Anul 2024 și Editura Cristian PlusArt, din Malu Mare, județul Dolj, îl readuc pe Iulian Margu în atenția cititorilor și a iubitorilor de teatru, prin cele două volume dramaturgice, „Confidențial” și „Somn ușor înger păzitor”.

• Caracteristica generală, am putea spune, a pieselor sale de teatru este, credem, faptul că aduce în scenă o seamă de personaje, despre care toată lumea a auzit, a vorbit, unii chiar au și scris, dar pe care nimeni nu poate susține că le-a văzut, iar dacă unii afirmă acest lucru, nimeni nu i-a crezut: spirite, îngeri, sfinți, Dumnezeu, demoni, stafii și chiar moartea.
• Volumul „Confidențial” cuprinde patru piese de teatru: „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand”; „Confidențial” sau „Fals tratat de demonologie”; „Trecutul continuu” și „Un robot nostalgic foc”.
• În volumul „Somn ușor, înger păzitor!”, sunt publicate alte patru piese de teatru: „Somn ușor, înger păzitor!”; „Viața e un vis 3D”; Atenție, cad statui!” și „Amanta bibliotecarului sau Meniul șoarecelui de bibliotecă”.
• Amintind că piesa „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand” se joacă la Teatrul Național București”, de peste 10 ani, menționăm că ultima reprezentație a fost pe data 10 noiembrie 2024.
• Pretextând că ne relatează istoria unui pian „Pleyel”, „singura marcă de pian care avea șase game” (p. 15), autorul ne prezintă istoria a trei generații, peste care s-a rostogolit istoria, nu totdeauna sub cele mai bune auspicii. Dramaturgul, convins fiind că uneori „poveștile sunt mult mai prețioase decât obiectele” (p. 14), îmbină istoria pianului cu istoria unei familii. 
• Știind că: „Din păcate, cu timpul, poveștile se cam uită” (ibidem), autorul ne reamintește cum a fost cumpărat pianul, cu prețul unei moșii, din dragoste pentru ființa iubită. 
• Cum istoria nu a fost de partea acestei familii, pianul a rezistat, trecând la alți proprietari, care nu au rezonat niciodată cu muzica, dar care au aflat că a deține lucruri de valoare, peste care s-a așternut timpul, dă bine. Așa se face că, prețiosul instrument muzical a ajuns în proprietatea unei controversate femei de afaceri, care, convinsă fiind că afacerile sale sunt necurate, donează o parte din câștiguri lăcașurilor de cult, prin negocieri directe, unul la unul, cu divinitatea. 
• Ascuns într-o biserică, pentru a se „împrumuta” de la cutia milei, un nefericit al sorții află cum Scorpia/afacerista promite o sumă de bani, două sute de mii de euro, pentru a fi ajutată să câștige două licitații. Acesta, împreună cu prietenul său, nimeni altul decât nepotul proprietarului inițial al pianului, hotărăsc să viziteze locuința Scorpiei, știind că este plecată în străinătate, în anturajul președintelui țării. La locuința vizitată, îi povestește cele auzite în biserică, de negocierea cu Dumnezeu.
• Din nefericire, sunt surprinși de femeia de afaceri, reîntoarsă în țară mai devreme decât trebuia. Hoți, de nevoie, dar nu proști, cel care asistase la „negocierile și promisiunile” afaceristei cu divinitatea îi spune că: „Suntem Dumnezeu și Sfântul Petru și… am venit după datorie” (p. 48). 
• Surprinsă de amănuntele furnizate de cei doi, despre discuția sa particulară cu Dumnezeu, femeia de afaceri cade în genunchi, își cere iertare și le dă celor doi geanta cu bani, găsită la locuința sa, și pianul, pe care îl cer, învățare de minte, ca, altădată, când promite ceva, să se țină de cuvânt.
