Petru Ababii în dialog cu Iosefina Schirger

• – Iosefina, am parcurs într-o suflare toată informația pe care mi-ai oferit-o. Pentru Casa din cer sincer îți spun, am plâns. Am citit aprecierile a numeroși admiratori și iubitori ai frumosului și splendorii poeziilor tale adevărate. Am aflat multe lucruri noi foarte frumoase despre tine. Încă așa ceva n-am întâlnit, dar nici nu mi-am închipuit să existe! Iată că la tine există, totul e posibil și foarte original. Acestea nu sunt poezii, ci adevărate poeme aforistice, curate aforisme. Mai mult chiar sunt poeme epigramatice – poeme aforisme – epigrame. Mă minunez câtă înțelepciune ai. De astfel de performanțe este capabilă numai o logică aforistică, una dintre formele logicii pe care le-am abordat în cartea pe care urmează a o publica: Geneza metafizică a înțelepciunii. Am făcut un paralelism cu două oglinzi contrapuse în imaginile cărora fizicul se transformă în metafizic la intersecția proiecțiilor lor. Așa la tine: iarna transcende misterios Colinda care reprezintă însăși originalitatea pe care ai descoperit-o de a te manifesta în poezie binar: fizic – metafizic concomitent. Iar descoperirea eu aș numi-o fenomenul binar poetic Iosefina Schirger. Nu e minunat?
• – Sunteți peste închipuirea mea de minunat! Numai fiori, simțire, cuvânt. Adică iremediabil fermecat.
• – Cu plăcere, din partea ta. Iată două noi aforisme născute chiar acum: “Oamenii sunt pe atât de fericiți pe cât înțeleg să fie” și “A fi și a te simți simplu înseamnă a fi fericit.”
• – Așa este. Și folosesc pipeta pentru a fi fericiți. Hai să ne luăm câte o lopată nouă, special pentru asta!
• – Din ce am dovedit să citesc, constat că la tine dragostea și iubirea sunt omniprezente dar nu fizic, ci metafizic, dincolo de orice realitate – veșnică sursă de inspirație și auto pătrundere în chiar iubirea și dragostea care ești tu și poezia ta invincibilă! Tu ești zmeul care te obsedează și te face poezie incandescentă ca zenitul soarelui unei zile de vară. Nu întâmplător, prin peisajul și habitatul tău ființial poetic, ai adus arta în formula sa cea mai austeră: poem – aforism – epigramă. Bravo!
• – Sunteți cel mai cel critic al meu, blând, frumos și complicat, erudit și fermecat, ca să nu zic orbit! Cum de ne-om fi găsit? Două stiluri, talente diferite, într-o conexiune, un experiment de neuitat. Vibrează orizontul de profunzime, căldură, eleganță și emoție. Cuvintele intră în rezonanță, au ecou, pregătind, învelind mesajul atemporal, universal: iubirea ca artă. Divin!
• – Și acest mesaj al tău este de inspirație poetică, scris aproape ca o poezie.
• -Mi-am permis să fac puțină lumină în texte, ca să fie mesajul clar. Am înțeles bine? Vă supărați? Am șlefuit diamantul (cu o pană).
• – Iosefina, eu întotdeauna ca de obicei mă grăbesc. Învălmășeala de idei mă copleșește și pentru a nu le rata, alerg. De aceea se cam calamburează, să zic așa, eu urmând la o rectificare să aduc totul la normalitate. 
• – Îmi place cum alergați pe pagină ideile! M-ați făcut să râd. Auzi: calamburează!
• – Atâtea idei îmi abundă creierul, încât cu greu fac ordine în ele!
• – Înseamnă că nu trăiesc degeaba! Nu oricine poate stârni furtuni în mintea unui filosof! Eu eram într-o prăpastie… de idei, un gol de aer, epuizată, obosită.
• – Este o iluzie. Eu gândesc în grabă, nu de frunză verde, inventând cuvinte noi. Intelectul tău este plin până peste refuz de o bogăție inestimabilă de idei. Le-am văzut în poemele tale remarcabile!
• – Perfect atunci! Faceți parte din lumea mea paralelă de acum. Vă spun, că o să ne bată doamna pe amândoi! 
• – Fii liniștită eu am spațiul meu de manifestare, ca fel de a fi, de care nimeni nu mă poate lipsi. N-am primit niciun reproș de acest fel. La tine cum stau lucrurile?
• – Până acum am stăpânit situația, dar nu mai am răbdare, puteri și mă mai supăr pe ai mei obișnuiți cu totul pe tavă.
• – De acest viciu nu suferă numai ai tăi, este un fenomen răspândit astăzi. Așa sunt vremurile. Eu am copilărit cu lămpi cu gaz, de electricitate nici vorbă prin anii ‘55 – ‘65 ai veacului trecut. Țin bine minte. Iată, atunci erau greutăți! Tinerii noștri nu știu despre aceste lucruri. Trebuie puși la lucru și renunțat la alintări. Eu am mai spus că cei ce au scris despre cărțile tale nu te-au apreciat complet. Atât au văzut și înțeles ei. Eu am citit. Sunt poezii adevărate, conțin multă substanță pe care mulți n-o văd. Unii practică o vorbire stufoasă, cu multiple artificii ieftine fără însă să descopere embrionul germinativ, profunzimea poetică de mare prestanță și esențialitate. Sunt poezii profunde gnostic și logic. Iar m-am grăbit spre sfârșit, dar mesajul e clar. 
• – Eu nu le-am scris pentru alții, le-am scris pentru mine, fiindcă am putut. Cu Ionel Muscalu ne știm de 25 de ani. E din Giurgiu, poet și politician. M-a salvat atunci, eu l-am rugat pentru că are nerv și nu scrie în limbaj de lemn. M-a lăsat să intervin pe textele lui scrise în mare grabă. Alții sunt puțin rigizi, prețioși sau prăfuiți. Atât s-a putut. Oricum îi apreciez pe toți pentru strădanie. 
• – Eu nu am nicio pretenție la ei. Constat doar faptul că atât au văzut, atât au scris. În general nu rău, dar nu îndeajuns. Să fie toți sănătoși! Este bine că la timpul potrivit te-au ajutat.
• – Toți. Am publicat 21 de cărți în doi ani. Mereu îmi trimit mesaje, invitații, propuneri.
• – Nu este deloc rău, ba chiar o performanță. Mai am de citit mult de la tine, atât de vastă ești în toate privințele, extrem de bogată și abundentă.
• – Sunteți darnic cu complimentele. Dacă mă voi obișnui cu ele? Îmi plac, sunt ca o vorbă bună, dar nu vă spun!
• – Nu, nu compliment, ci laudă. Dacă ai înțeles bine articolul meu despre laudă, eu, dacă este de lăudat, laud din abundență, dar dacă este de criticat, critic drastic. Critica tot un fel de laudă este, numai că în negativ. Adu-ți aminte conținutul articolului! L-ai citit.
• – Bine. Sunteți darnic cu laudele. Mă tem de ele. Vin în compensare cu altceva, să se restabilească echilibrul.
• – Nu te teme! Eu nu sunt fățarnic, fals, ci adevărat, corect și când laud și când critic. Echilibru ar însemna nici să te laud, nici să te critic și atunci care ar fi aprecierea mea?
• – Am văzut. Rar oameni ca dumneavoastră! Apreciez. Dar dacă nu ați citit cum trebuie, v-am luat prea repede, v-am influențat judecata? Nu e meritul meu, e un har. Să vorbim doar de poezie, nu despre poet.
• – Poetul se identifică cu poezia sa și viceversa. Ei formează un tandem organic strâns.
• – Se știe. Mai impersonal cred că e mai sănătos. Mi-ar părea rău să tai/corectez textele. E vorba doar de ce se vede la prima citire.
• – Dacă vom fi corecți atunci ne vom cenzura singuri de la început. Trebuie numai să ne calmăm spiritele.
• – Nu vreau să vă sufoc, să vă invadez liniștea, gândurile.
• – Nu. Dialogul cu un om ca tine este o pură satisfacție. Cu regret îți spun: pe mine parcă mereu mă fugărește cineva.
• – Spiritul de inovator? Timpul? Cine? Ne fugărim singuri, fiind în competiție cu noi. O luăm mai încet, nu mai alergăm.
• – Eu mă pot lăuda oricui că am cunoscut un asemenea om ca tine.
• – Și eu. Altfel nu vă luam în cartea noastră. Este cel mai minunat lucru care mi se putea întâmpla!
• – Nu găsești oriunde un poet ca tine. O spun cu toată sinceritatea. Știu ce spun. De fiecare dată e fascinant când te citesc. Nu am întâlnit acest sentiment rar ca în cazul cu tine. Recitește-le! Chiar să nu le simți la justa lor valoare?
• – Dacă nu credeam în ele nu le publicam. Dar de o vreme sunt tristă, nu mai îmi arde de nimic. Unele au stat în sertar, am revenit corectând asupra lor. Nu pot finaliza ce am în lucru, nu mă pot aduna, concentra, odihni. Îmi face rău să reiau din urmă, să tai. Nu mai știu ce e important, universal, de oprit.
• – Observ. Prea ai ars, cu foarte multă lumină. Sunt semnele unei epuizări, surmenaj. Fă o pauză!
• – Trebuie dar nu mă pot opri…

