Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Mihai State; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Mihai State s-a născut la 15 august 1954, în satul Țuțora, comuna omonimă, raionul și regiunea Iași (astăzi, în județul cu același nume). Este căsătorit și are doi fii. A absolvit Școala Profesională U.C.E.C.O.M. (în prezent, Liceul Tehnologic U.C.E.C.O.M. Spiru Haret) din Arad. Este unul dintre cei mai vechi și mai buni ceasornicari ieșeni, meserie pe care o practică de peste 55 de ani, și după pensionarea din anul 2019. Despre frumusețea și tainele profesiei sale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 octombrie 2002, la Iași.

• – Cum vă numiți?
• – State Mihai.
• – De când sunteți ceasornicar?
• – De la 14 septembrie 1969.
• – Cum ați ajuns la această profesie?
• – La 15 ani, când am terminat clasa a VIII-a, tata m-a dat la o școală de mobilă și tapițerie, unde am fost respins la vizita medicală pentru că aveam doar vreo 30 și ceva de kilograme.
• – Bine v-au făcut!
• – Într-adevăr. Și, atunci, am ales ceasornicăria.
• – Cine v-a învățat meseria?
• – Doi evrei, cei mai buni ceasornicari din Iași – pe unul dintre ei, îl chema Marcel Rosenkranz; datorită lor, profesia asta mi-a plăcut de la început.
• – Vă mai amintiți primul ceas pe care l-ați reparat?
• – Cel dintâi a fost un ceasornic de masă românesc; apoi, am trecut la ceasuri de masă Slava, care erau puțin mai complicate, ceasuri cu cuc, tot rusești, la modă pe atunci, pendule și ceasuri de mână – Raketa, Pobeda, Poljot sau Vostok, care se găseau în vremea aceea.
• – Vi s-a întâmplat să nu-i dați de cap unui ceas?
• – Numai la început, acum – nu; mai degrabă, am, câteodată, dificultăți să-l desfac, nu să-l pot repara.
• – Văd, adesea, ceasuri scumpe, cu mărci consacrate; sunt, întotdeauna, originale?
• – Multe dintre ele, da; de pildă, Tissot, Orient, Seiko sau Longines pot fi autentice, dar, nu de puține ori, sunt marcate cu modelul consacrat, inclusiv carcasa și cadranul, iar, înăuntru, au mașinării chinezești sau rusești.
• – Cum pot fi identificate falsurile?
• – Există mai multe indicii; de exemplu, carcasa mai groasă, neșlefuită sau din inox; astfel de ceasuri nu funcționează precum cele de pe vremuri, ce mergeau și o jumătate de secol. Deunăzi, a venit la mine un client care mi-a lăsat un Schaffhausen la reparat; ceasul era vechi de mai bine de 40 de ani – se cunoștea după cadranul îmbătrânit –, dar n-avea pic de uzură.
• – Ce fel de clienți vă frecventează?
• – Tot felul de oameni – de la țărani până la somități. Și personalitățile sau potentații își repară ceasurile, pentru că nu pot renunța la un Rolex, Doxa Omega sau Atlantic.
• – Faceți și achiziții de ceasuri pentru piese de schimb?
• – O, da… Am sute. De exemplu, vin clienți care-mi spun că nu mai au ce face cu ele, mă înțeleg cu ei la preț și le iau. Așa am adunat piese cu care pot să mai lucrez încă 30 de ani; când văd că mai am „doar” 100 de ceasuri, mai cumpăr încă atâtea, ca să fie acolo.
• – Cred că sunteți avantajat de faptul că lucrați într-o țară în care există multe ceasuri proaste, ce se strică repede…
• – Probabil; însă și în străinătate există meseriași care montează și repară ceasuri, dar ei mai mult schimbă baterii sau lărgesc și strâmtează brățări.
• – Sunteți expert în ceasornicărie de peste 30 de ani; ce ceas aveți?
• – Am mai multe, între care un Télôs și un Orient, dar cel mai vechi, de când eram ucenic, e un Longines.
• – Nu vă fură ochii ceasurile moderne, în culori sau cu lumini?
• – Nu, eu rămân partizanul ceasurilor clasice, mecanice.
• – Acum, aveți la mână două ceasuri; de ce?
• – Unul e al meu, iar celălalt – în probă; urmăresc și în afara orelor de program cum funcționează.
• – Vă mai place, și acum, ceea ce faceți?
• – Da, chiar mai mult ca la început; dacă nu-mi plăcea, nu mă apucam și nu rezistam, pentru că e o muncă foarte migăloasă și pretențioasă.
• – Din afară, pare o meserie fascinantă…
• – E foarte frumoasă, curată și liniștită; eu nu m-am enervat niciodată în fața unui ceas, oricât de complicat a fost. Am colegi care se înfurie, vociferează și izbesc; eu, dacă nu-l pot repara pe loc, îl pun deoparte, mă apuc de altul și îl fac mai târziu.
• – Cam câte ceasuri v-au trecut prin mână de când practicați meseria asta?
• – Făcând un calcul elementar, dacă țin cont că repar, în medie, cel puțin zece pe zi și că anul acesta am împlinit 30 de ani de serviciu, rezultă peste 80.000 de ceasuri.
• – Să presupunem, prin absurd, că, mâine, ar apărea un decret care ar scoate activitatea ceasornicarilor în afara legii; ce-ați face?
• – Aș lucra ilegal.
• – Vă obsedează trecerea timpului?
• – Mă pune pe gânduri faptul că îmbătrânesc; la mine, timpul trece repede.
• – Ce veți face după ce ne despărțim?
• – Abia aștept să mă întorc la ceasurile mele.
• – Vă mulțumesc pentru acest dialog.
• – Cu toată plăcerea.
• Florin Bălănescu