care a fost folosit și politic pentru că noi să avem un trecut glorios, că ne ”trăgeam de la Râm” deci eram urmașii unui imperiu roman civilizat și puternic, ceea ce nu este un neadevăr. Dar realitatea este mai complexă. Nu trebuie să ne fie rușine de originile noastre traco-iliro-geto-dace și desigur romane. Poporul român s-a format pe existența unei populații autohtone locale traco-geto-dace, din prototipul etnogenetic indo-european pelasg, pe un areal larg, din sudul Acarnaniei – Munții Pindului până la nord de Carpații Păduroși, iar la est de la Nipru înspre vest până în Panonia lacului Balaton, ca un popor distinct și originar, care a preluat desigur și semne de limbă, cultură și civilizație latină dinspre imperiul roman. Și acum există înrudiri dintre hindi și limba română pe filiera prototipului pelasg. De exemplu ”maramu” însemană în hindi ”a ucide”, dar dacă spui ”a maramu” (la Maramu`) cum spun și azi moroșenii înseamnă în hindi ”iubește-mă”, iar numele râului Mara din Maramureșul istoric în aceeași limbă hindi se traduce cu ”cea care ucide”. Evident asistăm la o rămășită etno-lingvistică milenară din poporul indo-european pelasg provenit pe filiera culturii kurganelor amintite de Marija Gimbutas, dar asta nu înseamnă că suntem urmașii indienilor sau strămoșii indienilor, cum ar interpreta amatorii în istorie. Lingvistica poate broda pe seama etnonimului român, de la Ra- man, adică de la Ra – zeul soarelui corelat cu „man” ce înseamnă „om/bărbat” ce s-ar traduce astfel împreună „oamenii soarelui” sau „poporul soarelui”. Ar putea veni român de la cetățean roman, dar și de la verbul „a rămâne” din latinescul „remanere”. Din punct de vedere lingvistic, istoria poate fi o necunoscută, de aceea istoricii trebuie să-și spună ultimul cuvânt, nu medicii. Deci, noi românii nu suntem din Punjabi și nici de la Roma nu ne tragem, ci suntem de aici autohtoni din Pind până în Carpați, de la Nipru până în Panonia. La noi acasă, din arhetip!

Ionuț Țene