Un articolul aparut în ultimul numar din Flacara lui Adrian Paunescu. A mai fost publicat pe situl revistei ARARAT din Bucuresti si Erevan si, de asemenea, pe situl revistei OBSERVATORUL din Montreal.
Mihai MAXIM
De-a lungul existenței sale milenare, nația armeană a lăsat urme adânci peste tot pe unde a trecut. Meandrele istoriei i-au determinat pe armeni să-și părăseacă locurile de origine, migrând spre Europa. Migrația a luat forme de masă în urma masacrelor armenilor de către ocupanții turci din anii 1915-1923, când cei mai mulți dintre supraviețuitori s-au refugiat în țările vecine, ajungând și în Europa. Mulți s-au oprit în România, care a devenit pentru ei a doua patrie. Iscusiți, inventivi și întreprinzători, refugiații s-au împământenit la noi contribuind la propășirea valorilor culturale și la bunăstarea comunitățăilor care i-au adoptat. Îmi amintesc că în Botoșani, ca intern la Laurian, în cele cîteva ore de duminică după masă, când ni se permitea să ieșim în oraș, pașii ne purtau prin Parcul Eminescu sau rătăceam prin Cartierul Armenesc, fiind atrași de misterul caselor îngrijite, ascunse după teii seculari. Profesorul de istorie, regretatul Dumitru Munteanu, avea curajul să ne vorbească în anii ’50 despre Biserica Armeană, zidită pe la 1350. Ca student la „Alexandru Ion Cuza” în dulcele târg al Ieșilor, am mai prins Cartierul Armenesc, până să fie copleșit de construcțiile moderne. Mai există încă Strada Armenească și Biserica Armenească, renovată recent prin strădania Președintelui Comunității Armenești, scriitorul Varujan Vosganian. Mai târziu, în rarele vizite prin Suceava, nu se putea să nu trec pe lângă vreo veche biserică armenească. Cu timpul însă cartierele preponderent armenești au dispărut. O parte din locuitorii lor s-a mutat în blocurile noi sau la cimitirele armenești, iar unii au mai apucat să se întoarcă în patria strămoșilor. Și, în cazuri mai rare, unele clădiri reprezentative, încărcate de istorie, au devenit lăcașe de cultură sau îi mai adăpostesc pe descendenții celor care le-au construit. Cât despre Capitală, toți bucureștenii știu că Biserica Armenească și Casa de Cultură Armeană se află pe Bulevardul Carol, colț cu strada Armenească, unde la numărul 13 funcționează Centrul Cultural Armean. Primii armeni s-au stabilit în București în secolul XV după care, prin fenomenul boule de neige, numărul lor a crescut, lărgind zona ce va fi numită Cartierul Armenesc, delimitată de străzile Spătarului, Armenească, Donici, Toamnei, Corbeni, Popa Rusu, Franzelarilor, Schitu Darvari. Străzi care mai păstrează încă farmecul de odinioară. Și avem nume de familie Armeanu și Armenescu. La ultimul recensământ s-au declarat de naționalitate armeană în jur de o mie de bucureșteni. Acestor descendenți îndepărtați ai armenilor stabiliți aici cu secole în urmă li s-a transmis din tată în fiu, de la bunic la nepot, noțiunea apartenenței la neam. Ei își cunosc înaintașii din câteva generații, își păstrează nealterate limba și credința, se adapă la vechea și bogata cultură armeană, sunt la curent cu evenimentele din patria istorică și mențin legătura cu celelalte comunități armene. Sunt însă cetățeni români și simt românește, sunt integrați în societate și își aduc contribuția la viața socială și culturală. Spre cinstea lor, au dat României nume de rezonanță în istorie, cultură și știință. Copii fiind, am învățat la școală despre Gheorghe Asachi, Garabet Ibrăileanu, Generalul Prezan, am crescut și ne mândream cu Ana Aslan, îi ascultam vrăjiți pe David Ohanesian, Cleopatra Melidoneanu și Anda Călugăreanu, iar acum o aplaudăm până ni se înroșesc palmele pe Corina Chiriac. Și admirăm colecțiile de tablouri de la muzeul Zambaccian. Personal am avut ocazia să-i cunosc pe armeni la ei acasă și m-am apropiat cu sufletul de acești oameni bravi. La sfârșitul anilor ’80 România s-a implicat activ în reconstrucția orașelor distruse de cutremurul din 1988. Țara noastră depășise momentul 1977 și experiența noastră a fost binevenită. Firma ARCOM a construit câteva blocuri de locuințe în orașele Spitak și Stepanavan iar eu, în cadrul atribuțiilor de serviciu, la începutul anilor 90 a trebuit să mă deplasez (singur sau cu delegații venite din țară) de la Ambasada noastră de la Moscova la Erevan și la antreprizele noastre. Le-am cunoscut țara și obiceiurile, am beneficiat de ospitalitatea lor și în scrierile mele memorialistice le-am consacrat mai multe pagini. Revista NEUMA mi-a publicat proza scurtă „Cea mai bună cafea”, iar revista ARARAT, „O cafea la Erevan”. Săptămâna trecută în calendarul cultural al capitalei s-au alăturat două evenimente importante. Pe 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții și Ziua Bibliotecarului din România, scriitorul Varujan Vosganian, președinte din 1990 al Comunității Armene din România, iar din 2024, și președinte al Uniunii Scriitorilor, și-a lansat volumul Elogiu alor mei, o carte monumentală, consacrată părințlor săi, supraviețuitori ai genocidului armean și emigrați în România. Pe 24 aprilie, Comunitatea armeană Internațională comemorează victimele genocidului din 1915. În această zi Centrul Cultural Armean din București a organizat întâlnirea ,,POVEȘTILE COMUNITĂȚII” cu urmași din prima și din a doua generație ai supraviețuitorilor Genocidului. Sala Mică (150 locuri!) a Teatrului Național