• Părăsind locuința, cei doi, în calitate de divinități, de acum, bogați, referindu-se la felul cum sunt îmbrăcați, unul dintre ei întreabă: „Dumnezeu se îmbracă de la second-hand?”, la care, celălalt răspunde: „Și Dumnezeu, și Sfântul Petru” (p. 50).
• 27 noiembrie 2024,
• În „Confidențial” sau „Fals tratat de demonologie”, întâlnim spirite și diavolul, în diferite ipostaze.
• Tânărul ziarist, Dan îi propune prosperului om de afaceri, Matei, să-i sponsorizeze apariția romanului „Fără cuvinte”, în schimbul promovării siglei brandului său, pe una din coperțile romanului (p. 92).
• Ziaristul este primit de către omul de afaceri în biroul său, în care, cu ceva timp în urmă, murise un om: „Cel mai bun prieten al meu… partenerul meu de afaceri” (p. 53), al cărui spirit se face simțit prin „jocul” cu lumina din birou.
• Din discuțiile purtate de cei doi, aflăm cum se afirmase tânărul ziarist din presa locală, prin dezvăluirile senzaționale, referitoare la „distileria clandestină” (p. 61), „frauda financiară de la combinatul Chimic” (p. 71), uciderea „omului de legătură al primarului” (p. 80), „o rețea de prostituție” (p. 82), „amploarea fenomenului infracțional în domeniul cibernetic” (p. 86) și altele.
• Cum prezența spiritului se face simțită în mai multe rânduri, ziaristul întreabă: „Sunteți sigur că a fost vorba de o sinucidere și nu de o crimă?”, la care omul de afaceri răspunde: „Concluzia anchetei: sinucidere, fără niciun dubiu” (p. 76).
• Revenind la subiectul romanului, personajul principal Andrei, „un ziarist de provincie” (p. 89), „reușește să «cucerească» un oraș… câștigând toate bătăliile duse cu personalitățile locului” pentru că «Le șoptea ceva la ureche», «După care interlocutorul devenea brusc alt om»” (p. 61), apoi: „extrem de cooperanți… încât personajul nostru poate face din ei tot ce dorește” (p. 62).
• Insistând ca ziaristul să-și dezvăluie sursa, omul de afaceri află că acesta moștenise o garsonieră, de la un unchi care lucrase în Securitate, „sălașul diavolului” (p. 90), în care găsise documente care l-au condus la dezvăluirea infracțiunilor. Aflând de gradul, relativ mic, al unchiului, plutonier major, și bazându-se pe sprijinul său, cu grade mari, în actuala structură, omul de afaceri refuză să-l ajute cu publicarea, pe motiv că: „Fac afaceri, nu dau de pomană” (p. 91) și îl sfătuiește: „Acceptă înfrângerea cu demnitate!” (p. 93)
• Resemnat, ziaristul se hotărăște să plece, nu înainte de a-i spune, la ureche, ceva „confidențial”. Ascultându-l, omul de afaceri trece, de la veselie la uimire, apoi, la teamă. Lăsându-l picioarele, se așază într-un fotoliu, invitându-l pe ziarist: „Ia loc… partenere!”, iar ziaristul răspunde: „Mulțumesc, partenere” (p. 94).
• De luat aminte este faptul că atunci când credem că suntem stăpâni pe viitor, ne ajunge din urmă trecutul.
• Încheind scurta prezentare, apreciem la autor faptul că: „E fabulos modul cum reușești să împletești realitatea cu imaginația” (p. 74).        
•    
• 29 noiembrie 2024,
• În „Trecutul continuu”, autorul ne dezvăluie drama a trei generații și istoria unui plat, construit în secolul al XIX-lea, restituit, după 30 de ani, petrecuți în instanțele judecătorești, în paralel cu drama societății românești, în timpul tristei experiențe socialist-comuniste.
• Mutați, de curând, în proprietatea istorică a familiei, supraviețuitorii, un bunic de 82 de ani, fiica acestuia, revenită în țară, de la munca printre străini, pentru a vinde palatul, pentru care găsise un cumpărător, și fiul său, un arhitect priceput, dar neapreciat de societate și care, disperat, ajunge un marginalizat și un drogat.
