Încă din timpul vieții sale tumultuoase, activitatea complexă și opera multi-sectorială ale lui Nicolae Iorga au început să fie analizate cât mai obiectiv, fără a putea fi total eliminate nuanțele subiective, și formulate concluzii de etapă. Fiecare analiză serioasă, cu un înalt grad de realism și nepărtinire, și de continuă raportare la întreg, a adăugat concluzii noi referitoare la zbaterile lui N. Iorga în domeniile de activitate: profesor universitar; continuu descoperitor și editor de izvoare istorice; analist al acestora și autor de articole, studii, cărți, note și recenzii despre aspecte punctuale sau evoluții zonale, continentale ori mondiale, din diferite timpuri; om politic; ziarist; actant și militant național; reper cultural intern și internațional; formator de opinii; critic, istoric și autor literar.

• După Primul Război Mondial, cu frecvență augmentată după 1965, au început să apară varii contribuții, inegale calitativ și cantitativ, pro- și contra, referitoare la domeniile de activitate ale lui N. Iorga, enumerate anterior. Despre ultimul dintre ele, iorgologul român Ecaterina Vaum a publicat, cu două decenii în urmă, cartea N. Iorga, critic și istoric literar, Editura Sigma, București, 2005, 359 p. Contribuția amintită conține cinci capitole tematico – cronologice, Note la sfârșitul textului, Bibliografie, Indice de nume (doar antroponime). Generosul studiu a fost inițial teză de doctorat, cu tema devenită și titlul cărții, elaborată în ultimul deceniu al secolului trecut și susținută la cumpăna dintre veacuri și milenii. Anterior, E. Vaum a selectat, a îngrijit și a tipărit o mică parte din uriașa Corespondența (Documente literare) lui N. Iorga, vol. I, 1984, 478 p.; vol. II, 1986, 422 p.; vol. III, 1991, 422 p., Editura Minerva, București. Autoarea nu a fost inclusă în Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. V (S – Z), Coordonatori: Victor Spinei, Dorina N. Rusu, Editura Karl A. Romstorfer a Muzeului Național al Bucovinei, Suceava, 2021.

1. Vaum a analizat și a explicat Concepția lui N. Iorga despre literatură (cap. I, pp. 3 – 13), „o concepție izvorâtă din harul creatorului, nu din raționament  filozofic” (p. 3), cu o istorie proprie, cu o întregire conceptuală sinuoasă în timp, cu „lumini și umbre” față de imperativul timpului, caracterizată prin: vitalism; simpatie – empatie a criticului literar față de operă; sinceri-tatea față de cititor; caracterul educativ, formativ, național al operei literare; analiza și evaluarea produsului literar în spiritul „etern” al lui, nu în litera și în esteticul său; critică literară vizionară, de sorginte romantică, cu înveliș clasic; aplicarea principiilor criticii literare etiologice de inspirație franceză modernă; viziunea integratoare, circulară a literaturii; principiul clasic grec kalos kai agathos, „frumos și bine”; literatura populară – expresie estetică a sufletului național, sursă de inspirație predilectă, prioritară pentru literatura adevărată, profundă, alternativă reală pentru literatura interbelică modernistă (pp. 4 – 9).

• Autoarea a periodizat activitatea complexă și bogată în realizări de critic literar – istoric literar a lui N. Iorga, din considerente cronologice – creative – metodologice, în trei mari perioade distincte, inter-determinate între ele, cu denumiri sugestive: 

1. Acumulări strategice (1890 – 1899) informaționale – conceptuale – metodice, utilizate și în etapele următoare; 
2. O luptă literară (1900 – 1918);
3. Recursul la tradiție (1920 – 1940) sau ofensiva anti-modernistă  (pp. 9 – 12).

• „Concepția lui N. Iorga despre literatura română, a concluzionat E. Vaum, rămâne un reper clasic în evoluția gândirii literare românești, ce trebuie reconsiderat prin fulgurațiile deschizătoare de noi orizonturi referitoare nu numai la artă, ci chiar la condiția umană” (p. 13).
• Student merituos și absolvent precoce, „cu dispense”, al Facultății de Litere din Iași, tânărul genial și vulcanic N. Iorga a intrat în domeniul afirmării și creației domeniale pe „poarta literaturii”. Cu largi și diverse orizonturi domeniale de cunoaștere, N. Iorga a beneficiat de varii, solide și interconectate surse de formare generală și sectorială: familia; lectura auto-didactă; școala (primară, gimnaziu, liceu, facultate, post-universitară, doctorat); călătoriile (în spațiul pan-românesc, în Europa, în lume); cercetările în arhive, muzee, biblioteci, colecții, depozite de izvoare istorice (pp. 16 – 28). Tânărul N. Iorga a debutat literar, în critica literară, aproape concomitent în ziarul Lupta din București, în nr. din 18 februarie 1890, cu articolul Năpasta (drama scrisă de I.L. Caragiale), și în revista Arhiva Societății științifice și literare din Iași (A.S.Ș.L.I.), cu ambițiosul articol Iubirea în literatura modernă, în nr. din martie – aprilie 1890, pp. 28 – 39. Primul articol cu tematică istorică, debutul său în istoriografie, a fost cel intitulat Manolache Drăghici, publicat în revista ieșeană menționată anterior, în nr. din mai – iunie 1890. Primele încercări literare, poezii, au fost publicate tot în 1890, la 19 ani, în periodicele Revista Nouă din București (Serenadă, nr. 1 / 1890, Moarte, nr. 9 / 1890) și în Contemporanul din Iași.   
• Așadar, 1890 a fost anul debutului tânărului N. Iorga în trei domenii de activitate umanistă, intercondiționate între ele la sfârșitul secolului al XIX-lea: critică literară, istoriografie, poetică. Prioritate a avut atunci critica literară, cum a argumentat convingător autoarea: „Anul debutului 1890, acest an fast, în care N. Iorga colaborează cu 65 de texte (studii, articole, versuri) la diverse publicații: Arhiva …, Era nouă, Drapelul, Lupta, Contemporanul, Convor-biri literare, Revista nouă, marchează intrarea în viața publică a țării a unui intelectual precoce, înzestrat cu o forță de muncă și cu o capacitate creatoare fenomenală” (p. 39). În concluzie, „1890 este anul exploziei publicistice a lui N. Iorga în cultura română – un monstrum eruditionis cu un ritm publicistic diabolic, dezlănțuit în speculații teoretice prin care încerca să-și cristalizeze o gândire critică personală. La 19 ani e preocupat de tot ce ține de sfera literaturii: condiția creatorului, a scriitorului profesionist: tehnica romanului, convenția dramatică, tehnica versului, rolul criticii și al criticului, publicul, educarea publicului, succesul în artă, evoluția literaturii și sensul ei. Diagnostichiază corect epoca post-clasică drept una de „secetă literară” și caută remedii, oscilând între critica judecătorească și cea științifică. Citește clasicii prin grilă personală: Eminescu, Caragiale, Creangă și are simțul valorii unor contem-porani precum Gherea, Delavrancea, Ion Ghica, cărora le acordă comentarii critice în premieră. Profesează un criticism generos, căutător de soluții, stabilind cu entuziasm juvenil direcții de cercetare: comentarea critică a trecutului literar pe bază de documente, crearea unui cod estetic pentru marele public prin critica de jurnal, nevoia unei istorii literare critice și selective. Vocația critică e dublată de cea creatoare și pigmentată de cea polemică. Precursor al analizei stilistice în critica românească, N. Iorga proiectează în eseurile juvenile realitatea virtuală a unei „critici totale”, în care să coexiste toate ramurile științelor umaniste” (pp. 39 – 112, 113).

