UN ROMAN AL CÂMPIEI MOLDOVEI

      

„Vine trenul Principessa” (Agata, Botoşani, 2003), roman scris de Dorin Baciu, este, categoric, un roman al Câmpiei Moldovei. Şi, din acest punct de vedere, Dorin Baciu umple un gol în literatura română, fiindcă zona geografică a Văii Jijiei nu era bifată pe o hartă a abordărilor literare. Venind să completeze harta pe care, de fapt, n-a întocmit-o nimeni până acum, Dorin Baciu se dovedeşte a fi un „implicat”, o moleculă cotrăitoare a acestui areal special, numit Câmpia Moldovei, unde a existat şi există o anumită REALITATE, a dominat şi domină o anumită PSIHOLOGIE şi căruia i s-a potrivit şi încă i se potriveşte a anumită FICŢIONALITATE. Din aceste trei perspective, nu greşesc dacă spun că Dorin Baciu este un Marin Preda al Câmpiei Moldovei, unde satele sunt nişte „găuri ale câmpiei”, iar oraşele nişte târguri obosite prin care ţăranii alunecă „agale drumul lung de la obor până la piaţa alimentară”. Legătura dintre sat şi oraş depindea (şi încă mai depinde) de un autobuz care permanent se lăsa aşteptat ore în şir şi atunci când venea „…autobuzul era supraaglomerat şi înăbuşitor. Mirosea a motorină dar miroseau şi ţăranii. Care a vite, care a brânză, care a ţuică bătrână. Care a necazuri spuse la tribunal”. 

Undeva, Dorin Baciu constată: „Câmpia mare ca cerul, nu are sfârşit”. Aceasta este propoziţia – cheie a romanului, iar credinţa ţăranului în acest „nesfârşit”, un fel de infinit special, face legătura între ancestralul şi transcendentalul din sufletului lui, iar din această perspectivă, romanul încearcă să răspundă la întrebarea: „Ce suntem noi în câmpie şi sub acest cer?” 

În Câmpia Moldovei, orice fenomen al naturii, ori întâmplare neobişnuită, e un semn de la Dumnezeu pe care ţăranul îl „traduce” ca însemnând viaţă sau moarte. Ţăranul se contopeşte cu anotimpurile, dăruindu-şi unul altuia personalitate, iar la trecerea dintr-un anotimp în altul are loc un permanent transfer de caractere. În Câmpia Moldovei anotimpurile hipnotizează pur şi simplu ţăranul: „Şi pentru că toamna crăpa de coaptă ce era, Iordache i-a vorbit deschis şi crud”; „Anotimpul era ca şi cum vara ar fi intrat în trupul toamnei ca un bărbat în femeie”; „Deasupra lumii, soarele lumina cu înţelepciune. I se scursese puterea în grâne, şi în vin, şi în oameni. Acum se mişca galben şi ostenit pe cerul toamnei. Îndată se înecă în nori. Acesta e Dumnezeu, gândi confuz Toader Calinciuc”; „Pădurea se dezbrăcase. Vibra cenuşiu într-o zare incertă acoperită treptat de nori. Se dezbrăcaseră şi dealurile câmpiei. Aşa şi noi, bătrânii gândi Calinciuc fără vlagă”; „Soare, pământ şi apă şi lucrarea necontenită a pământului. Şi o femeie cu care ai făcut casă şi copii. Mai multe decât atât, ce poate însemna un ţăran bătrân?”; „Toamna oamenii reveneau în sat. Neînţelegerile vechi se trezeau, vinul tulbura minţile şi certurile dintre vecini izbucneau cu violenţă”; „Căldura zilei circulă prin vinele obosite ale ţăranilor” etc. Toate acestea sunt „văzute” de Dorin Baciu la ţăranii lui care, de o viaţă, intră în curţile gospodăriilor lor „ca un copil în poala caldă a mă-sii”. 

Zilele de sărbătoare în Câmpia Moldovei „sunt albastre şi înalte”, iar bărbaţii tineri le duc dorul, fiindcă ei sunt plecaţi la diferite munci în ţară: „Băieţii aceştia din fundul Moldovei care au umplut ţara (…) coborau în Gara de Nord fără să ştie ce vor şi se aruncau cu sălbăticie în viaţă. Aveau o cruzime de animale tinere şi cu nevinovăţie pânditoare”, sau „…colindau oraşele mari ale ţării şi căutau un rost al vieţii departe de pământul părinţilor lor care le ieşise cu totul din sânge. Plecau liberi ca nişte păsări şi lacomi să ia cât mai mult din traista mare a lumii”. 

Aceşti bărbaţi tineri lăsau acasă, să ţină gospodării, femei tinere, frumoase şi iubăreţe. O astfel de femeie „…ziua, cât lipsea bărbatul, muncea cu îndârjire pe câmp şi acasă. Noaptea, însă, se zvârcolea. Femeia rămânea cu luna care intra pe fereastră. Rămânea aşa cu luna şi-şi amintea de tinereţe, înfierbântându-se”. Câte o astfel de soţie conştientă că „ochii satului te văd mereu şi ochii tăi văd mereu satul”, se cufunda cu câte un tânăr în poala Câmpiei Moldovei, ostoindu-şi dorinţele. Momentul de dragoste fugară, pe pământ fierbinte, dintre Irina, soţia lui Pavel Sava, lucrător pe un şantier pe undeva, şi un tânăr din sat este astfel descrisă: „Doamne, privi ea cerul înalt şi simţi în trup căldura pământului. Şi teama din cei doi se scurse în pământul bun, care-i ţinea îngăduitor, şi în cerul care-i privea cu aceeaşi îngăduinţă tandră”. Dorin Baciu surprinde bine ceea ce putem numi dilema ţăranului Câmpiei Moldovei: cum se face că, deşi convieţuind numai el şi câmpia, este singurul care îmbătrâneşte, „ucigându-şi bucuriile simple ale tinereţii”, iar câmpia rămâne „mereu aceeaşi tânără şi curată”. 

