Mihai Eminescu îşi sărbătorea onomastica, în ziua de Sf. Mihail şi Gavriil, pe 8 noiembrie al fiecărui an, aşa cum se obişnuise în familia lui, când, copil fiind, asista la sărbătorirea onomasticii tatălui său, de Sf. Gheorghe, a fraţilor săi şi a sa. Gh. Eminovici ştia să petreacă de ziua sa onomastică, invitându-şi  rudele şi prietenii la o masă îmbelşugată, aşa cum stătea bine unui bun gospodar. 

Copil fiind, Mihai era sărbătorit şi el de familie, aşa cum obişnuia Gh. Eminovici şi soţia lui Raluca, oameni evlavioşi şi care ţineau sărbătorile şi zilele onomastice ale tuturor membrilor familiei lor. Aşa se face că într-un an, de ziua lui, Mihai a primit în dar o puşcă, cu care mergea la vânătoare împreună cu fratele său Matei.
După ce a plecat în lume, Mihai şi-a sărbătorit onomastica aşa cum văzuse la el în familie, la Viena cu colegii săi de la universitate, la o cafenea, cu un vin bun, cafea şi tutun, în limita banilor de care dispunea. Când Eminescu ajunge să-şi câştige singur existenţa, el îşi sărbătorea onomastica împreună cu câţiva prieteni apropiaâi, la un restaurat din Iaşi şi apoi din Bucureşti, cu un vin bun de Cotnar, pelin sau Lacrima Christi. Eminescu consuma numai vinuri bune, nu consuma băuturi tari, rachiuri sau alte asemenea. E de mirare cum unii dintre contemporanii săi, au afirmat că lui Eminescu îi plăcea să bea şi că făcea exces de alcool și asta ar fi fost cauza îmbolnăvirii sale.

 Junimiştii nu pomenesc nimic despre modul cum îşi sărbătorea Eminescu ziua onomastică, deşi, el a primit de la ei diferite cadouri de ziua numelui: două bastoane, un ceas de buzunar și alte cadouri.
Una dintre cele mai frumoase zile onomastice, Eminescu le sărbătorește în anul 1879. În 7 noiembrie 1879, Veronica Micle scrie poetului două scrisori, în care îi spune:,,Mâine e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoşi; fă-mi să-i pot săruta cât mai degrabă şi să pot a-ţi cere iertare, dacă poate din prostie te-am jignit cu ceva…te rog şi iar te rog, să vii la aniversarea Junimei că te aştept cu-n dor nespus, te aştept ca pe singurul meu mângâetor, căci după cum ţ-am mai spus, eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de greutăţi, de griji şi de necazuri…A ta pentru vecie, Veronica, 7 noiembrie 1879”.
Eminescu a dat curs dorinţei Veronicăi şi a pleacat imediat cu trenul la Iaşi, unde petrece câteva zile fericite. Cu greu a reuşit să ajungă şi la banchetul Junimii, care s-a ţinut sâmbătă 10 noiembrie 1879, la hotelul D’ Europe.
    Una din cele mai triste onomastici, Mihai Eminescu o petrece în anul 1886, pe când se afla bolnav la Iaşi. Pe 5 noiembrie 1886, Eminescu este arestat de poliţie pentru deranjarea spectacolului de la teatrul vechi din Copou. A doua zi, doctorii Iuliano şi Bogdan (tineri și cu puțină experiență),  dispun internarea poetului la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. Chiar de ziua sa onomastică, pe 8 noiembrie 1886, Eminescu este internat la această mănăstire. Eminescu obişnuia să tragă femeile de turnură sau să rupă volumul său de versuri, scos de Titu Maiorescu, în 1883, în momentele când boala recidiva, nefăcând alt rău nimănui (așa ne spune Cornelia Emilian, protectoarea poetului). În acele momente el era dus la secţia de poliţie, ţinut o zi- două, sau numai câteva ore, după care venea directorul Liceului Naţional, Vasile Burlă şi pleca cu el. Cei de la secţia de poliţie îl cunoşteau pe Eminescu şi problemele lui de sănătate şi erau îngăduitori cu el. Chiar şeful secţiei de poliţie, comisarul Dioghenide, îi dădea poetului o cameră lângă biroul său, unde, poetul se odihnea şi îşi revenea, dându-i apoi drumul.
Dar, în acest an 1886, în ziua de sâmbătă 8 noiembrie, de ziua Sf. Mihail şi Gavriil, la Iaşi era întrunirea și banchetul anual al Junimii şi Maiorescu, probabil, nu dorea să fie deranjat de ,,nebunul” Eminescu şi junimiştii să poată petrece în voie, fără prezenţa lui. Aşa se face că Eminescu nu mai este eliberat din secţia de poliţie, aşa cum au procedat de mai multe ori şi i se pregăteşte, cu ştiinţa junimiştilor ieşeni, internarea la bolniţa Mănăstirii Neamţ, lucru hotărât chiar de prefectul poliţiei ieşene, Gheorghe Morţun, dovadă că se intervenise pe lângă el de la un nivel superior (Ioan N. Roman- Eminescu în arest– Adevărul literar şi artistic, nr. 535, din 8 martie 1931). Poetul intuieşte această ,,lucrătură” a colegilor săi junimişti și a autorităților şi o acceptă cu resemnare şi durere. Este supus unui consult urgent, punându-i-se un diagnostic eronat şi cu recomandarea de internare la Ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, cât mai departe de Iași.