s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de participanți la eveniment. Notorietatea autorului, carisma și șarmul persoanei, talentul poetului, toate deopotrivă au atras la eveniment personalități din toate sferele vieții culturale bucureștene. Si evident, conaționali. Mi-a făcut plăcere să-i revăd printre cei prezenți pe colegii de breaslă Aurel Maria Baros, Elena Armenescu, Ion Lazu, Cristian Petre Argeș și pe actrița Doina Ghițescu, care declamă cu patos versurile noastre la lansările de carte de la Calderon, MNLR sau Biblioteca Sadoveanu. Autorul și-a prezentat cartea, o antologie de amintiri în versuri și poze despre membrii familiei sale – părinți, bunici, despre rude și cunoștințe, dintre care unii au supraviețuit, alții au căzut victime cruzimii ocupanților. Momentele principale din viața lor corespund unor perioade din istoria poporului armean. A citit apoi și a comentat câteva poezii reprezentative, pe un fond muzical adecvat creat de către Arsen Petrosian, care a interpretat la duduk cântece populare armenești. Invitații speciali, scriitorul Bedros Horasangian și criticul literar Paul Cernat, au făcut comentarii pertinente despre carte. Fotografiile de familie sau pozele personajelor prezentate în carte vin să le întregească portretul spiritual. S-a dovedit inspirată amplasarea în foaier a expoziției „Femeia armeană victimă și eroină a genocidului & Strunga, noua casă a orfanilor armeni”, o altă modalitate de cinstire a memoriei victimelor Genocidului. A doua zi la Centrul Cultural au paticipat în marea lor majoritate membri ai Comunității armene. Caracterul oficial al evenimentului a fost evidențiat prin prezența ambasadorului Republicii Armenia în România, E. S. domnul Tigran Halstian. De fapt ambasada are legături foarte strânse cu membrii Comunității armene din România. Îmi amintesc că, în urmă cu trei ani, la acordarea Premiului Omnia scriitoarei – acum nonagenare – Madeleine Karakașian, prezență activă timp de șapte decenii în literatura și presa culturală din România, a participat și consilierul cu probleme culturale al Ambasadei. În deschiderea întâlnirii instrumentistul Arsen Petrosian ne-a introdus în atmosferă, interpretând la duduk câteva vechi melodii armenești, dintre care a impresionat auditoriul melodia liturgică Dervornia. Dl. Varujan Vosganian a vorbit despre Genocidul armenilor din 1915, care din acel an a devenit o rană sângerândă pe corpul națiunii armene, atât de încercată de-alungul existenței sale, despre refuzul repetat al guvernelor Turciei de a recunoaște crima care a curmat viața unui milion și jumătate de oameni nevinovați. Printre aceștia se aflau strămoși ai celor prezenți în sală. Vorbitorul a relatat apoi peregrinările emigranților armeni prin Asia și Europa pentru a-și salva viața, a spus povestea adevărată a bunicului său, a povestit cum a ajuns tatăl său în România și cum au fost primiți aici. Profesorul universitar Varujan Pambuccian, deputat în Parlamentul României din partea Comunității armene, a spus Povestea bunicilor și a unchilor săi care au căzut victime ale cruzimii ocupanților turci. ,,Bunicul a fost omorât pentru că era prea bătrân și nu mai putea merge; fratele de un an și câteva luni al tatei a fost aruncat în groapa comună a copiilor. O mahomedană care a văzut scena l-a scos de acolo și l-a salvat. Bunica, însărcinată cu tata, a fost luată în convoi. Credința în Dumnezeu a fost extraordinară. Credința i-a salvat. Concepția unui creștin era „Decât să-mi pierd sufletul, mai bine îmi pierd trupul”. Și aici mi-am amintit de sacrificiul suprem al Cantemireștilor. Fugarii au ajuns la Beirut, de unde au plecat pe un vapor în Cipru. Acolo au aflat că România îi primește pe armeni. De fapt România lui Carol I a fost prima țară europeană care i-a primit pe deportați. Armenia nu a uitat aceasta și îi este veșnic recunoscătoare României. Și acum armenii din regiunea autonomă Nagorno-Karabach din Azerbaigean sunt supuși unui genocid lent: le sunt jefuite casele, bisericile sunt transformate în biblioteci sau în sedii administrative, nu mai este permisă folosirea limbii armene în instituții etc… Seniorul Garabet Haciaturian a povestit despre bunicul său și despre atrocitățile și jafurile comise de soldații otomani asupra familiilor armene, despre rezistența năpăstuiților la prigoana oficialităților otomane. Poveștile mai tinerilor armeni Așaluis (în română Aurora) Miaserian și Hrant Jaghinian s-au bazat pe reconstituiri făcute după fotografiile păstrate cu sfințenie în arhivele familiei, pe povestiri ale bunicilor sau pe mărturii ale altor descendenți ai victimelor genocidului și au fost însoțite de proiecții fotografice. De pe ecran ne priveau copii și vârstnici, nepoți și bunici, care au trăit și au muncit, au iubit sau au suferit cu mai bine de un secol în urmă și viața le-a fost curmată în mod barbar de cruzimea, fanatismul, incultura și lăcomia unor bestii cu chip de om. Revenim la realitate ca după un vis urât și în mintea noastră imaginile terifiante ale Genocidului se suprapun cu cele de la televizor ale victimelor bombardamentelor din zonele de conflict , ale cadavrelor unor tineri și vârstnici, nepoți și bunici a căror singură vină era că trăiesc. Oare în 110 ani nu s-a schimbat nimic? Nu. Aforismul Homo homini lupus își păstrează actualitatea.
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania