Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: Ionuț Țene; © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Valea Timocului este o regiune între sud-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei – la graniță cu Dunărea de pe porțiunea românească a fluviului – ținut perfect integrat istoric în civilizația balcanică a românilor. Între râurile Timoc și Morava trăiește și astăzi o populație autohtonă românească masivă, încă de la începuturile etnogenezei românești. Istoricii sau etnologii afirmă că se vorbește în această regiune un dialect românesc, dar dacă vizitezi zona realizezi că se rostește o frumoasă limbă românească legată de accentul și regionalismele din ținutul istoric al Olteniei. Este cunoscut faptul că în perioada regimului comunist al lui Ceaușescu, prin antenele de radio montate aproape de Dunăre locuitorii românofoni din Iugoslavia și Bulgaria ascultau Radio Craiova sau Radio București. Și prin acest mod statul român a menținut vie limba românească în Valea Timocului. Locuitorii de aici nu vorbesc dialectul aromân, ci o limbă românească cu accent și cuvinte, în special, din zona etnofolclorică a Olteniei. Din punct de vedere istoric și cultural românii din acest ținut au aparținut de românii nord-dunăreni, deși trăiau la sud de Dunăre. Matricea culturală și lingvistică nord-dunăreană și-a pus amprenta pe românii sud-dunăreni din Valea Timocului. Românii de aici și-au spus întotdeauna români, doar sârbii au folosit pentru ei etnonimul ”vlaški”. Mai există și un fel de poreclă locală, în care timocenii din zona Vidinului își mai zic ”diu”, care este un nume străvechi preluat de la un toponim al locului. Deși în Valea Timocului trăiește o populație de români cu o conștință de neam puternică, din păcate ei sunt persecutați de Serbia de azi, nefiindu-le recunoscute drepturile, ca la minoritatea românească din Banatul sârbesc sau Voivodina. Se cunoaște foarte bine problemele pe care le are și azi protopopul ortodox Boian Alexandrovici din Mălainița, care slujește în limba română și a înființat un muzeu al românilor timoceni, probleme cu autoritățile sârbe. Poliția interzice oficierea slujbelor religioase în limba română și prigonește preoții, care vor să aparțină de Biserica Ortodoxă Română.

La recensământului din 2002, numărul vorbitorilor de română din Serbia Centrală a fost apreciat, aproximativ la 60.000 de persoane, dar această cifră este considerată neadevărată de organizațiile civice. Etnologii contemporani și activiștii civici fac referire la raportul despre limba română al lui Iosif Bena din 1995, care cifrează numărul cumulat al românofonilor din Voivodina și Timoc, undeva între 200.000 și 300.000. Chiar și Eugen Simion, fostul președinte al Academiei Române, declara acum câțiva ani despre numărul românilor din Timoc, că acesta este variabil: „Unii zic ca sunt 500 000, alții 300 000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradițională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănățean”. (Academia Română în Valea Timocului – Interviu cu acad. Eugen Simion, președintele Academiei Române, publicat în https://www.crestinortodox.ro/interviuri/academia-romana-valea-timocului-interviu-acad-eugen-simion-presedintele-academiei-romane-70464.html). Comunitatea românească din Valea Timocului se luptă de peste 30 de ani cu autorităţile sârbe pentru deschiderea unor şcoli şi biserici româneşti, dar fără succes. Din nefericire, nici azi limba română nu este recunoscută în şcoli ca limbă maternă. Pentru că nu li s-a permis să învețe alfabetul latin şi regulile gramaticale ale limbii românii, locuitorii din Valea Timocului au păstrat destul de arhaic limba română scrisă. Personal, în anul Centenarului, m-am implicat cu unii colegi din primăria Clujului la finanțarea unor proiecte cultural-religioase la Mălainița, inclusiv pentru mănăstire și pentru înființarea muzeului etnografic, care au fost primite cu bucurie de românii din Timoc.

Istoricii români, dar și cei bulgari, în epoca contemporană au făcut referire în studii de specialitate la românii dintre Timoc și Morava ca o populație autohtonă ce a aparținut de formațiunile medievale românești din nordul Dunării. Românii din Valea Timocului, deși numiți vlahi de populațiile slave, ei au fost integrați din evul mediu în relațiile cu formațiunile statale medievale de la nordul Dunării, fiind considerați români legați de cei din nordul Dunării prin limbă și civilizație. Matricea culturală a Timocului este românească, specific nord-dunăreană. De aceea, ”timocenii” vorbesc azi limba română, nu dialectul proto-român, adică așa numita limbă aromână, dialect al limbii daco-române. De-a lungul istoriei, în Moesia superioară arheologii au descoperit peste 1300 de inscripții în limba latină, dovedind aici o romanizare puternică a populației traco-dacice. În arealul danubian vlahii ”timoceni” sunt amintiți de cronicile bizantine, iar provincia era parte integrantă din Țaratul româno-bulgar din secolele XII și XIII. În zona Timocului a existat un fel de ducat bulgar, cu populație românească (vlahi), care a rezistat câțiva ani după cucerirea țaratului bulgar de către imperiul otoman la 1393. (Cristea Sandu Timoc, ”Tragedia românilor de peste hotare”, Editura Astra Română, Timișoara, 1994, pp. 2 8). Vidinul a rămas în mâinile bulgarilor până în 1396. Iar în 1396, țarul Strațimir a sprijinit militar națiunile creștine care doreau să oprească înaintarea Imperiului Otoman, dar în urma victoriei otomanilor de la porțile Nicopolelui, Vidinul a căzut, în cele din urmă, în sfera de influență a otomanilor sultanului Baiazid I. În această perioadă, când Timocul cădea sub loviturile sabiei turcești, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a devenit un cruciat al luptei antiotomane participând la bătălia de la Nicopole din 1396 fără să-i fie lăsată cavaleria ușoară ca să intre în luptă alături de către cavaleria grea franceză, greșeală occidentală de tactică, care a dus la înfrângerea cruciadei. Așa cum știm și din poemul eminescian, Mircea cel Bătrân a reușit prin lupta de la Rovine să oprească ofensiva otomană. Într-un hrisov din 1406 apare astfel cel mai lung titlu a lui Mircea cel Bătrân, în care este amintită o provincie Podunavia, de fapt Valea Timocului, un ținut sud-dunărean pe care marele voievod îl controla. Podunavia a fost confundată de istorici cu vechea themă bizantină: Paristrion- Paradounavon. De-a lungul timpului istoricii au considerat Podunavia ca fiind Dobrogea modernă. Dar mai nou specialiștii au schimbat paradigma după cercetări atente spre zona unde Dunărea face un dublu cot, pe lângă un teritoriu ce pare un pod întins de pământ în binecunoscuta regiune Kladovo, Orșova, Drobeta Turnu Severin, celebra zonă denumită ”cazanele Dunării”. Aici, la sud de Dunăre a fost un teritoriu de interferență între românii autohtoni și slavii veniți mai târziu. Putem vorbi de un pod cultural și civilizațional românesc ce lega întortocheatele brațe ale Dunării la Cazane, ca un ic sau ”pod”.

Consider că în perioada divizării țaratului bulgar, pe malul stâng al Dunării, etnicii români au cristalizat diferitele voievodate formând astfel Țara Românească, a cărei extremitate vestică cuprindea malul opus zonei de vărsare a Timocului în Dunăre. Voievodul și domnul Țării Românești, din cumpăna secolului al XV-lea, Mircea cel Bătrân, se intitula „mare voievod și domn […] stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei […] și pe amândouă părțile pe toată Podunavia…”. Această „Podunavia” a fost localizată de o lucrare recentă, că a fi în zona Timocului. Acolo aveau moșii (latifundii) unii nobili valahi, ceea ce explică utilizarea referirii la Podunavia („Sudul Dunării”, din slavonă) de către unii domnitori munteni în secolele următoare. (Marian Coman, ”Putere și teritoriu”. Ed. Polirom, Iași 2011, pp. 226 – 229). Deci chiar după cucerirea otomană, aceasta s-a oprit de nevoie în zona Timoc, pe care o stăpânea Mircea cel Bătrân, pentru că provincia este amintită ca parte a Țării Românești în hrisovul din 1406. Despre Valea Timocului ca provincia ”Podunavia” ce a aparținut Țării Românești a scris Nicolae Iorga, dar și un istoric contemporan de referință. Andrei Pippidi, cu studiul ”Monarhia în Evul mediu Românesc”, din ”National si Universal în istoria românilor”, consideră că sârbii numeau Podunavia regiunea la vest de Morava. La est de Morava era Podunavia numită și Timoc. Astfel se explică titulatura lui Mircea: „pe amândouă părțile pe toată Podunavia”. (Vezi cartea ”Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani [National and Universal in the Romanian History. Studies Offered to Professor Serban Papacostea on his 70th Birthday] – București (1998, p. p.37)”. Un alt istoric menționează, de asemenea, în apropiere de Coroglași unde a avut loc o ultimă bătălie și pentru cinstirea creștinilor căzuți și a țarului sârb Marko Kralevici, Mircea cel Bătrân a ridicat o biserică în stil bizantin, care era în custodia bisericii ortodoxe nord-dunărene. Există legende dar și consemnări despre voinicii din Timocul de azi, care frecventau mănăstirea Tismana. Cronicile sârbești se refereau la faptul că Mănăstirea Tismana își întindea jurisdicția reigioasă dincolo de Dunăre în valea Timocului (Cristea Sandu Timoc, Povești populare românești, Editura Minerva, 1988, p. 350 și Marian Coman, ”Putere și teritoriu – Țara Românească medievală” (secolele XIV – XVI), Ed. Polirom, Iași, p. 257). Titulatura de Podunavia apare nu numai în titulatura domnilor Țării Românești, ci și în cea a țarilor sârbi. De exemplu, cneazul sârb Lazăr se auto-intitula la 1378 ca ”domn al părților Podunaviei”. Cronicile sârbești vorbesc de stăpânirea Podunaviei până la Dunăre, astfel titulatura de Podunavia din titlul domnesc al lui Mircea cel Bătrân nu se referea al Dobrogea sau Dunăre în general cum credeau istoricii români din perioada interbelică sau din comunism, ci la teritoriile din Valea Timocului și râul Morava, adică dincolo de Dunăre. Cronicile fiului lui Lazăr, cneazul Stefan Lazarević amintesc, de asemenea, localitatea Pdunavlje. Și azi există localitatea în zona sârbească a Dunării de sud-est. (Marian Coman, op. cit., pp. 253 -255).

