Trec pe strǎzi, pe pǎmânt,
cu ploaia în gând…
Cum sǎ îţi spun?
Cuvintele ajung înapoi
ca frunzele primăvara,
în pomii goi.
Alb liliac, ceva
cum nici dragostea nu e,
începe orizontul
sǎ ardǎ, sǎ suie
din lacrima mea
sǎrat amǎruie!
Ceva ni se întâmplǎ
în fiecare colţ de tâmplǎ.
Depǎrtata-ţi stea a renunţat,
nu-mi mai rǎsare.
Cireşele neştiutoare
cad mai amare.
Am pentru tine cerul.
E de o culoare ameţitoare
Conţine câte o lacrimǎ
din fiecare.
Îţi poţi imagina
a noastrǎ întreaga zare?
Suntem stele legate-ntre ele
din constelaţii, lumi paralele.
Depindem de lucruri mǎrunte,
inutile, din nisipuri castele.
Un zâmbet ar fi de ajuns
sǎ ni le facem mǎrgele.
În cercuri egale
ne bate sângele.
Îmi îngheaţǎ cuvintele
repetate rupându-se.
Pânǎ unde pot ajunge
rugându-se?
Vino sǎ îmi spui cǎ exist,
umbrǎ, frunzǎ în vânt, alchimist!
Voi fi mai sincerǎ
şi mai retrasǎ scriind
pe vreun acoperiş
de casǎ.
Ne vom intersecta
printre trecǎtori, de departe.
Te vei recunoaşte
dupǎ semne, în carte.
Cum bagi de seamǎ
dacǎ te uit, dacǎ mǎ pierd?
Nu-ţi voi mai scrie în deşert.
Ştii cǎ singura scǎpare
ar fi sǎ crezi cǎ zbori,
cǎ mergi pe mare!
În infern, paradis,
aici sau departe,
ai putea rǎmâne la mine:
un gând într-o carte.
Ai o formǎ aparte
de la nemişcare.
Eşti un punct colorat
pe o linie de despǎrţire.
Doamne, ce distanţare!…