1. Iorga și-a fundamentat gândirea critică personală în domeniul literaturii românești și universale prin însușirea și aplicarea principiilor, criteriilor, metodelor, studiilor de caz etc. din contribuțiile tematice inovatoare ale unor autori francezi și germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Émile Hannequin (La Critique scientifique, 1888; Écrivains francisès, 1889; Le Pessimisme des écrivains), Hippolyte Taine (Histoire de la Litterature anglaise, 1864 – 1872; Essais de critique et d’histoire, 1858; Philosophie de l’art, 1865), Paul Bourget (Essais de Psychologie contemporaine, 1883; Nouveaux Essais de Psychologie contemporaine, 1885; Études et Portraits, 1889), Jean-Marie Guyau (L’Art au point de vue sociologique, 1889; Les Problèmes de l’esthétique contemporaine, 1884; L’irréligion de l’avenir. Études sociologique, 1890), Otto Riemann (Syntaxe latine d’après les principes de la grammaire historique, 1890), E. Caro (Le Pessimisme au XIX-e siècle), James Sully (Le Pessimisme, 1877), Émile Zolla (Documents littéraires), P.Fr. Tissot (Les Evolutions de la critique française, 1890), F. Lefranc (Études sur la théatre contemporain), Emile Picot (Chants populaires des roumains de la Serbie, 1889), Charles Perrault (Parallèle des Anciens et des Modernes), Edouard Droz (La Critique littéraire et la science, 1892), Gustave Lanson (Histoire de la Litterature française, 1894). 

• În 1891, aflat deja la Paris pentru studii post-universitare la École Practique de Hautes Études, secția de istorie – filologie, și pentru cercetări în arhivele, bibliotecile, muzeele și depozitele de izvoare istorice ale capitalei franceze, tânărul N. Iorga a continuat colaborarea cu periodicele românești și a inițiat legături științifice cu reviste franceze de profil. Ritmul colaborării și publicării în periodice românești a fost mai redus față de 1890. A publicat doar nouă contribuții de critică literară și istoriografice, de șapte ori mai puțin cantitativ, referitoare la: V. Alecsandri, I.L. Caragiale, Anton Naum, Alexandru Beldiman, Nicolae Bălcescu, Nicolae Filimon, sau la Începuturile romantismului european, în primele decenii ale secolului al XIX-lea (pp. 113 – 126). Studiul despre Neculai Bălcescu (în Revista nouă, n-rele 6 – 7 / septembrie – octombrie 1891, București), „articol de veritabilă istorie literară, în care istoria contra-punctează cu efect literatura, conferă cetățenia literară lui N. Bălcescu în cultura noastră”, a evidențiat E. Vaum (p. 119). Ca bilanț cuprinzător, 1891 a fost „anul acomodării tânărului student cu rigorile muncii științifice apusene, pedanteria școlii franceze incomodându-l adesea (…). Pe lângă munca de cercetare, setea de cunoaștere a limbilor străine se manifesta cu aceeași intensitate precum la B.P. Hasdeu, nu ca o necesitate în sine, ci ca veritabilă cale de acces spre noi culturi. (…) Ahtiat de noi universuri, nu rupe legătura cu țara, perseverând în activitatea publicistică, dar nu în ritmul anului anterior. (…) Se remarcă ușoara translatare a interesului dinspre cronica literară înspre studiul de istorie literară, o corectă percepție a valorilor literare și curajul de a le impune ca atare, demers ce relevă gustul indiscutabil al tânărului autor și simțul valorii, în cazul N. Bălcescu sau N. Filimon. Adesea textul literar devine pretext de meditație istorică sau socială. N. Iorga nu se simte bine în cercul rece al ficțiunii, îi ignoră intenționat legile, raportându-le la cele reale, dintr-o teribilistă și juvenilă nevoie de demitizare, de demistificare. Iorga la douăzeci de ani este de o luciditate ce frizează cinismul, raportând adevăruri relative la adevărul absolut” (p. 125).
• Pentru anul următor (1892, pp. 126 – 135), „În strategia culturală a lui N. Iorga ziarul a rămas întotdeauna instrumentul principal de modelare a gustului public prin aparenta accesibilitate, spre deosebire de reviste, cu adresabilitate mai restrânsă. Anul 1892, dominat de cerințele vieții universitare, marchiază o diminuare a activității de critic literar, rezumându-se la cinci recenzii și două articole de atitudine, nici unul de amploarea studiilor din anul anterior. Discursul critic, axat pe două mari problematici: Eminescu și actualitatea literară, își pierde lentoarea teoretică și câștigă în nerv polemic. Viziunea accentuat diacronică asupra literaturii românești și ironia subțire generează o conștiință de atitudine (mai simplu, o superioritate) care-i înlesnesc alunecarea spre discursul etic, moralist, derivat din criticismul asumat anterior. Tânărul Iorga nu se mulțumește să constate, ci vrea să îndrepte, erijându-se în mentor”, a lămurit autoarea (p. 135). A început să colaboreze cu celebra Revue Historique de la Paris, în care a publicat o contribuție de specialitate despre Une collection de lettre de Philippe de Maizières (Notice sur le ms. 449 de la Bibliothèque de l’Arsenal), 17, tome XLIX, Mai – Juin 1892, pp. 39-57, 306-322, publicată și tirage-à-part / broșură, inaugurând astfel seria numeroasă a extraselor în bibliografia N. Iorga (p. 126). 
• 1893 (pp. 135 – 144) a fost un an al extremelor în cariera profesională fulminantă a tânărului și energicului N. Iorga. Pe de o parte, ca rezultat al schimbării domeniului tematic de activitate, de la filologie clasică la istorie universală, a părăsit Parisul și s-a stabilit la Leipzig, după o descurajantă etapă post-universitară la Universitatea din Berlin. La Universitatea din Leipzig (Lipsca), mai permisivă cu rigorile administrative – didactice impuse doctoranzilor străini, N. Iorga a susținut doctoratul în istorie universală, în august 1893, cu teza Thomas III, Marquis de Saluces. Étude historique et littéraire, publicată în același an la Paris. În 1893 a cercetat arhivele, deja renumite, ale unor orașe germane și austriece: Berlin, Leipzig, Dresda, Nürenberg, München, Innsbruck, identificând documente inedite medievale și moderne referitoare la români. Acele izvoare istorice au fost publicate, ulterior, în culegerea de documente Acte și fragmente cu privire la istoria Românilor, București, vol. I, 1895; II, 1896; III, 1897. Pe de altă parte, și-a continuat activitatea literară, sub forma criticii literare și a colaborării cu periodice și edituri din țară, completată cu producția literară (1890 – 1893), prin publicarea unui prim volum de Poesii, București, Editura I. Haimann, 132 p. Placheta – debut a tânârului poet născut la Botoșani, „tributar în egală măsură lui M. Eminescu și Al. Vlahuță. Volum ce trece neobservat în epocă, din cauza unei difuzări și publicități precare, dar și a absenței unei originalități percutante. Tânărul avea suflet de poet, dar nu și inteligența artistică aptă de a-l exprima. În paralel, își continuă activitatea de cronicar literar (…), luptând într-un ritm susținut pentru menținerea în atenția publică”, a evaluat obiectiv E. Vaum (pp. 136 – 137). În domeniul criticii literare, N. Iorga a onorat rubrica foiletonului literar a ziarului bucureștean Timpul, la invitația lui Nicolae Filipescu. Tot în 1893 N. Iorga a debutat în volum, în calitate de critic literar, cu Schițe din literatura română, vol. I, Editura Șaraga, Iași, 200 p. Dar fără publicitatea și difuzarea adecvate, volumul nu a avut impactul așteptat de tânărul autor în critica literară românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. „Din păcate, prodigioasa activitate a lui N. Iorga din anul 1893 e validată doar pe plan științific, prin susținerea doctoratului în istorie [și publicarea tezei la Paris – compl. D.P.], dar debutul în volum ca poet și istoric literar sunt nevalidate critic”, a încheiat autoarea (p. 144). 
• Activitatea complexă, multi-sectorială a lui N. Iorga în 1894 (pp. 144 – 158), pe lângă proiectele deja începute în anul anterior (foiletonistica; Schițe din literatura română, vol. II; explorarea arhivelor vest- și central-europene), a cunoscut noi implicări: revenirea definitivă în România, cu un „bagaj” documentar – științific – informațional, relațional – profesional și livresc imens; participarea la concursul pentru ocuparea catedrei de istorie medie, modernă și contemporană de la Facultatea de litere și filozofie a Universității din București (a obținut doar suplinirea respectivei catedre pe durata următorului an universitar); începerea activității didactice universitare și debutul unei cariere bucureștene încheiate forțat în octombrie 1940. Foiletonistica anului 1894 a inclus recenzii, medalioane, foiletoane cu tematică diversă, apărute în reviste și ziare deja consacrate ale vremii, al căror colaborator constant Iorga era încă din 1890 – 1891. Cele șase contribuții amintite au recenzat producții literare ale lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, Enea Hodoș, George Coșbuc, Grigore Alexandrescu  (pp. 146 – 151). 
• Tomul de autor, Schițe din literatura română, vol. II, Editura Șaraga, Iași, 1894, 192 p., a reunit cinci contribuții tematice despre D. Bolintineanu, I. Creangă, Veronica Micle, I. Slavici, N. Gane, A. Naum. Referitor la Schițe…, vol. I – II, „Există o disproporție între intenție și realizare, o lipsă de rigoare în gândirea volumului ca un tot”, a considerat cu temei E. Vaum, scăderi determinate de „condițiile de lucru ale tânărului savant, care, aflat departe de țară, își modifică proiectele din mers, funcție de materialele primite și de timpul rămas (…). Graba, dorința de a se vedea tipărit cu orice preț, febrilitatea afirmării prin arderea etapelor sunt modalități pasionale de cucerire a unui nume prin acțiuni publicistice intempestive. O astfel de acțiune o reprezintă și cele două volume de Schițe…, de aceea, probabil, nu au avut nici ecoul literar scontat. (…) Acestor motive obiective li se mai pot adăuga și unele subiective. Unul de căpetenie este neglijența editorială; încă din tinerețe Iorga își trata studii, articole, conferințe cu o neglijență princiară, izvorâtă probabil din conștiința unei paradisiace prolificități, lăsându-le în voia sorții sau a editorilor întâmplători. Oricum, selecția pentru cele două volume de Schițe din literatura română fusese operată de el însuși. Omiterea esteticii de natură teoretică era deliberată (…). Autorul Schițelor… cumula o accentuată vocație critică, o anvergură istorică și o cultură enciclopedică ce-l profilau drept un virtual vârf la 1894, al criticii românești” (pp. 151 – 152, 157 – 158).    
• În 1895 (pp. 158 – 162) N. Iorga a continuat activitățile tematice specifice din anii anteriori, completate cu altele inițiate în respectivul an și prelungite în cei următori. Astfel, a ocupat, printr-un concurs universitar celebru, catedra de istorie medie, modernă și contemporană de la facultatea umanistă bucureșteană de profil, devenind profesor titular al acesteia (octombrie 1895). Lecția de deschidere oficială a cursului său, intitulată Despre utilitatea studiilor istorice (1 noiembrie 1895), a fost reprezentativă din cel puțin două puncte de vedere: a marcat alegerea profesională definitivă, ireversibilă a disciplinei și științei Istorie ca direcție principală de activitate didactică universitară – formativă și științifică – de cercetare – elaborare – editare de izvoare istorice și contribuții istoriografice. Pe de altă parte, a trasat una din direcțiile constante, permanente de activitate a istoricului N. Iorga: călătorii de studii în Europa (descoperirea, adunarea și editarea izvoarelor istorice inedite identificate), elaborarea contribuțiilor istorio-grafice referitoare la diferite fapte și timpuri istorice, spații geografice. O primă și convingătoare dovadă în acea coordonată a fost apariția vol. I, București, 1895, a culegerii de autor Acte și fragmente cu privire la istoria Românilor. 
• „Critica și istoria literară, a precizat autoarea, încep să ocupe un loc din ce în ce mai restrâns de-a lungul anului în activitatea publicistică a lui N. Iorga: doar opt articole expeditive și explozive, fără avântul teoretic al foiletoanelor din anul debutului” (p. 158). Au fost recenzate creațiile literare ale lui Artur Stavri, Gheorghe Kernbach (Gheorghe din Moldova), Henrik Ibsen, Ștefan Basarabeanu (Victor Crăsescu), Petre Dulfu, Dimitrie Petrino, Constantin Negruzzi (pp. 158 – 162). Astfel, a concluzionat E. Vaum, „se încheie activitatea de critic literar a lui N. Iorga pe acest an. Intrarea în viața universitară, ca profesor provizoriu de istorie, încheie o etapă în biografia lui N. Iorga și, implicit, în activitatea sa critică. Criticismul său funciar se va manifesta pe multiple planuri: științific (universitar și academic), publicistic, cultural, social și mult mai puțin literar, bulversând orizontul de așteptare al publicului românesc, dar mai ales al intelectualilor, prin acțiuni similare cu cele ale junimiștilor” (p. 162).
• Cele două Orizonturi de așteptare (pp. 162 – 174), binomiale, ale tânărului N. Iorga față de producătorii și consumatorii de literatură și de critică literară, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, pe de o parte; al autorilor și cititorilor de literatură în raport cu criticul, evaluatorul și istoricul literar genial, pe de altă parte, au fost, aparent paradoxal, conjuncte și disjuncte în același timp. „Profesor universitar la douăzeci și trei de ani, N. Iorga este investit cu un rol important în viața culturală a țării, pe care și-l asumă cu pasiune, dar îl și transcende impetuos, încălcând reguli universitare și academice cu nonșalanța unui element al naturii dezlănțuite. Frustrat în propriu-i orizont de așteptare de viața literară românească, în care activitatea sa literară, mai ales pe planul criticii literare, trecuse aproape neobservată, N. Iorga se îndepărtează «dezgustat» de literatură și se dedică aproape în întregime preocupărilor istorice. Asistăm la o ruptură de nivel în evoluția conștiinței sale critice, cu efect și asupra criticii românești în general”, a lămurit autoarea (p. 162). 
• Acea schimbare de priorități a fost asumată și promovată de N. Iorga, deoarece au fost „câteva din meritele tânărului critic neluate în seamă în stricta lor contemporaneitate, deși prin activitatea lui din perioada 1890 – 1895 poate fi inclus în triada clasică a criticii românești, alături de numele lui Titu Maiorescu și Constantin Dobrogeanu – Gherea”, a apreciat E. Vaum (p. 162). Ca urmare, „În perioada 1895 – 1900 își deturnează atenția dinspre literatură înspre istorie, cutreierând toate ținuturile românești și Europa pentru a scotoci în arhivele de stat și particulare în căutarea documentelor istorice revelatoare asupra neamului românesc. «Omul – bibliotecă» se metamorfozează în «omul – document», ahtiat să recupereze orice inedit și să dea publicității descoperirile sale, fie în presă (…), fie în comunicările susținute în cadrul Academiei Române, publicate apoi în Anale, fie în răsunătoarele sale conferințe ținute la Ateneu”, a concluzionat autoarea (p. 162). 