Mai mult, tradiția populară a reținut în Timoc construirea de către Mircea cel Bătrân a Mănăstirii Coroglași (azi Miloševo). Mănăstirea Coroglași a fost construită de Mircea cel Bătrân, lângă Negotin (satul a fost rebotezat mai recent Miloševo). În acele vremuri Timocul era condus de principele bulgar Ioan Strațimir din principatul Vidinului aliat temporar cu Mircea și posibil sub suzeranitatea lui Mircea. Trebuie să amintim că tradiția populară a românilor timoceni a reținut și o legendă în care se arată că după bătălia de la Rovine din 1395 (1397?), Mircea cel Bătrân a trecut Dunărea în urmărirea turcilor și a sârbilor aliați cu aceștia. Sârbii erau conduși de Marko Kralevici, care era, potrivit cronicarilor sârbi, pe jumătate român după mamă și văr bun cu Mircea cel Bătrân. Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova, unde stătea în fiecare vară, iar prințul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei. Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea, deoarece își încălcase jurământul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt. La sfârșitul secolului al XIV-lea, Țaratul de la Vidin a intrat complet sub stăpânirea Imperiului Otoman, dar posibil ca zona Timocului să fi fost controlată în continuare de Mircea cel Bătrân până la moartea acestuia în 1418. Stăpânirea otomană a fost întreruptă doar de o scurtă perioadă de către Mircea cel Bătrân sau cnezul sârb Lazăr. Un hrisov al țarului sârb Ștefan Lazarevici din anul 1406 se încheie în acest fel. ”Ștefan, despot din mila lui Dumnzeu domn al tuturor sârbilor și al Podunaviei”. Deci este evident că se confirmă teoria că Podunavia nu era vechea temă bizantină Dobrogea, dar și că acest teritoriu era altceva decât ținutul locuit de sârbi, fiind amintit de despot sârb ca zonă distinctă de Serbia, ca ”domn al tuturor sârbilor” și separat ”al Podunaviei”. De ce? Pentru că acest teritoriu aparținea românilor și Țării Românești, ținut de interferență între domnitorii români și sârbi. După prăbușirea Serbiei teritoriul cade sub ocupația turcească, dar teritoriul rămâne etnic românesc. De remarcat că pe durata dominației otomane, teritoriul a fost inclus într-o mare unitate administrativă, numită eyaletul Rumeliei, care cuprindea mare parte din peninsula Balcanică otomană. Dar în regiunea Cranian (Vranje) ldin Serbia de sud-est au rămas următoarele toponime românești sau vlahe: Surdulica, Otulie, Danciul (Dancul), Margini (Marzini), Dealu Românilor sau Vlașki Dol (Vlaski Dol), Calea Romanilor sau Vlașki Put, dar și Vlasotnice, râul Vlasina și lacul Vlasina, precum și Vlasotnice. (Silviu Dragomir, Vlahii din nordul peninsulei Balcanice, Editura Academiei RPR, 1959, p.55). De altfel cronicile otomane amintesc în secolele XV de revolte ale vlahilor din ”pașalâcul” Vidinului, care ucideau pe cnezii vlahi ce treceau de partea ocupantului turc, chiar în fața sălii de judecată din Vidin. La 1455 exista în sangeacul Vidin enumerate 457 de sate valahe, iar ulterior mai sunt consemnate 492 de sate românești pe râul Morava și spre izvoarele Timocului. Inclusiv mult mai târziu domnitorul Constantin Brâncoveanu, la 1689 eliberează de sub turci satele românești din Cladovo și Rusiava, spre bucuria românilor timoceni. (Cristea Sandu Timoc, op. cât.). Românii de pe Valea Timocului aparțin lingvistic și civilizațional din marea masă a românilor nord-dunăreni, deși sunt așezați la sudul fluviului. Ei sunt români care vorbesc limba română (dialectul daco-român nord-dunărean) și sunt parte din istoria României.

Ionuț Țene