Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Radu Alexandru Miclescu, Petre Guran; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Radu Alexandru Miclescu, ultimul descendent al vechiului neam de boieri moldoveni cu acest nume, atestat documentar încă din anul 1436, s-a născut la 25 iunie 1935, la București, ca unic fiu al ofițerului de aviație Gheorghe Miclescu și al Magdei Miclescu, fostă Tzaicu. Printre înaintașii săi, s-au numărat înalți dregători, mitropoliți, oameni politici de seamă, juriști, ofițeri și mari proprietari. A copilărit în conacul familiei, din Călineștii Botoșanilor, până la vârsta de aproape 14 ani, când a fost nevoit să fugă noaptea, călare, în Capitală, pentru a nu fi prins de comuniști. La 17 ani, licean fiind, a fost arestat la București, anchetat circa trei luni și aruncat în închisoare pentru aproape patru ani. În timpul detenției, mama sa, arestată și ea, a fost amenințată că ori colaborează cu regimul, ori își va pierde copilul; sub presiunea acestei constrângeri, ea s-a sinucis. După ce a fost eliberat, a terminat liceul și a luat bacalaureatul, dar i s-a interzis să urmeze studii superioare. La 22 de ani, s-a căsătorit cu Maria Ioana (Miona) Miclescu (născută Flondor), descendentă din Iancu de Flondor, un mare boier și patriot bucovinean, care a avut o contribuție decisivă la unirea Bucovinei cu România. La 38 de ani, a reușit să emigreze, împreună cu soția, în Germania, la Frankfurt, unde a trăit 27 de ani. Acolo, și-a deschis cel mai renumit magazin de antichități din oraș, ducându-și mai departe pasiunea de a restaura mobilier. A fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari experți europeni în domeniu. A revenit în țară în anul 1990, în locurile natale, și și-a revendicat bunul său de drept, conacul de la Călinești. După multe amânări și tertipuri judiciare, l-a obținut și l-a restaurat după planurile inițiale, decorându-l cu obiecte de artă, mobilier și portrete ale membrilor familiei aduse din magazinul său, pentru că, în momentul în care și-a părăsit căminul, comuniștii au prădat totul. La conac, a avut zece angajați, cu care s-a comportat așa cum a fost învățat de mama sa, cu interdicția de a-i tutui. A dus mai departe grija pentru comunitatea din care a făcut parte, construind o școală de restaurare a mobilierului, în care a angajat săteni. Nu și-a uitat rădăcinile și vorbea oricui, cu drag, de istoria familiei. Ca orice boier, și-a păstrat bunele deprinderi; împreună cu soția sa, lua masa în fiecare zi la aceeași oră, cu lumânări, tacâmuri de argint, eleganță și maniere alese. De altfel, sătenii au numai cuvinte extraordinare despre el, care, ca și ascendenții săi, le-a fost ca un tată. A murit la 25 septembrie 2019, la Călinești, fiind înmormântat în cimitirul familiei din curtea conacului, alături de soția sa, decedată la 17 mai 2021 în aceeași localitate. Neavând urmași, după 11 generații care s-au întins de-a lungul a aproape șase veacuri, această glorioasă ramură a neamului Micleștilor s-a stins.

În ziua decesului lui Radu Miclescu, am realizat șase interviuri telefonice cu descendenți ai unor familii nobiliare, care l-au cunoscut și prețuit; al treilea dintre aceștia a fost Petre Guran, aflat la București.

• – Bună ziua, domnule Petre Guran!
• – Bună ziua și dumneavoastră!
• – Din ce familie proveniți?
• – Pe partea tatei, sunt dintr-o familie oltenească din Craiova, care și-a scris istoria în Valahia, în timp ce dinspre mama sunt din Moldova, având nenumărate înrudiri cu Radu Miclescu. Mama a fost născută Cerchez, iar bunica maternă – Krupenski și, prin această ultimă ramură, avem numeroase afinități genealogice cu familii boierești moldovene precum Cantacuzino, Arghiropol, Beldiman sau Panait, dar și cu altele fanariote, care s-au integrat deplin în acest popor, iar mulți dintre ei au fost mari parioți români.