Ajuns pe 8 noiembrie, chiar de ziua sa onomastică, la Ospiciul de la Neamţ, însoţit de un jandarm, Eminescu cere să fie spovedit şi împărtăşit, dându-şi seama că ajunge într-un loc de unde nu poate ieşi decât mort. El ştia ce însemnau ospiciile de nebuni din acele timpuri, cu tratament dur, băi cu apă rece, bătăi şi subalimentaţie, de unde puţini mai puteau ieşi vindecaţi. Augustin Z.N. Pop ne descrie metodele de tratament utilizate la acest ospiciu: ,,cu găleţi de apă rece aruncate pe spinare şi  în cap, cu cufundări în putină – tratament rudimentar hidro-terapic – şi cu bătăi cu frânghia udă” (Augustin Z.N. Pop-,,Din întunecaţii ani 1887- 188 la Neamţ şi Botoşani”). Nu credem că lui Eminescu i s-a aplicat un astfel de tratament, mai degrabă nu i s-a aplicat nici un fel de tratament, starea lui fiind una mult mai bună decât a bolnavilor internați aici. Dar, numai faptul că se afla în mijlocul unor asemenea bolnavi violenți, a produs un şoc poetului, din care şi-a revenit după mai mul timp.

Este chemat un preot care slujea la mănăstire şi cere să fie spovedit şi împărtăşit, chiar de ziua lui onomastică, dovadă că poetul era perfect lucid, ştia unde se află şi nu reprezenta un pericol pentru nimeni. Iată ce consemnează preotul care îl împărtăşeşte pe Eminescu: ,,Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Ghiorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă ,,Lumină lină”. Iar a doua zi…” (O ciudată însemnare manuscrisă despre Eminescu– Paul Miron, Freiburg, 1981).
      Acest imn religios fusese ascultat de copilul Mihai de nenumărate ori la Mănăstirea Agafton, unde a petrecut zile frumoase, împreună cu fratele său Ilie: ,,Lumină Lină a Sfintei Slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, viind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te măreşte” – imn cântat la Vecernie, atribuit Sf. Antinoghen.
     Preotul n-ar fi putut să-l spovedească şi să-l împărtăşească pe Mihai Eminescu dacă ar fi constatat că acesta nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale (lucru interzis de biserică) şi are ca martor, pentru acest lucru, chiar primarul comunei.

     Actul spovedaniei este un act liber consimţit şi asumat în mod conştient de credincios şi constă în destăinuirea în faţa lui Dumnezeu a păcatelor şi relelor făcute de creştin, ca apoi, preotul să se roage pentru iertarea păcatelor şi să-i dea sfânta împărtăşanie. Eminescu ştia foarte bine aceste reguli creştineşti din familie şi cere preotului împărtăşania, ştiind că din acest ospiciu  poate să i se tragă sfârşitul. Eminescu era deplin conştient, atunci când este adus la ospiciu şi demonstrează că soluţia internării lui, în acel loc groaznic, mai mult îi făcea rău decât bine. Dar, cei ce-au hotărât acest lucru, nu-i interesa soarta poetului, care a făcut atât de mult pentru poezia şi cultura românească, numele său dând strălucire Societăţii Junimea. Tristă răsplată!

