Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Emeric Imre; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Emeric Imre s-a născut la 30 ianuarie 1965, la Cluj-Napoca. Este un cunoscut și apreciat cantautor de muzică folk. A fost căsătorit de două ori și are o fiică și trei fii. A absolvit Liceul Agroindustrial (astăzi, Liceul Tehnologic „Alexandru Borza”) din Cluj-Napoca. A făcut parte din grupurile Notorius, Emeric & Friends și Prietenii, Emeric Set și Emeric Trio. A fost membru al Cenaclurilor „Flacăra” (1984) și „Totuși, iubirea” (1992-2000). A compus mai mult de 260 de cântece, a susținut peste 1.000 de recitaluri în Franța, Germania, Austria, Italia, Cipru, România și Republica Moldova și a efectuat zeci de turnee în țară. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat patru albume muzicale și este prezent pe diferite compilații. Apare în filmul de scurtmetraj „După un an” (2013). A primit mai multe premii la concursuri și festivaluri de muzică folk.

Emeric Imre (compoziții, versuri, voce și chitară) este un popular interpret de muzică folk, care s-a remarcat printr-o constantă și remarcabilă activitate artistică. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 12 octombrie 2005, de la domiciliul său din Cluj-Napoca.

– Te salut, Emeric Imre!
– Te salut și eu!

– Care au fost primele tale contacte cu scena?
– În prima parte a anilor ’80, am cântat în cadrul Cenaclului Nicolae Tăutu al Casei Armatei din Cluj și, apoi, la Casa de Cultură a Studenților din același oraș. Repertoriul meu cuprindea piese proprii și cântece ale cenaclului, căci, pe atunci, folkul, ca și rockul, era rege în România.

– Când ai intrat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am debutat în 1984, pe stadionul din Cluj, împreună cu regretatul actor Călin Nemeș. Imediat după aceea, am plecat în armată și, când m-am întors, cenaclul era desființat [la 15 iunie 1985]. Alături de Ioan Gyuri Pascu, actorul Dorin Andone, Didi Ivănescu și mulți alții, eram „nebunii” frumoși ai burgului din vremea cenaclurilor studențești clujene ale anilor 1983-1987.

– Seara acelui debut a fost cea mai emoționantă dintre toate aparițiile tale?
– Eu am fost și jucător de fotbal și, pentru mine, fiecare apariție e o competiție.

– Ai revenit, însă, după 1989…
– De la reînființarea cenaclului, sub titulatura Totuși, iubirea, l-am urmat pe Adrian Păunescu, aproape non-stop, în toate spectacolele. Văd că, acum, multă lume se detașează sau chiar se rușinează când vine vorba de cenaclu, ceea ce nu e normal; cei care am ieșit în stradă la revoluție, în Cluj, am avut curaj și datorită acestui fenomen artistic.

– Ce anume poate ține în priză un artist atâția ani, în sute de spectacole și turnee lungi și obositoare?
– Destinul, în care eu cred. Al meu a pornit de la Eșarfă în dar, a lui Mircea Baniciu, prima piesă folk pe care am învățat-o pe când mă inițiam în studiul chitarei și al viorii; de atunci, am apucat pe acest drum, care nu e deloc ușor.

– Cum ai defini Cenaclul „Flacăra”?
– A fost o uriașă mișcare culturală, care s-a identificat cu așteptările românilor și cu ceea ce încercam să deslușim „peste gard”. Iar Adrian Păunescu a reușit să construiască acest fenomen dincoace de zidul care ne separa de lumea liberă.

– Îți mulțumesc pentru minutele petrecute împreună.
– Și eu îți mulțumesc.

Florin Bălănescu