• Membru – corespondent al Academiei Române din aprilie 1897, „«omul – document» pregătea ieșirea în taină din labirintul arhivelor în zona creatoare a istoriei literare” (p. 163), oferind informații inedite și concluzii îndrăznețe despre Cronicile muntene din secolul al XVII-lea și arătându-se interesat de proiectul de cercetare al Academiei, cu tema Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, la care va lucra din greu timp de patru ani (1897 – 1901) – (p. 163). În paralel, N. Iorga a început coloborarea cu ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine, din iulie 1899. Astfel, în perioada 1899 – 1900, criticul literar, societar și instituțional a radiografiat obiectiv, dar și cu pregnante nuanțe de subiectivitate, societatea românească la 1900, referitor la instituțiile culturale – educaționale statale, activitatea literară – științifică, presă – ziaristică, reviste culturale, periodice științifice. Acele articole acide, incendiare au fost ulterior reunite în două volume tematice, de referință în epocă: Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucarest, 1899 și Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote. Articles de critique et d’histoire, Bucarest, 1900. E. Vaum a analizat în detaliu cauzele elaborării, conținutul critic și impactul societar șocant al articolelor reunite în cele două volume amintite anterior (pp. 164 – 173). Autoarea a conchis, în perspectiva unul secol de la intransigentele și cinicele introspecții instituționale, educaționale, culturale, științifice, statale iorghiste, că tânărul istoric, în articolele sale, „sfâșie convenția artificială a sfârșitului de veac, demistificând realitatea existentă în instituțiile culturale românești nu de la înălțimea catedrei universitare, ci de la masa de lucru a unui intelectual veritabil, care își ia libertatea de a scrie ceea ce gândește. Șocul a fost mare și e teribilă reacția corpului social la impactul cu această gândire, începând cu anul 1899 și până în 1940: o reacție de respingere până la suprimarea violentă din final. (…) Iorga reacționa împotriva fondului deformat, distorsionat de vicii profunde ce impietau asupra evoluției organice a națiunii românești. (…) Elementele gândirii organiciste a lui N. Iorga încep să se articuleze în aceste două cărți de articole polemice, cărți de atitudine, prin care spiritul său critic se extrapolează asupra întregii societăți, mizând pe exemple concrete, nu pe teorii, care i-au repugnat întotdeauna” (p. 165). 
• A doua perioadă importantă, definitorie, a activității de critic și istoric literar a lui N. Iorga a acoperit cronologic primele două decenii de început ale secolului al XX-lea. Denumită sugestiv de către E. Vaum: O luptă literară (1900 – 1918) – (pp. 175 – 239), după titlul antologiei cu articolele publicate de N. Iorga în Semănătorul (1903-1906), amintitul interval s-a caracterizat prin: documentarea, elaborarea și tipărirea unor istorii literare etapiale – sectoriale românești; secvențele temporalo – tematice Presemănătorismul și Semănătorismul ale activității literare iorghiste antebelice; polemici de critică și istorie literară cu alți autori contemporani. Astfel, în perioada pre-citată anterior, istoricul literar N. Iorga a scris și a publicat următoarele sinteze tematice: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688 – 1821), vol. I – II, București, 1901; Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, București, 1904; Istoria literaturii române în secolul al XIX-lea – de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, vol. I (1821 – 1840), 1907; vol. II (1840 – 1848), 1908; vol. III (1848 – 1866), 1909, București, pe care contribuții istorio-literaro-grafice autoarea le-a analizat în detaliu (pp. 175 – 210). 

1. Iorga a definit, încă din 1901, evoluția literară ca fiind un vast proces integrator, analitic, sintetic și creator, „Istoria literaturei unei epoce înseamnă istoria celor scrise în acea epocă, [istoria – compl. D.P.] puținului din viața oamenilor de atunci care ni s-a păstrat în această formă trainică”  (subl. E. Vaum) – (p. 183). Concepția despre istoria literară a lui N. Iorga a amalgamat creator mai multe componente: organicism; înțelegerea empatică a trecutului; talent, intuiție, vitalitate în re-creierea trecutului; capacitatea de divinație; capacitatea de sinteză; viziunea dialectică asupra istoriei literare; viziunea organică a interdependenței literaturii cu viața politică, socială, culturală, educațională – receptare și difuzare (paraliteratura); sublinierea interacțiunii între literatura populară – cea cultă – cea „complementară” (bizantină, slavonă, neogreacă); raportul adecvat între obiectivitatea istorică documentară și subiectivitatea parțial afectivă a literatului împlicat în actul literar restitutiv (pp. 182 – 186).

• Metoda de introspecție a evoluției literaturii române în secolele XV – XIX, propusă și aplicată de N. Iorga, a fost cea a identificării și analizei curentelor și influențelor literare specifice „vieții sufletești a unui popor”, caracteristice cugetării și simțirii populare la persona-jele care se exprimă în literatură (p. 187). În anumite cazuri, N. Iorga a folosit criteriul analizei și concluziilor referitoare la activitatea personalităților literare, în cronologia epocii lor (pp. 187 – 188). Ca urmare, istoricul literar a identificat forma de manifestare / de afiliere și a aplicat diferite formule de abordare a evoluției literaturii române: bibliografia; filologia; integralitatea, creșterea și descreșterea intensității fenomenului literar; coerența exprimării și a mesajului transmis; conexiunile între curentele și personalitățile literare; paralelismul tematic, cronologic, geografic; antiteza; ironia; „instinctul de divinație”; talentul, harul, calitățile literatului (pp. 188 – 210).
• Semănătorismul  (Sămănătorismul) a fost curentul cultural, artistic, literar românesc neo-romantic, conservator, tradiționalist, reacționar, de origine germană, dar și cu filiație junimistă moldavă, antiliberală, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, care s-a inspirat din viața și realitățile rurale de la cumpăna dintre veacuri. Curentul „rural” de idei a considerat clasa socială a țărănimii ca fiind singura depozitară a valorilor naționale seculare, a apreciat ca posibilă refacerea comunității naționale românești prin dezvoltarea unei culturi naționale unice, întregite, a tuturor claselor și categoriilor sociale, în perspectiva realizării idealului politico – național statal, România Mare. Semănătorismul a avut un rol important în pregătirea ideologică, culturală, morală, literară a Marii Uniri din martie – decembrie 1918. Principalul ideolog și exponent al Semănătorismului a fost criticul și istoricul literar N. Iorga. 
• Ideile semănătoriste au fost vehiculate, expuse prin revista Semănătorul (Sămănătorul), editată la București între 2 decembrie 1901 – 27 iunie 1910, care a reprezentat tendința națională, „rurală”, „țărănească” în cultura și literatura românească a timpului. Numele revistei poate fi interpretat în dublă cheie: țăranul care aruncă, „seamănă” sămânța în brazda proaspăt arată pentru a asigura recolta necesară, așteptată în „toamnă” (împlinirea  Idealului); literatul, autorul care oferă produsul literar specific pentru consolidarea culturii, identității și educației naționale în rândurile poporului român, a celor 4.000.000 de țărani, de „semănători” din spațiul geo-istoric românesc. Revista a promovat o literatură inspirată din trecutul istoric, folclor, realitățile complexe naționale, în special a celor rurale, ajungându-se, exagerat, până la idealizarea țăranului, a intelectualului și a proprietarului sătesc, a satului, a activităților și vieții rurale, respingerea importului de idei literare străine, a coruperii limbii române cu neologisme. În paralel, Semănătorul a susținut campania de culturalizare și de educație de bază a țărănimii inițiată de Spiru Haret, paradigmaticul ministru al Învățământului de la începutul secolului al XX-lea. Datorită unor exagerări și idealizări literare, a confuziei / subordonării între etic și estetic, interpretate în cheie etnică, națională, literatura semănătoristă a avut ideatic, valoric, educațional, comunicațional o evoluție și o influență domenială oscilatorie, inegală temporal, cu un pronunțat caracter tezist.  