Exceptând „Ghetele”, capitol în care sesizăm o doză de umor, există în roman o seriozitate tristă. Umorul ţărănesc este ocolit, poate şi pentru că tema MORŢII e predilectă. Ţăranul Calistru din „Răzbunarea” raţiona: „singurul lucru cert pe care îl aduce viitorul este moartea”. Şi el gândea ca toţi ţăranii, „…oamenii care se află cu spinarea lipită mereu de pământ”, la două lucruri: la MOARTEA BIOLOGICĂ, cea care îi duce la Dumnezeu, şi la MOARTEA TEMPORALĂ, produsă de comunişti şi colectivizare prin oprirea timpului în loc, cea care îi îndepărta de Dumnezeu. Câmpia Moldovei, întreg universul ţărănesc, participă sufleteşte când moare cineva: „…acest răstimp murise şi soarele în pământ, toată câmpia înnegrise, iar stelele nu se vedeau pe cer şi lumea întreagă nu mai exista”, spune părintele Darie. Dacă moartea biologică e aşteptată, ca un semn de împăcare, ţăranul lui Dorin Baciu n-o înţelege pe cea temporală, total nefirească, şi care a venit peste el ca un tăvălug nivelator. Mai întâi l-a desţărănizat, apoi i-a ucis spiritul, ca în final să-l cufunde în resemnare. Din acest punct de vedere, plin de dramatism este capitolul intitulat „Duminică fără nunţi”, în care auzim prin vocea tristă a unui ţăran forţat la orăşenizare şi dislocare din satul natal, un veritabil bocet specific morţii temporale. Îl redăm în întregime: „M-ai blestemat, mamă, luni / Să rămân între străini. / M-ai blestemat, mamă, marţi / Să rămân fără de fraţi. / Miercurea e ziua mea, / N-am avut parte de ea. / M-ai blestemat, mamă, joi / Ca să plec de lângă voi. / M-ai blestemat, mamă, vineri / Ca să nu mai am pe nimeni / Sâmbăta e zi aleasă, / Toţi băieţii vin acasă / Duminica-i nuntă-n sat / Numai eu bolesc în pat”. 

Primul capitol, „Un soldat, doi soldaţi”, este o metaforă a ferestrei. Permanenta neputinţă a personajelor, o tânără şi o bătrână, de a deschide sau a trece prin fereastră, anticipează moartea temporală a satului românesc provocată de comunismul care nu-ţi asigură nici o deschidere. „Oglinda” este o metaforă a îngropării visului având ca efect transformarea oricărei dorinţe în ceva neclar şi tulburător. 

În „La fântână” se sesizează puterea de a coagula, existentă în orice om simplu. Miliţa, prin comportamentul şi credinţa, în nebunia ei, că poate aduce pe toţi aproape de Dumnezeu, are corespondenţi într-un nebun pe lângă un rege, în celebrul cocoşat, în Pena Corcoduşa de pe lângă „Craii…” lui Mateiu etc. „Bătrâni şi poze” este un eseu despre om şi viaţă, în timp ce „Oaia” este un eseu despre putere şi tinereţe. 

De o deosebită profunzime este „Uşa”, care nu se mai deschide lui Dumitru Cososchi, cum se deschidea mereu când venea beat acasă, fiindcă nu mai are cine să i-o deschidă. Dacă bărbatul e stâlpul casei, femeia e uşa ei. Cum moare femeia, uşa se închide definitiv şi la puţin timp se prăbuşeşte şi stâlpul. „Tramvaiul 26”, un tramvai care nu duce nicăieri, este o metaforă a vieţii moldoveanului plecat în lume fără să-şi facă un rost. Şi tot aşa, fiecare dintre cele şaptesprezece capitole, abordând altceva, în final dau un roman bine închegat despre Câmpia Moldovei. 

Ţăranul lui Dorin Baciu nu dezaprobă moartea biologică. El urăşte moartea temporală, moartea impusă de comunismul venit de la ruşi în acelaşi timp cu trenul Principessa. Acest tren nu este, din păcate, o metaforă. Este o realitate. Poate de aceea, toate personajele acestui roman, ţărani din satul Pădureni, oriunde s-ar afla, tresar la zgomotul roţilor de tren sau la fluieratul unei locomotive. 

Dorin Baciu a avut talentul să ne demonstreze cu mijloacele creaţiei literare că ţăranul Câmpiei Moldovei are două vieţi: una de soare, pământ şi vite, care îl duce spre moartea biologică şi una de fier (prin trenuri, autobuze, şantiere), care i-a dat moartea temporală. 

În romanul lui Dorin Baciu un tren cutreieră în lung şi-n lat, ţipând. Normal ar fi să tresăriţi!