CASA DIN CER

• Casa din cer
• e inima de cais înflorit
• a unui bijutier.
• Nu e frumos? O mirare!
• Poezia de cristal
• și fosfor îmi pare!

• Am să scriu un poem
• despre începuturile lumii,
• despre facerea ei,
• visele, nopțile în care mă iei.
• O pânză de păianjen
• nu mi-e destul,
• foamea din mine
• să ți-o spun.

• Cândva am pictat
• un suflet semănând cu o stea
• și uite-l că vine de undeva.
• Cu apă sfințită
• lumea din adâncuri
• se foiește trezită.

• Se-ntâmplă cu noi,
• de deasupra,
• cuvintele șuvoi
• vin desculțe la mine,
• la tine, drumul
• li se pare ușor, în linie.

• Șoapte în vânt
• cât un val de mare
• mi-aduce noaptea
• din adâncurile tale,
• la picioare.
• Și eu mă mir
• cum mă inspiri.
• Și tu te miri cum te deșir.

• Am venit să văd cum
• se aude sufletul tău orb,
• de toată înmugurirea,
• nemurirea să îl sorb.
• Îmi place orbirea ta, ție,
• liniștea, nemurirea din ea.

• Iubite, florile sunt dalbe,
• zborul fă-l să fie zbor!
• Colindă-mă doar tu
• până la zori!
• Răsfoiește-mă iară!
• Am visele lăsate pe-afară.

• Suflă vânt
• și prin frunzele tale?
• Sunt dorințele mele
• imateriale.
• Le aud în sânge curgând,
• vocile tale ca un descânt.

• Uite că te îmbrățișez
• curgătoare,
• cu tot cu păsări, fluturi
• de la depărtare.
• Firimituri de gânduri
• îți cad la picioare.
• Sunt tot visele mele
• neînvățate să zboare.

• Fântână păzită 
• de îngeri îți e inima.
• Din izvoarele ei
• pot și eu bea?
• Dac-o toamnă îndrăznesc
• în cenuși să-ți răscolesc,
• nu-nseamnă că veșnicesc?…