Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Sorin Dorneanu, Arhiva personală
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Sorin Dorneanu s-a născut la 25 martie 1952, la Câmpulung Moldovenesc, raionul cu același nume, regiunea Suceava (astăzi, în județul Suceava). Este căsătorit și are o fiică. A absolvit Facultatea de Hidrotehnică a Institutului Politehnic (în prezent, Universitatea Tehnică) Gheorghe Asachi din Iași. A lucrat ca inginer în cadrul Oficiului de Îmbunătățiri Funciare din Suceava și în domeniul privat până la pensionare, în anul 2016.

Despre pasiunea sa de colecționar de muzică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 martie 1999, la domiciliul său din Suceava.

• – Te salut, Sorin Dorneanu!
• – Și eu te salut!
• – Când a apărut preocuparea ta pentru muzică?
• – Bucuria audițiilor datează de când m-am născut, iar interesul pentru înregistrări și colecții – de prin 1961, când aveam nouă ani.
• – Când ai făcut prima achiziție?
• – Am început să adun discuri prin 1965; primul album pe care l-am luat a fost [Salvatore] Adamo în concert la [sala] Olympia [din Paris], în același an.
• – Cât de mare este colecția ta?
• – În primul rând, eu sunt amator de muzică, iar colecționar – abia după aceea; apoi, această pasiune a atras și necesitatea de a înmagazina informații. Concret, am circa 2.700 de L.P.-uri [azi – 4.000], cam 700 de single-uri [azi – 1.200], aproximativ 400 de C.D.-uri [azi – 4.000], aproape 50 de D.V.D.-uri [azi – 500], peste 2.700 de benzi de magnetofon [azi – 3.500], vreo 50 de casete [azi – câteva mai mult], pentru că au apărut suporturi muzicale moderne, plus tot felul de cărți, enciclopedii și reviste de specialitate, afișe și tăieturi din ziare.
• – Cum ai caracteriza un colecționar împătimit?
• – În general, unul înrăit nu scapă din mână niciun disc; din momentul în care a ajuns la el, acolo rămâne.
• – Care sunt sursele tale de aprovizionare?
• – Există mai multe: începând cu magazinele ce existau la noi, continuând cu mafia discurilor aduse de negri și, apoi, de greci, cu bișnițarii de la începutul perioadei de tranziție, care procurau discuri sârbești, poloneze, rusești și bulgărești, și terminând cu rețeaua de prieteni având aceeași pasiune.
• – Care este discul la care ții cel mai mult?
• – Sunt mai multe; de exemplu, unul al Dianei Washington cântând piese ale lui Bessie Smith. Nu e un album de referință, dar îmi place mie.
• – Dar ca rarități?
• – Am câteva discuri pe care, dacă le-aș vinde în Vest, aș putea obține cel puțin 100 de dolari pe bucată; de pildă, un album japonez cu Nicky Hopkins, Ry Cooder și Rolling Stones, intitulat Jamming With Edward!, lansat în 1972, pe care l-am achiziționat cu 400 de lei pe vremea aceea [40 de lei actuali].
• – Care sunt cele mai interesante ciudățenii discografice?
• – Discurile clasice sunt realizate din vinyl negru, dar există și unele colorate, foto discuri sau „picture disc”-uri [discuri cu imagini imprimate], ca să nu mai vorbesc de coperți – duble, triple ori cvadruple, parfumate, cu șnururi sau cu fermoare.
• – De ce țin colecționarii foarte mult la discurile vinyl?
• – Pentru că oferă alte satisfacții simțurilor tactil, vizual și, mai ales, auditiv, la care se adaugă nostalgia tinereții, după ce ne-am obișnuit o viață cu acest format și cu o dimensiune mare a fotografiilor; acum, trebuie să fac eforturi mari pentru a desluși „booklet”-urile [cărticelele] din C.D.-uri.
• – Ce sacrificii ai făcut pentru achiziționarea unui disc?
• – Eram în clasa a X-a, când tocmai apăruse albumul Axis: Bold as Love al grupului [The] Jimi Hendrix Experience [1968]. Pe atunci, Corneliu Stroe, marele baterist de jazz, urma Facultatea de Istorie[-Geografie a Institutului Pedagogic (astăzi, Universitatea Ștefan cel Mare)] din Suceava și avea acest disc. Cum el era, încă de pe atunci, om de scenă, avea nevoie de costumație și i-a plăcut foarte mult cămașa de pe mine. A trebuit să i-o dau în schimbul albumului, plecând acasă… în maieu! Noroc că era vara.
• – Cine te-a influențat în pasiunea ta?
• – La început, nimeni anume, dar tata, care era medic, a cumpărat un magnetofon în 1961. Peste câțiva ani, Cornel Chiriac a avut o mare înrâurire asupra mea prin emisiunile muzicale realizate la Radio București și, ulterior, [Radio] Europa Liberă.
• – Ce soartă va avea colecția ta peste ani?
• – Încă nu m-am gândit, dar ar fi păcat ca ea să rămână pe mâna cuiva indiferent sau care nu se pricepe. Deși am o fată, nu-mi calcă deloc pe urme; aștept nepoți și, poate, vreunul dintre ei…
• – Cum te privește familia?
• – Se uită la mine cam ciudat, mai ales de câțiva ani, de când banii s-au împuținat, dar se duc, în continuare, pe discuri.
• – Cum ești văzut de ceilalți colecționari: cu simpatie sau cu invidie?
• – Suntem prieteni, evident! Și nu de azi, de ieri, ci de mulți ani. E adevărat că fiecare dintre noi e invidios când îi lipsește un disc pe care-l are altul; atunci, ne pândim „la cotitură”, în speranța că deținătorul lui va ajunge la ananghie și va fi nevoit să-l vândă. Asta e mania de colecționar!
• – Ce i-ai spune unui tânăr care ar vrea să-ți calce pe urme?
• – L-aș impulsiona să-i placă și să înțeleagă muzica, dar nu l-aș încuraja să meargă pe drumul meu; deși satisfacțiile sunt mari, și sacrificiile sunt pe măsură.
• – Când te vei opri?
• – În ziua în care nu voi mai fi.
• – Te felicit pentru pasiunea ta și îți mulțumesc pentru acest dialog.
• – Cu toată plăcerea.

Florin Bălănescu