• Efemer, apare și stafia, ginerele bunicului, proprietarul de drept al palatului, cel cu care femeia plecată în străinătate l-a conceput pe tânărul rătăcit.
• În depănarea poveștii, autorul ne relatează înstrăinarea unora dintre viețuitorii în socialism, care au ajuns să creadă în doctrină, un fel de sindrom Stockholm.
• Șocul vederii cumpărătorului, un bătrân de 85 de ani, nu altul decât torționarul proprietarului palatului, din temnițele comuniste, ofițer în structurile trecute, acum general în retragere, îl determină pe bătrânul de 82 de ani să-și recapete discernământul și îi cere călăului să-și recunoască vina: „Nu crezi că ar fi bine să te spovedești?” (p. 133), asigurându-l că: „Să știi că eu te iert… te-am iertat de mult.” (p. 134).
• Un alt exemplu al faptului că: „Românul iartă, dar nu uită!”
• 27 noiembrie 2024,
• „Un robot nostalgic foc”, aduce în fața spectatorilor ori în atenția cititorilor nostalgia comunismului, printr-un „supraviețuitor” care, la 25 de ani de schimbarea orânduielilor, mărturisește că: „După revoluție, m-am mutat cu arme și bagaje direct în iad” (p. 154). Nu este altul decât „scriitorul preferat al Tovarășei” (p. 153), „scriitor pus la index” (p. 143), în prezent.
• Scriitorul vremurilor apuse, Tudor Simeanu, Maestrul, invită „la aniversarea celor șaptezeci și cinci de ani” (ibidem) pe cei doi copii ai săi, la care se autoinvită prieteni vechi.
• Pentru că trăiește singur, într-o clădire pusă la dispoziție de vechiul regim, fostă muzeu (p. 171), Maestrul solicită ajutorul unei firme specializate în domeniu, care o trimite pe Maria, fosta lui elevă, rămasă corijentă la limba română, pentru că nu-i citise romanul „Mai presus de viață e onoarea” (p. 142). 
• Din discuțiile celor doi, aflăm că proprii copii, un băiat și o fată, poartă numele eroilor din carte, Vlad și Ilinca: „Comuniști adevărați… programați de tatăl nostru” (p. 178), lucru recunoscut și de bătrânul comunist, față de Maria, că prin romanele sale: „Mă jucam cu mintea ta” (p. 160), așa cum proceda întreaga propagandă comunistă.
• Cele două generații, părinți și copii, se acuză reciproc de faptul că la revoluție s-au omorât unii pe alții: „Da, Tovarășa Ilinca. Da, Tovarășul Vlad. Voi… m-ați ucis. M-ați executat la revoluție… odată cu Ceaușescu, am murit și eu” (p. 168); la care, fiul Vlad îi răspunde: „Toate conceptele tale le-ai experimentat în primul rând pe noi iar acum… tot pe noi ne socoți vinovați?! (p. 169) „Cine mi-a chinuit copilăria și adolescența îndopându-mă cu idealurile mărețe ale comunismului?” (p. 170); „Așa am fost programați de tatăl nostru” (p. 178), ca niște roboți.
• Îndemnat de Maria să-și renege trecutul și să scrie din nou „după normele morale” (p. 176), nostalgicul scriitor, altădată „socotit un geniu” (p.170), alege să-și sacrifice trecutul, arzându-și opera și ucigându-și copii și tot anturajul de altădată, după care se sinucide.
• Spre stupefacția Mariei, la sosirea polițiștilor, chemați de ea, aceștia nu găsesc decât cadavrul Maestrului, alături de nedumerirea sa, ca a multora dintre noi: „Jumătate comunistă, jumătate capitalistă” (p. 147), fie ea chiar și numai ideologică.
• 29 noiembrie 2024
• În „Somn ușor, Înger păzitor!” autorul ne pune față în față cu Moartea, nu ca fenomen natural, ca sfârșit al vieții, ci personificând-o.