• În perioada pre-semănătoristă a activității sale de critic și istoric literar (c. 1897 – 1903), N. Iorga a promovat idei literare de rezonanță semănătoristă: subordonarea literaturii unor proiecte extra-estetice, importante și necesare istoric: național, politic, social, cultural, educațional; militantismul politico – național; reorientarea către folclor, trecutul istoric, realitățile naționale, ca surse, teme literare; memorialistica; respingerea imitației străine, a preluării neologismelor în limba română (pp. 210 – 213).  

1. Iorga a început colaborarea efectivă cu revista Semănătorul la 12 ianuarie 1903 și a continuat constant până la 22 octombrie 1906, aproape patru ani în care a contribuit cu articole de critică și istorie literară, iar în perioada iunie 1905 – octombrie 1906 a fost și directorul periodicului. Contribuțiile publicate în Semănătorul, în perioada amintită anterior, au fost adunate și publicate în antologia de autor intitulată sugestiv O luptă literară. Articolele din  „Sămănătorul”, vol. I, 1914; vol. II, 1916, Vălenii de Munte, Tipografia Neamul Românesc, narative pe care autoarea le-a analizat detaliat și le-a evidențiat rolul și locul în istoria Semănătorismului în primii ani ai secolului trecut (1903 – 1906) – (pp. 214 – 231). În concluzie, a afirmat E. Vaum, „Teatrul și, implicit, literatura aveau (…), dincolo de funcția estetică, o funcție militantă și pedagogică nu de a configura doar o formă, ci chiar un fond virtual, un model ideal de spiritualitate. Una din contradicțiile lui N. Iorga constă, în această perioadă a maturității sale critice, în încrederea pe care o are în organicismul de evoluție lent ritmată a  civilizației și culturii românești pe de o parte, și pe de altă parte, iluzionarea asupra accelerării evoluției prin propria-i intervenție. Pe acest teren cultural, literatura devine element de dispută, iar magistratura critică pierde din rigoare și severitate, transformându-se într-un apostolat critic, ce se va radicaliza în timp. Una din cauzele acestei radicalizări poate fi identificată și în numeroasele polemici literare, cu relief mai mult sau mai puțin pregnant, care se desfășoară în paralel cu cele științifice timp de patru decenii” (p. 231).

• În domeniul criticii literare semănătoriste, N. Iorga a polemizat cu A.D. Xenopol și Pompiliu Eliade (1903 – 1905), iar în perioada următoare cu reprezentanții unor orientări literare ne-semănătoriste: cea sociologică (reprezentată de H. Sanielevici, G. Ibrăileanu), cea estetică (A. Densușianu, E. Lovinescu, M. Dragomirescu) și cea psihologică (Ilarie Chendi, după plecarea de la revista Semănătorul). În urma acestor polemici literare, „în care s-a folosit muniție de toate calibrele, mai mult sau mai puțin literară, a ieșit învingătoare literatura română. Meritul lui N. Iorga constă în faptul că, în doar aproximativ patru ani de directorat la Semănătorul, reușește să polarizeze lumea literată românească, obligând-o să se autodefinească în raport cu valorile tradiționale. Expresia pregnantă a acestei polarizări mi s-a părut a fi polemica N. Iorga – E. Lovinescu (…)”, a încheiat autoarea (pp. 231 – 232). Conceptual, directorial, creativ, cronologic, după 1906, N. Iorga și-a continuat activitatea prolifică de critic și istoric literar, pe linie semănătoristă. Astfel, la 22 octombrie 1906 s-a retras de la conducerea revistei Semănătorul, peste o săptămână a inițiat un curs liber de Istoria literaturii române la Universitatea bucureșteană, iar din ianuarie 1907 a început să editeze revista Floarea darurilor, destinată popularizării literaturii vechi românești și traducerilor din literaturile strâine, nu doar din cea franceză. 
• Sincronizarea prin cultură, între cea românească (cultura creatorilor de literatură / intelectualilor / scrisă și cultura poporului / majoritar orală) și cea occidentală a fost una din ideile dominante ale publicisticii literare a lui N. Iorga, la începutul secolului al XX-lea. Acea atitudine și crez semănătorist s-au sintetizat în binomul conceptual educație națională și literatură militantă, în care ultima componentă trebuia să exprime, în forme artistice originale românești, realitățile vieții și caracteristicile etnice, care să contureze specificul național în artă. Militantismul, funcție implicită, internă a literaturii, cu caracter centripet, a acționat pentru asumarea identității naționale, accelerând conturarea conștiinței naționale românești (p. 235). 
• Revista Floarea darurilor a fost integrată, de la 1 ianuarie 1908, în coloanele literare ale ziarului Neamul Românesc politic și literar. În același an, 1908, N. Iorga a realizat alte puncte ale programului său cultural, național – identitar: în luna mai a inaugurat Tipografia Neamul Românesc de la Vălenii de Munte; în iunie a deschis cursurile de vară anuale de la Văleni; în iulie a înființat Universitatea populară de la Văleni, instituție pan-românească de răspândire a științei, culturii, educației. La 26 mai 1910, N. Iorga a fost ales membru titular, activ, al Academiei Române, cu discursul de recepție susținut la 17 mai 1911, cu titlul Două concepții istorice, prin care și-a asumat, definitiv și complex (cerecetător, editor de izvoare istorice, autor, profesor universitar), rolul și statutul de istoric, completat cu cel de mentor cultural. În noiembrie 1912, Neamul Românesc literar, publicație semănătoristă, și-a încetat apariția. În ianuarie 1913 a fost înființată, sub direcția lui N. Iorga, revista literară Drum drept, iar din martie același an mentorul cultural a preluat și conducerea revistei literare Ramuri din Craiova, care, între ianuarie 1915 – iulie 1917, a fuzionat cu Drum drept. În ianuarie 1914 N. Iorga, împreună cu Vasile Pârvan și Gh. Murgoci, a inaugurat, la București, Institutul de Studii Sud-Est Europene, cu periodicul de specialitate Buletinul Institutului de Studii Sud-Est Europene. La Universitatea bucureșteanî, în februarie 1915, a inaugurat cursul universitar cu titlul sugestiv, în contextul politicii interne și externe a vremii, Dezvoltarea ideii unității naționale a românilor. 
• La 20 aprilie 1916 a comunicat, la Academia Română, Ceva mai mult despre viața noastră culturală și literară în secolul al XVIII-lea, în contextul apropierii implicării politice, militare, diplomatice, economice a țării în realizarea Idealului statal național românesc: România Mare. Peste patru luni, la 15 august 1916, a publicat în Neamul românesc celebrul și mobilizatorul articol Ceasul, al intrării țării în Primul Război Mondial pentru întruparea finală a României unite. Ziarul Neamul românesc, scris aproape în întregime de N. Iorga, tipărit în mare tiraj și difuzat pe întregul teritoriu al României moldave și pe linia frontului, în aspre condiții de război, a fost, neoficial, informal, periodicul participării României la Războiul pentru Întregire statală – națională. Respectivele articole de război ale lui N. Iorga au fost ulterior adunate și publicate în antologia de autor Războiul nostru în note zilnice (1914 – 1919), vol. I – III, Craiova, 1921 – 1923. La 14 decembrie 1916 a rostit, în Parlamentul României, refugiat la Iași, paradig-maticul discurs al rezistenței, încrederii și speranței în realizarea idealului statal național românesc, la sfârșitul războiului (Varia, pp. 233 – 239). 
• Concluzia, bilanțul celei de-a doua etape a activității de critic și istoric lirerar a lui N. Iorga (1900 – 1918), formulat de E. Vaum, a arătat că marele cărturar „continuase într-un plan superior, doar sub aspect integrator, critica recunoscut culturală inițiată de Titu Maiorescu, reușind în prima decadă a secolului trecut să-și impună o voce critică, fermă și autoritară, care, tocmai prin aceste calități reușește să mobilizeze în sens contrar, să radicalizeze pozițiile criticilor care tindeau spre o strictă profesionalizare: Mihail Dragomirescu, mai puțin G. Ibrăileanu și, mai ales, E. Lovinescu” (p. 239). 
