Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Mircea Florian ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Mircea Florian s-a născut la 5 decembrie 1949, la Satu Mare. A absolvit Facultatea de Cibernetică a Institutului Politehnic (astăzi, Universitatea Națională de Știință și Tehnologie „Politehnica”) din București. În anul 1986, s-a stabilit în Germania, în prezent locuind la Düsseldorf, dar revenind frecvent în țară. Este cunoscut și sub pseudonimele M.A.N., Florian din Transilvania, FloriMan și Tralalart. A fost membru fondator al Cenaclului „Flacăra”, în anul 1973. A înființat și condus formațiile Zburătorul, Floare de lotus, Florian în Labirint, Ceata de dubași, ceterași, kitarozi și alți meșteri lăutari, Ceata Melopoică, Florian din Transilvania și Colectivul Shukar. A scris muzică de teatru și de film, a realizat un disc single împreună cu Marcela Saftiuc (vinyl, 1973), discurile single individuale „Pădure de voie bună” (vinyl, 1975) și „Fântâna” (vinyl, 1977), precum și albumul de autor „Tainicul vârtej” (vinyl, 1986), figurând și pe mai multe albume compilație. A obținut Premiul I la Festivalul Național de Muzică Pop „Club A” de la Facultatea de Arhitectură din București (ediția a II-a, 1971) și a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad (2011).

Mircea Florian este primul mare folkist (compoziții, texte, voce și mai multe instrumente) din România. A realizat, cu succes, experimente artistice avangardiste prin mixtura între muzica arhaică românească, africană și asiatică, precum și cea electronică, experimentală, folk, rock progresiv, new wave și altele. L-am contactat după ceremonia funerară a vechiului său prieten Dan Andrei Aldea, despre care mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 21 ianuarie 2020, de la București.

• – Te salut, Mircea Florian!
• – Salutare și ție!
• – Cum ai aprecia cariera de muzician a lui Dan Andrei Aldea?
• – Mi-e greu să o fac, pentru că mi-a fost și îmi este, în continuare, drag. Un om fenomenal, cu care m-am înțeles, întotdeauna, foarte bine, încă dinainte de a pleca din țară; mergeam pe străzi și vorbeam despre muzică, în principal, dar și despre multe altele, fiindcă aveai cu cine discuta. Eram apropiați prin preocupările comune în domeniul muzical și vorbeam aceeași limbă. Îl interesa mult producția de muzică electronică și, pentru asta, intrase foarte serios în domeniul construcției de echipamente; realizase, împreună cu [Corneliu] „Bibi” Ionescu, câteva instrumente electronice absolut remarcabile, după care a făcut celebrul „vapor”, o chitară cu nenumărate corzi, doze și facilități. Era un om creativ senzațional, axat, până la ultima lui celulă, pe muzică și artă, în general. Mai târziu, a intrat și în zona programelor pe computer, creând felurite module de lucru pentru softuri consacrate, pe care le folosea în munca lui de studio din Germania. Se specializase în acest domeniu, foarte dificil, mai ales că avusese experiențe îndelungate pe scenă, unde făcuse o treabă foarte bună ca muzician live; brusc, însă, a devenit muzician de studio și asta i-a schimbat oarecum orizontul și interesele. Ne-am văzut și acolo, după ce am ajuns și eu în Germania, înainte de ’89, vizitându-l, de mai multe ori, la München; ne întâlneam pentru că și el avea nevoie de contactul cu oameni interesați de aceleași lucruri, dar și mie îmi lipseau relațiile cu frați de preocupări. După ce s-a întors în țară, am continuat să ne vedem și la Oradea, unde locuia, și la București, având, mereu, să ne povestim unul altuia o mulțime de lucruri noi, descoperite între timp. Sunt atâtea amintiri care îmi vin, acum, în minte…
• – Ducea dorul prietenilor de aici? Pomenea de ei?
• – Da, deși nu mi i-a numit. Dar am simțit că îi lipseau atmosfera din țară și emulația din jurul unor teme muzicale actuale, fiindcă muzica se află într-o permanentă schimbare și tocmai asta îi dă frumusețea; iar rockul mai evoluat și mai sofisticat, pe care-l aborda de atâția ani, se schimba și se dezvolta, practic, zi de zi. Această realitate ne făcea să avem nevoie de parteneri de conversație și amândoi găseam în celălalt ecoul pe care îl căutam.
• – Din toată varietatea genurilor muzicale pe care le-a abordat, i-a fost vreunul mai apropiat?
• – El s-a axat pe o muzică mult mai elaborată decât producțiile obișnuite. N-am să uit Festivalul Club A din 1971, unde, împreună cu [bateristul] Marian Toroimac și „Bibi” Ionescu, basistul lui de o viață, au cântat, în trio, niște piese absolut senzaționale – una inspirată din [George] Enescu (Languir me fais) și alte câteva extraordinar de elaborate –, ce voia să sune extrem de percutant și de ritmic; la un moment dat, își făcuse și un „sequencer” [organ de comandă al unui ordinator], în anii în care astfel de tehnologii erau inabordabile din cauza prețurilor – cel puțin la noi. Simțea nevoia să se exprime cât mai complex și, pentru asta, a muncit extrem de mult pentru a-l pune la punct. Dar, peste toate, muzica lui avea o melodicitate cu totul ieșită din comun, care răzbătea din piesele sale și din vocea lui inconfundabilă, atât de încărcată de expresie. Se simțea că e combinația unui om super-școlit, fiindcă terminase Conservatorul [Ciprian Porumbescu (astăzi, Universitatea Națională de Muzică) din București] și pregătirea lui profesională era imbatabilă. În mod categoric, Dan Andrei Aldea a fost un intelectual al muzicii.
• – Îți mulțumesc pentru aminirile tale și își urmăresc cu atenție toate producțiile.
• – Mă bucur; toate bune!
• Florin Bălănescu