    După moartea lui Mihai Eminescu, în toată țara s-au organizat adunări de omagiere, mai ales la date rotunde (1909, 1914, 1919, 1929, 1939, 1950 etc), la mormântul poetului din București, dar și în alte localități din țară s-au ridicat poetului busturi și statui, s-au scris cărți privitoare la viața și opera nemuritoare a Luceafărului.
     Una din aceste comemorări a fost cea din 8 noiembrie 1941 (în plin război), la mormântul poetului de la cimitirul Bellu din București, unde s-a săvârșit o pomenire cu șase preoți, s-au depus buchete și coronae de flori, s-a vorbit despre viața și opera Poetului.
       Pe 8 noiembrie 1841, ziua de Sf. Mihail și Gavriil, când Eminescu își serba onomastica, un grup de intelectuali bucureșteni, fac o pomenire poetului, la mormântul de la cimitirul Bellu, în condiții grele de război, unde scriitorul Horia Furtună vorbește despre viața și opera poetului și importanța lui pentru poporul și literatura română.Vorbitorul scoate în evidență faptul că, poetul a fost neînțeles și puțin ajutat de contemporanii săi:,,Neînțeles de contemporani, sărac, părăsit de iubită, cu mintea întunecată de boală, Eminescu moare tânăr, învins de viață și de tovarășii lui de viață!
      În fața acestui mormânt sfânt și drag, să-i cerem iertare noi, astăzi lui Eminescu, pentru cei ce nu l-au înțeles și l-au lăsat să sufere în vremea lui! Și mai ales să ne legăm sufletele de sufletul lui. Acesta e rostul piosului pelerinaj de la mormântul lui”.
      Vorbitorul, în finalul expunerii sale, ne îndeamnă să-l prețuim pe Mihai Eminescu și să luăm lumină de la sufletul lui:,,Eminescu n-a fost numai un mare poet; n-a fost numai minunatul cântăreț al dragostei și al tristeții, al revoltei și al dorului, al priveliștilor și al frământărilor, – ci prin geniul său limpede, creator și omenesc, sbuciumat, meditativ și românesc, – rămâne stăpânul limbei nostre, interpretul suferințelor noastre, prietenul sufletului nostru; rămâne pilda unui uriaș care a suferit toate chinurile sărăciei și ale neînțelegerii, și mai ales, rămâne pentru noi îndemnul de a lua lumină din sufletul lui, spre a face cât mai mare loc pe pământ și în viață: adevărului, dreptății, frumuseții și poeziei!”
      Cuvintele lui Horia Furtună sunt de actualitate și astăzi și ele ne îndeamnă să-l prețuim și să-l omagiem, nu numai pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, dar și de ziua sa onomastică, Sf. Mihail și Gavriil, ziuă în care Mihai Eminescu își sărbătorea ziua numelui. Regimul trecut a scos această zi din calendarul manifestărilor dedicate Poetului, dar acum, după Revoluția din 1989, nimeni nu ne împiedică să reluăm aceste manifestări de cinstire și prețuire, a celui mai iubit poet român.
Acum, după 135 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, ar fi normal ca ziua de 8 noiembrie, ziua de Sf. Mihail şi Gavriil, să fie dedicată pomenirii poetului, aşa cum se face fiecărui bun creştin.

• Bibliografie:
• 1.Gheorghe Sărac- Documente privind adevărul  despre boala şi moartea lui Eminescu, Ed. Malasi, 2000.
• 2.Cătălin Cioabă- Mărturii despre Eminescu– Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014
• 3.George Muntean– Eminescu, 100 documente noi– Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000
• 4.Marin Bucur– Caietele Mihai Eminescu–Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972
• 5.Horia Furtună- Revista Cele Trei Crișuri, anul XXII, noiembrie- decembrie 1941- La mormântul lui Mihail Eminescu