• A treia etapă a activității complexe de critic și istoric literar a lui N. Iorga s-a derulat în perioada interbelică (1920 – 1940) și a fost denumită de autoare, cu o formulă intermediară,  Recursul la tradiție sau, completez eu, tradiționalismul semănătorist literar iorghist (pp. 240 – 294). „În perioada interbelică, a precizat E. Vaum, N. Iorga va continua «lupta literară» cu un arsenal teoretic depășit, construit pe ideea tradiției recurente cu valoare de normă. (…) Dacă ideea era fecundă în planul istoriei literare, în cel al criticii literare era adesea inoperantă. În acest sens, își revede istoriile literare publicate în perioada anterioară (cu excepția celei referitoare la secolul al XIX-lea) și le anexează noi problematici: folclorul și «locul românilor în dezvoltarea vieții sufletești a popoarelor romanice», cu amplă deschidere spre literatura universală. Noua viziune își găsește forma tipografică în vaste lucrări de sinteză (…)” (p. 240). În acel context literar – istoric complex, N. Iorga a continuat publicistica și critica literară prin colaborări periodice sau permanente la publicațiile: Gazeta Transilvaniei (1921), Ramuri (director, 1922 – 1927), Universul literar (director, mai – noiembrie 1925), Neamul românesc și Cuget clar (Noul Semănător). Revistă de direcție literară, artistică și culturală (director, iulie 1936 – noiembrie 1940) – (p. 240). 
• Referitor la istoriile sale literare interbelice, N. Iorga a re-conceput teoretic, a actualizat, a completat edițiile din 1901 și 1904, a re-editat sinteza de Istoria literaturii românești, Tipografia Datina Românească, București, vol. I, Literatura populară – Literatura slavonă – Vechea literatură românească. Întâii cronicari (- 1688), Ediția a II-a revăzută și larg întregită, 1925; vol. II, De la 1688 la 1780, 1926; vol. III, Partea întâia (Generalități, Școala Ardeleană), Editura Fundației Regale Ferdinand I, 1933, total: 1.343 p. (pp. 246 – 251). De asemenea, a completat sinteza tematică referitoare la evoluția literaturii române în secolul al XIX-lea, în 3 volume, din 1907 – 1909, cu Istoria literaturii românești contemporane, vol. I, Crearea formei (1867 – 1890); vol. II, În căutarea fondului (1890 – 1934), București, Editura Adevărul, Tipografia Datina Românească, 1934, total 694 p. (pp. 258 – 264). În paralel, a tipărit un compendiu universitar, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (după note stenografice ale unul curs), București, Editura Pavel Suru, Tipografia Datina Românească, 1929, 207 p. (pp. 252 – 258). Rezultatul preocupărilor constante de istoria literaturii universale s-au materializat în sinteza Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile lor, vol. I, Evul mediu; vol. II, Epoca pre-modernă (până la 1600); vol. III, Epoca modernă (de la 1600 până în zilele noastre), Tipografia Cultura Neamului Românesc, București, 1920, total 1.176 p. (pp. 242 -246). Autoarea le-a analizat și le-a interpretat detaliat, încadrându-le conceptual, tematic și cronologic atât în activitatea științifică a lui N. Iorga, cât și în evoluția istoriografiei tematice românești și europene.
• În cele trei sinteze interbelice ale istoriei literaturii române între secolele XV – XX (prima treime), N. Iorga a promovat evoluția organică, matură a fondului indigen, etnic, național, având ca element de referință tradiția, literatura populară evoluată în literatura cultă, a creatorilor /  autorilor. Criticii literari importanți ai perioadei interbelice și-au fundamentat propria introspec-ție literară, în raportarea la cea a lui N. Iorga, pe delimitarea conceptuală permanentă față de poziția critică integratoare, uneori tendențioasă, exagerată, voit și subiectiv nedreaptă, a lui N. Iorga, exprimată la adresa autorilor, creatorilor în literatura românească dintre cele două conflagrații mondiale, a concluzionat E. Vaum (pp. 263 – 264). 
• Polemica N. Iorga – E. Lovinescu (pp. 264 – 294) a fost cea mai importantă controversă literară a lui N. Iorga, cu o durată de aproximativ patru decenii (1904 – 1940), comparabilă, prin amplitudinea cauzelor și intensitatea manifestărilor, cu cea istoriografică, cu mai tânărul istoric C.C. Giurescu (1931 – 1940), pe ultima am detaliat-o într-o recenzie anterioară. „Spre deosebire de N. Iorga, pentru care polemica însemna război total, a avertizat autoarea, pentru E. Lovinescu ea rămâne doar o simplă armă din panoplia unui intelectual care nu înțelege să coboare din sfera ideilor în câmpul luptei sociale (…)” (p. 264). Polemica, cu inerentele faze de flux și reflux, a avut trei etape: primele două în intervalul 1904 – 1919. „În ultima etapă, perioada interbelică, a precizat E. Vaum, se acutizează confruntarea și elementele ei literare sunt extrapolate deformat în celelalte planuri ale vieții cultural – sociale” (p. 267). Ca urmare, „Finețea critică a observației finale revelează esența militantă, în ciuda diferențelor tempera-mentale, a celor două personalități și posibilitatea abordării lor complementare pentru o nuanțată înțelegere a literaturii noastre interbelice, al cărei model Iorga dorea să-l impună, creându-l, iar Lovinescu doar să-l radiografieze, considerându-l un dat natural”, a concluzionat autoarea (p. 266).
• Aspectele, principiile concepției literare moderniste promovată de E. Lovinescu în polemica cu N. Iorga au fost: anti-semănătorismul, anti-țărănismul literar, considerat moment de regres în evoluția literaturii române la începutul secolului al XX-lea; contestarea originalității și noutății Semănătorismului, căruia-i atribuie o origine transilvăneană; inestetismul literar semănătorist; tradiționalismul, junimismul și misticismul literar al Semănătorismului; exclusi-vismul inspirației, deși adevărata literatură națională trebuie să prezinte realități din toate zonele geografice, clasele și categoriile sociale; lumea rurală și mentalitatea țărănească, simple social amândouă, au redus problematica literaturii satului la câteva teme banale, ce au îndepărtat-o de subiectele marii literaturi române; critica literară trebuie așezată în ariergarda literaturii, cu rol de constatare și de analiză a operei literare; respingerea scopului criticii de direcție literară; promovarea rolului criticii de analiză- îndrumare literară; fragilitatea epicii românești; intoleranța și sectarismul literar ale lui N. Iorga (pp. 268 – 269). 
• „Polemica N. Iorga – E. Lovinescu ar putea fi o interesantă «rătăcire literară» nu în sine, ci prin efectul ei catalizator asupra tinerilor scriitori ai epocii formați în preajma lui Lovinescu și, îndeosebi, asupra personalității lovinesciene, nevoită să intre, cu o secretă fascinație, în labirintul creației prin abateri succesive de la bătătoritul «drum drept» impus de N. Iorga”, a încheiat E. Vaum (p. 294). Moartea celor doi preopinenți, N. Iorga (violentă, în noiembrie 1940) și E. Lovinescu (grav bolnav, în iulie 1943), a transferat controversa din viața literară concretă românească interbelică în paginile studiilor și sintezelor de istorie a literaturii române din primele patru decenii ale secolului trecut. Critica și polemica literară au însoțit, „cu bune și cu rele”, evoluția literaturii române după momentele istorico – literare 1866 – 1867. Evident, polemica literară N. Iorga – E. Lovinescu nu a făcut excepție de la această regulă. 