• Un dramaturg, în vârstă de 60 de ani, cam neglijent cu propria viață, primește în vizită Moartea, hotărâtă să-l ia. Ca majoritatea viețuitorilor, Nik/dramaturgul o roagă să-l mai păsuiască, deoarece a început să scrie „cea mai bună piesă” (p. 7). 
• La aflarea titlului piesei, „Somn ușor, Înger păzitor!”, Moartea îi spune: „Niciodată nu i-am suferit pe acești… închipuiți… Îi urăsc. Din cauza acestor nesuferiți, de multe ori randamentul muncii mele a scăzut dramatic…” (p. 8). La rugămintea dramaturgului, Moartea îi propune un târg: „Îmi citești… Dacă îmi place, te mai păsuiesc o vreme” (ibidem). 
• Nik începe să-i citească povestea unei tinere, de 23 de ani, măritată cu un bărbat nepotrivit și gravidă cu o persoană care a profitat de nefericirea sa. 
• Viitoarea mamă, admirându-și în oglindă „burtica destul de proeminentă” (p. 10), gravidă în cinci luni, stă de vorbă cu „cel mai minunat băiețel” (ibidem), întrupat într-un „copil de 7 ani” (ibidem). Din discuția celor doi, mamă și fiu, aflăm cine este soțul tinerei mame, cu necazurile și neajunsurile lui, și cine este tatăl, cu statusul său social și nefericirile sale. Când se pune problema ca băiețelul să-și aleagă tatăl, îl preferă pe cel biologic, nu pe soțul mamei sale. 
• Încetând relația cu tatăl biologic al copilului și alungată din casă de soț, mama se duce la părinții săi, să-și caute adăpost. Este îndepărtată și din casa părintească de tatăl ei, care n-a acceptat dezonoarea adusă de fiica sa, generată de neascultarea sfaturilor părintești.
• Rămasă pe drumuri, ajunge la un centru social, unde este sfătuită să-și găsească un loc de muncă, din care să poată să-și plătească o viitoare locuință.
• Este angajată, de probă, la un salon de coafură/hairstyle, cu condiția să-i facă favoruri șefului, un bărbat în vârstă de 50 de ani, care nu aflase „cum e să faci sex cu o gravidă” (p. 42).
• De-a lungul dialogului, dintre Nik și Moarte, aflăm și părerile ei despre piesă, întrucât: „Teatrul este slăbiciunea mea” (p. 8), paralel cu mărturisirile sale despre felul cum a amânat moartea unor mari romancieri, poeți, muzicieni, arhitecți, creatori de artă.
• Deoarece Nik/dramaturgul nu-și respectă angajamentul inițial, de a scrie o piesă „despre viați și moarte” (p. 8, 53), Moartea îi reproșează: „N-ai scris nimic despre mine… Totul despre viață. Despre mine niciun cuvințel” (pp. 52-53). Scuzându-se: „Nu sunt pregătit să scriu… despre tine” (p. 53), Moartea îl întreabă: „Vrei să-ți citesc ceva din presa de mâine?”… «În această dimineață a decedat dramaturgul Nicolae…»” (p. 53).
• Ca să-i facă pe plac și, în același timp, să-și țină promisiunea, dramaturgul, argumentându-și finalul prin nemulțumirile copilului despre lumea în care o să vină, îl scoate din scenă, provocând un avort spontan, scuzându-se împreună cu nenăscutul: „Iartă-mă mamă!” (p. 58)
•   Iată, încă un motiv să fim de acord cu autorul: „Adevărul din viață nu e același lucru cu adevărul artistic” (p. 29).
• 30 noiembrie 2024
• „Viața e un vis 3D”, ni-l readuce în atenție pe nemuritorul Anton Pann, opera sa și Casa memorială, amintindu-ne de „peregrinările pe meleagurile Vâlcii… a celui care a rămas în conștiința urmașilor drept «fiul Pepelei cel isteț ca un proverb»” (p. 62).