• – Care este cea mai puternică amintire care vă leagă de Radu Miclescu?
• – M-am întâlnit cu el la începutul anilor ’90, când a revenit la București; atunci, începuse să organizeze întâlniri și serate, aducând cu el din Germania, unde a trăit în mediul aristocratic de acolo, stilul de viață boieresc, pe care cei rămași aici îl pierduseră din cauza sărăciei și a disprețului cu care erau văzuți în perioada comunistă. Inițiativa lui a fost un pas binevenit în direcția regăsirii României postcomuniste, care trebuie să se reconcilieze cu cea antebelică. Iar Radu Miclescu a făcut enorm în sensul redescoperirii stilului de viață de odinioară, constând în maniere, gusturi, meserii și un anumit ritm de a trăi. El nu a fost doar un colecționar desăvârșit, un om rafinat și un bun cunoscător al artei europene, cum, probabil, nu a fost altul în această perioadă în România, ci și un excepțional scenograf; a pus în scenă viața boierească de dinainte de 1945 și chiar pe cea de până la 1918 cu o precizie istorică, devenită, astăzi, un monument, concretizat în conacul său de la Călinești. În momentul în care l-a recuperat, acesta era o ruină și părea absolut improbabil să-l mai poată reconstitui așa cum a fost, pornind de la dezastrul în care l-a găsit. El a avut întipărită în memorie imaginea clădirii originale până la detalii – nu doar înfățișarea de ansamblu, ci și locul în care se aflase fiecare obiect. Pentru a realiza această operă excepțională, a creat un atelier de dulgherie și tâmplărie, care funcționează, și astăzi, în parcul conacului. Deci, el a reînviat meserii uitate, a format oameni în aceste domenii pentru a reuși în opera de regăsire a României actuale cu ce de dinainte de război.
• – Unii s-ar putea întreba: „Ce nevoie a avut să se înhame la o asemenea aventură, când avea tot ce-i trebuia?”
• – O astfel de întrebare e similară cu „Ce nevoie are un cântăreț să cânte sau un scriitor să scrie?” Este o vocație ce vine din interior și care nu te lasă în pace; asta presupune talent și înseamnă destin. A fost o legătură puternică, pentru că el, încă din copilărie – nu avea nici 14 ani când a fost nevoit să-și abandoneze căminul părintesc – și până în ultima clipă a vieții sale, a fost foarte atașat de conac, mai mult decât de casa de la București. Acesta a avut de suferit în mai multe rânduri din cauza ocupațiilor militare ale tătarilor, polonezilor, germanilor și sovieticilor, care l-au devastat, dar, de fiecare dată, au existat în familie dorința, energia și datoria de a-l restaura. Putem vorbi, așadar, de un destin recurent, ce datează de secole, de a reclădi leagănul în care au trăit generații întregi ale familiei, iar Radu Miclescu nu a făcut excepție. Patriotismul lui a fost exemplar și, de aceea, în acești ultimi ani ai lui, a ținut să se conecteze la societatea botoșăneană actuală; a căutat, în permanență, prietenia oamenilor din localitate și din împrejurimi, a celor din toate meseriile și a încercat să aibă o influență asupra elitei locale, care se reformează în acești ani de reconstrucție a țării. De aceea, tema regăsirii era obsesivă la el; își dorea ca România de astăzi să o redescopere pe cea din trecut și, în acest scop, le-a oferit oamenilor tot talentul și efortul lui, pentru ca, astfel, să se regăsească pe ei înșiși.
• – Vă mulțumesc pentru amintiri și pentru tabloul pe care l-ați făcut lui Radu Miclescu.
• – M-am bucurat să-l evocăm și vă mulțumesc pentru această priveghere culturală a lui.
• Florin Bălănescu