• Autoarea a reunit încheierile și concluziile capitolelor tematice și a oferit un Portret final (pp. 295 – 305) al lui N. Iorga, critic și istoric literar. Acest orizont de concepție, activitate și publicistică a fost doar unul din mai multe domenii sectoriale, tematice ale lui N. Iorga în demi-secolul intens de implicare în viața științifică, profesorală universitară, culturală, politică, națională – identitară, ziaristică, instituțională, publicistică etc. „N. Iorga n-a fost și nu este, încă, un autor citit, a reiterat E. Vaum. Creația sa în domeniul criticii și istoriei literare se află aproape întotdeauna în contratimp cu orizontul de așteptare al contemporanilor, nu numai din motive ideologice, ci chiar poligrafice, Iorga putând fi asemănat cu Eminescu pentru neglijența față de destinul paginilor odată scrise. Articole sau comunicări remarcabile au rămas prin filele unor reviste specializate, fără a fi antalogate în publicații cu circuit public mai larg, ca să nu mai discutăm cazul Paginilor de tinerețe, care (…) văduvesc viața literară a sfârșitului de secol [al XIX-lea – compl. D.P.] de portretul unui tânăr critic deosebit de interesant. Semnificativă pentru biografia intelectuală a lui N. Iorga este atenția prioritară acordată literaturii, vocația critică ce-l ghidează instinctiv spre universul literaturii și nu spre cel al istoriei” (p. 295). În urma unei analize tematice obiective, severe, autoarea a identificat trei mari etape în activitatea prolifică de critică și istorie literară a literatului născut la Botoșani: prima, de Acumulări strategice (pp. 14 – 174) de tinerețe, teoretice și practice, necesare pentru a se impune ca nume și contribuții specifice într-un domeniu ilustrat, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, de personalități emblematice ca Titu Maiorescu și Constantin Dobrogeanu – Gherea, pe de o parte, pentru a căpăta experiență în utilizarea criticii „judecătorești” și științifice, „condei” și rol de mentor în direcționarea evoluției literaturii române după 1900, pe de altă parte.  
• Următoarea etapă, auto-caracterizată de N. Iorga ca fiind O luptă literară, 1900 – 1918 (pp. 175 – 239), adaugă criticului literar deja versat și o componentă creativă: istoria literaturii române, în care istoricul auto-asumat și dovedit prin contribuțiile specifice la nivel național și european, a identificat principalele coordonate și caracteristici ale evoluției literaturii române în secolele XVIII – XIX. Ultima etapă, în care a exersat conceptual și creativ Recursul la tradiție (1920 – 1940) – (pp. 240 – 294) sau tradiționalismul semănătorist literar românesc, a îmbinat tezist, semănătorist, mentorial cele două componente, critică și istorie literară, generându-se o atmosferă literară complexă, prelungire a celei antebelice, în contact – interferență cu cea interbelică. N. Iorga s-a aflat, inevitabil, în cele cinci decenii agitate de critică și istorie literară, în polemică cu diverși literați ai vremii, cea mai cunoscută și mai îndelungată fiind cea cu Eugen Lovinescu (1904 – 1940).   
• Cronologic, anii extremi ai primei perioade sunt emblematici: „Anul debutului, 1890, acest an fast, (…), marchează intrarea în viața publică a țării a unui intelectual precoce, cu o vocație critică înnăscută, înzestrat cu o forță de muncă și cu o capacitate creatoare fenomenală (…)”, a reiterat E. Vaum (p. 295). 1901 a fost anul în care a publicat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, sinteză ce anunța și recomanda pe viitorul istoric literar (p. 297). „Epoca de tranziție a culturii românești: 1900 – 1918, pregătitoare a exploziei moderniste, de-acum clasicizate, din perioada interbelică, e trăită de N. Iorga ca o etapă a maturității sale literare, în care Semănătorul reprezintă elementul de variație aferent unor preocupări de fond, de sistematică erudiție și cuprinzător enciclopedism, ce vizau elaborarea marilor sinteze de istorie literară românească, pe de o parte și, pe de altă parte, eșafodajul militant al doctrinei naționale. (…) Iorga se crede a fi critic de direcție la Semănătorul, dar gânditorul profund și militantul autentic se revelează în paginile sale de istorie literară, pietre de temelie în cultura românească”, cum a apreciat autoarea (p. 299). 
• Trei sinteze de istorie literară, în șase volume, a fost un efort titanic de concepție, redactare și editare, în perioada 1901- 1909. Dar, „Desincronizarea receptării critice competente a operei de istoric literar a lui N. Iorga față de momentul apariției ei reprezintă una din dramele specifice oricărui deschizător de drumuri, dar și una din sursele imaginii sale ca literat, cu tendințe minimalizatoare. (… ) Iluminist întârziat, N. Iorga își elaborează ideologic paginile dedicate literaturii și pune în paranteză criteriul estetic absolutizat de Titu Maiorescu, revalorizând anumite texte pentru caracterul lor militant”, a lămurit E. Vaum (p. 300). În prelungirea și în completarea activității sale de literat, „Vârf de lance al generației sale, N. Iorga sugerează la ora aceea, în toate compartimentele creației sale, inclusiv în istoria literară, ideea necesității unirii naționale. Această idee latentă este una din cele care asigură și coerența demersului său, plasându-l în plină contradicție cu crezul său organicist în evoluția lentă a organismului social căruia, iată, încerca să-i accelereze ritmul prin impulsuri literare modelatoare”, a precizat autoarea (p. 302).
• În a treia perioadă, cea interbelică, rămân de referință anii publicării celor patru sinteze de istorie a literaturii române medii, moderne și contemporane și a literaturilor romanice în conexiunile lor, respectiv: 1920, 1925, 1928, 1929, 1933, 1934. În plan teoretic – conceptual, N. Iorga a continuat activitatea, „lupta literară” cu fundamentare ideatică semănătoristă, cu adaptare anti-modernistă, cu un puternic Recurs la tradiție, bazată pe conceptul tradiției recurente cu valoare de normă literară, depășită însă de evoluția societății, culturii și literaturii interbelice din România Mare. Publicistica literară tradiționalistă a continuat prin colaborări ocazionale cu diverse reviste de specialitate, cu articole de directivă literară în periodice la care a fost și director (Ramuri, Neamul Românesc, Cuget clar). Activitatea de critic literar tradiționalist, deviată uneori în polemici ideatice – metodologice (cazul E. Lovinescu), a avut un impact minimal asupra literaturii și esteticii românești interbelice (p. 305).
• În final, „Titan al culturii românești, al cărei câmp literar îl străfulgera cu ochi ciclopic, N. Iorga câștigă măreție în timp, chiar dacă pierde în subtilitate, prin proiectele monumentale pe care și le asumă până la capăt cu un plan prometeic inconfundabil”, a sintetizat E. Vaum. O viață de om în orizont literar! (p. 305). O concluzie de etapă a cercetării în domeniul specific precizat în titlul cărții, care lasă deschis dosarul temei, invitând, indirect, la continuarea analizei și formularea încheierilor unei alte etape de introspecție literară, într-un domeniu de activitate al Fenomenului Nicolae Iorga în care, cum a precizat realist și autoarea, nu a fost identificată și accesibilizată interesului științific întreaga bază a izvoarelor specifice de critică și istorie literară. 