• Dramaturgul plasează acțiunea în interiorul Casei memoriale Anton Pann: „O clădire din alt secol înconjurată numai de blocuri” (p. 61), plimbându-ne „dintr-un secol în altul” (p. 74). 
• Aici, tânăra și noua muzeografă, Corina primește primul ei vizitator, pe Răzvan, un tânăr atrăgător, în trecere prin Râmnic, și care nu s-a putut abține să nu intre, pentru o vizitare rapidă. 
• După prezentarea succintă, făcută de tânăra muzeografă, Răzvan începe să viziteze interiorul casei muzeu, „dispărând” în acest spațiu.
• În locul său: „Din interior, spre stupefacția Corinei, își face apariția Anton, un tânăr la 30 și de ani, îmbrăcat în pijamale de epocă. Este mahmur, are părul răvășit, și ține în mână o lăută” (p. 64), care îi spune că aici locuiește de mai mult timp. 
• Crezând că este o farsă, pusă la cale de mama sa, Corina și Anton discută despre opera lui. Completându-se reciproc, cei doi recită versurile maestrului, iar Anton, cu ajutorul lăutei, interpretează melodii de neuitat. Mărturisindu-i maestrului că se simte ca la Spitalul de Nebuni, Anton îi spune că este în Spitalul Amorului, recunoscând: „Îmi place secolul XXI… Cu oamenii mai sunt ceva probleme, dar secolul este fantastic” (p. 80), constatând însă că: „secolul ăsta e foarte grăbit” (p. 96). 
• Povestindu-i lui Răzvan despre Anton, Corina crede că se află „în slujba unui geniu”, și că este „ceva extraordinar… să locuiești în casă cu el… Timpul dintre noi s-a topit… pentru ca în final să devenim contemporani” (p. 82).
• Îmbrăcat în ținuta de epocă, Anton merge „la o cârciumă în centru, la Casa Vâlceană” (p. 67), unde întâlnește „elita orașului” (p. 71), întrunită la „ziua de naștere a doamnei Teodora” (ibidem). 
• Anton, a se citi dramaturgul, constată că elitele de azi: „N-au stofa celor de dinainte”… Pe lângă boierii ăi bătrâni, ăștia nu par decât o gașcă de profitori și hoți” (p. 73). Autorul readuce în atenția localnicilor pe controversata afaceristă Teodora și zvonul că, odată, și-ar fi dorit casa muzeu.
• În ieșirile sale, Anton se îndrăgostește de solista trupei de muzică, de la Casa Vâlceană.
• La rândul ei, custodele muzeului, Corina se îndrăgostește de Răzvan, vizitatorul, dându-i dreptate maestrului că se aflau în Spitalul Amorului.
• Așa cum Corina constată că: „Datorită arhitecturii”… casa are „o singură fereastră care dă spre secolul XXI” (p. 82), Răzvan găsește ieșirea spre trecut, ușa de la debara, și devine „călător în timp” (p.83). Când se întoarce, îi povestește despre Râmnicul de altădată, prilej cu care dramaturgul ne povestește din opera scriitorului Constantin Mateescu.
• Schimbul de ținute, Anton se îmbracă în haine contemporane, iar Răzvan în ținută de epocă, dialogul cu maestrul și povestirile lui Răzvan despre Râmnicul trecut o determină pe Corina, când îl admiră pe Răzvan în ținuta retro, să afirme: „Ești exact ce visam. Ești visul meu, visul meu 3D” (p. 90).
• Când se dovedește că Răzvan nu este decât un „borfaș mărunt”, Anton hotărăște să rămână alături de Corina și să-i cânte „Toată noaptea dacă se poate” (p. 107).
• 2 decembrie 2024
• Cu piesa „Atenție, cad statui!” dramaturgul ne atrage atenția asupra monumentelor dedicate personalităților istorice și oamenilor de cultură.
• Plasează acțiune „în pacul central al unui orășel de provincie” (p. 108), unde se află „trei statui: Mircea cel Bătrân, Anton Pann și George Țărnea, și un soclu gol” (ibidem), rezervat, cum vom vedea mai departe, chiar actualului Primar.
• Într-un cărucior pentru handicapați, Doamna Primar își plimbă soțul, Primarul, care are probleme locomotorii și nu numai. La vederea statuilor, Primarul rostește: „Sesam, deschide-te!… Sesam, deschide-te!… (p. 109).
• Din convorbirea telefonică, pe care Doamna Primar o are, aflăm că Primarul dorește să fie adus în acest loc și că: „Unii spun că ar fi vorba de un blestem al locului care, din întâmplare, ar fi căzut asupra lui” (p. 110). 
• Statuile asistă la cele ce se întâmplă și chiar participă la acțiune, fără ca cei prezenți să observe. Din dialogul statuilor aflăm despre multiplele afaceri ale Primarului, iar din difuzoarele aflate pe stâlpii din parc, despre arestarea Primarului. 
• Statuile, în special cea a lui Anton, „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb”, și cea a lui George Țărnea, poet apropiat zilelor noastre, se tachinează între ele. George îi numește pe Anton: „Cel mai iubit dintre maneliști” (p. 113) și recunoaște că el a „scris… la comandă… din când în când” (p. 131).
• Considerând parcul cea mai sigură ascunzătoare la vedere, face afacerile în preajma statuilor și are în soclul statuii o ascunzătoare a sumelor de bani primite pentru afacerile dubioase, care funcționează la auzul vocii sale și a formulelor: „Sesam, deschide-te!” și „Sesam, închide-te!”
• Auzind că urmează să fie demolate și să fie transformate în piese folosite la instalațiile sanitare, statuile devin vivante. Intrat în jocul lor, Primarul se ia la trântă cu statuia lui Mircea, într-o „luptă pe viață și pe moarte” (p. 158), care cade peste el, cauzându-i handicapul. Nu mai poate merge, iar singurele cuvinte pe care le poate rosti sunt: „Sesam, deschide-te!”
• Nereușind, îi vine în ajutor Anton: „Nu strânge averi creștine/ Căci cu banii nu te-ngropi,/ Să ai bani doar de tămâie,/ De cinci scânduri… și de popi” (p. 159). 
• 2 decembrie 2024
• Acțiune din „Amanta bibliotecarului sau Meniul șoarecelui de bibliotecă” se desfășoară în lumea mirobolantă a bibliotecii, cu infinitatea sa de povești și motivația citirii, aceea că lectorul se identifică cu eroii, alături de care se bucură, iubește ori suferă împreună cu ei: „În biblioteca asta se întâmplă lucruri fantastice… de-a dreptul incredibile… aici se leagă prietenii pe viață… aici se înfiripă iubiri nemuritoare…” (p. 179).
• Dramaturgul aduce, de această dată, în atenția spectatorilor/cititorilor unul dintre instinctele primare umane, cel de procreare, oprindu-se, predominant, asupra actului sexual, în sine, sprijinindu-se pe opera lui Sigmund Feud, medic neuropsihiatru, fondatorul psihanalizei. 
• Prin discuțiile dintre bibliotecar/cititor și Freud sunt readuse în atenția spectatorului/cititorului mari opere literare, eroii lor, și, de ce nu, empatia cu aceștia, pentru că, susține doctorul Freud: „Subconștientul vorbește” (p. 170). În opinia lui Freud: „Viața nu-i decât o lungă ședință de psihanaliză” (p. 183).
• Chiar dacă bibliotecarul/cititorul poate fi socotit „Șoarece de bibliotecă” (p. 194), trebuie să recunoaștem că „s-a hrănit sănătos… și a rămas mereu tânăr ” (ibidem), dăinuind în „aceeași persoană la vârste diferite” (p. 192).
• 4 decembrie 2024