• O definiție simplă, clasică, a literaturii enumeră, în funcție de perioada la care facem referire, cel puțin cinci ipostaze ale unei unei persoane în raport cu literatura: 1. autor – creator de literatură; 2. critic – mentor literar; 3. istoric literar; 4. profesor universitar în domeniu; 5. cititor / consumator de produse literare. Manifestările profesionale literare n-rele 2, 3 și 4 au fost analizate detaliat, cu încheierile etapiale respective, în cartea recenzată aici, în care recenzie am folosit, pentru expresivitate, și tehnica citatului  reprezentativ. Ultima ipostază nu a fost obiectul interogațiilor Ecaterinei Vaum în această carte, deși ar putea fi o temă de cercetare independență, N. Iorga și cititorii săi. Prima ipostază, N. Iorga, autor – creator de literatură / literat: proză de călătorie, poezie, teatru (drame istorice, comedii), cugetări, memorialistică, portretistică – evocare, nu a fost inclusă, analizată și concluzionată de către autoare în paginile prezentei sinteze. Dar, la rândul ei, ipostaza N. Iorga – literat încă așteaptă o cercetare completă, interdisciplinară și concluzii cuprinzătoare, mult mai ample și mai convingătoare decât, de exemplu, încheierea sintetizatoare a lui Tudor Vianu, din Arta prozatorilor români, București, 1941, în care marele istoric a fost inclus în categoria scriitorilor savanți lirici. 
• Astfel, N. Iorga – literat, creator, autor de literatură este capitolul lipsă al prezentei contribuții iorgologice. În acea secțiune, E. Vaum ar fi putut analiza creațiile literare ale lui N. Iorga, comparându-le cu alte produse literare, identice ca gen, ale contemporanilor literatului născut la Botoșani, ar fi putut identifica și sublinia reflectarea concepției sale despre literatură, cu evoluția ideatică intrinsecă, în propriile lui creații literare, în versuri sau în proză. În Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (după note stenografice ale unul curs), București, 1929, autorul a evidențiat Noua orientare a tineretului de la 1900, aluzie la curentul literar Semănătorismul, iar  în Istoria literaturii românești contemporane, vol. II, În căutarea fondului (1890 – 1934), București, 1934, N. Iorga a dedicat noii orientări și reviste literare, autorilor și creațiilor lor specifice, Cap. II. Sămănătorul, și Cap. III. Realizările Sămănătorului. Pe aceeași linie literară, a prezentat în Cap. VI. Lupta cu modernismul, iar în Cap. VII. „După războiul” și criza bolilor literare. N. Iorga a catalogat curentele literare moderniste ca fiind „boli literare” ale literaturii române din perioada interbelică, soluția pentru depășirea acestora fiind, cum a subliniat și autoarea în cap. IV al cărții sale, revigorarea tradiționalismului semănătorist literar, în parametrii specifici ai intervalului dintre cele două conflagrații mondiale.  
• Barbu Theodorescu, cel mai informat și mai obiectiv bio-bibliograf al marelui istoric (Nicolae Iorga, 1871 – 1940, vol. I, EȘE – EM, București, 1976, 576 p.), fostul său secretar particular, a catalogat creațiile de literat ale mentorului său, oferind următoarea diagramă tematică: Poezie (N. Iorga, Poesii, București, Editura Ig. Haimann, 1893; Din opera poetică a lui N. Iorga, Craiova, Editura Ramuri, 1921; N. Iorga, …Acum patruzeci de ani. Versuri  uitate în săltar (cu câteva altele), Ediție Barbu Theodorescu, București, 1932; Toate poeziile lui N. Iorga, Vălenii de Munte, Tipografia Datina Românească, vol. I (- 1917), 1939, vol. II (1918 – 1940), 1940; pp. 382 – 385); Cugetări (Cugetări originale și antologii, traduceri din limba franceză, turcă, greacă, edițiile din 1905, 1908, 1909, 1911, 1916, 1972, pp. 390 – 391); Teatru (37 de piese, tragedii și comedii, pp. 391 – 395); Literatura de călătorie (Note de drum, 33 de titluri; pp. 396 – 406); Memorialistică (auto-biografii, memorii, 4 titluri, pp. 406 – 409); Portretistică – evocări (9 titluri, pp. 409 – 414). 

1934. Vaum a propus un set de cuvinte – cheie de interpretare a lui N. Iorga, critic literar: anvergură istorică; apostolat critic; arzător / săritor de etape; comentare critică; criticism generos, soluționabil; curajos; citit / erudit; cultură enciclopedică; febrilitatea afirmării; frondă juvenilă; idei valoroase; insidios; îndrăzneț; în continuă formare / perfecționare profesională; luciditate cinică; malițios; mentor cultural; mobilitate spirituală; neexperimentat; neinhibat; nerv polemic / polemică; polemist; oscilații de gust literar; oscilații de afirmații și concluzii; percepție corectă; sarcastic; simțul valorii; vârf virtual al criticii românești; vizionar; vocație critică, creatoare. Diviziunile Cap. I, Acumulări strategice, au primit denumiri preluare din titlul primei cărți auto-biografice a lui N. Iorga: O viață de om – Așa cum a fost – Orizonturile mele, vol. I – III, București, Editura N. Stroilă, Tipografia Datina Românească, 1934. Astfel, după Orizonturi moștenite de N. Iorga la naștere, au urmat Orizonturi de formare (1871 – 1895), completate cu alte Orizonturi de așteptare (1895 – 1900), pe plan ideatic, conceptual, profesional, atitudinal, creator, implicativ.  

• Cartea autoarei nu a fost prefațată de vreun iorgolog, membru al Comisiei de doctorat al Ecaterinei Vaum sau al mișcării istoriografice românești, deși tema și valoarea științifică intrinsecă a cărții ar fi impus-o cu necesitate. Nu a beneficiat nici de postfață. Notele bibliografice sunt plasate la sfârșitul întregului text, ceea ce îngreunează fizic consultarea rapidă a acestora. În unele cazuri, contribuțiile istorio-literaro-grafice citate sunt prezentate cu datele tehnice în text, repetate ulterior în note, ceea ce îngreunează citirea și încarcă inutil narativul. Unele note sunt întocmite parțial greșit, incomplete, cu citări succesive incorecte metodologic. Diverse exprimări în anumite propoziții și fraze sunt repetitive, stângace, greoaie. Uneori E.  Vaum folosește propoziții, fraze și paragrafe prea lungi, de 1 – 2 pagini, după caz, ceea ce îngreunează exprimarea coerentă, logică a ideilor de către autoare și înțelegerea textului de către cititor. În unele fraze, nu s-a folosit adecvat, sintactic, virgula pentru a separa propozițiile între ele, a evidenția propozițiile principale și / sau cele secundare, subordonate. Bibliografia este minimală, la nivelul anului 1997, nu cuprinde toate contribuțiile istorio-literaro-grafice amintite în notele capitolelor. Indicele este doar antroponimic, lipsindu-i componentele: toponimic, hidronimic, tematic. Din punct de vedere tipografic, diverse cuvinte din text și note au fost evidențiate în italice și / sau bold când nu se impunea; pe de altă parte, alți termeni nu au fost marcați cu italice și / sau bold când era necesar!  Textul aprobat al lucrării de doctorat nu a foat pregătit cu atenția necesară pentru tipar, știindu-se că sunt necesare și obligatorii modificări și actualizări de fond și de formă pentru a putea fi editat ca narativ original, reprezentativ, incitant!
• Trecând peste toate aceste aspecte perfectibile, rezolvabile într-o eventuală ediție a II-a a cărții, contribuția istorio-literaro-grafică a Ecaterinei Vaum a radiografiat și a lămurit un „orizont de activitate” larg cât „o viață de om”, puțin și indirect studiat până acum: cel de critic și istoric literar al lui N. Iorga. Autoarea a evidențiat realizările lui N. Iorga în acel „orizont” literar, concluziile cercetătoarei devenind locuri comune în istoriografia temei de cercetare. Pe de altă parte, a identificat și a explicat realist, nepărtinitor, cauzele subiective și obiective ale neîmplinirilor lui N. Iorga ca literat, deși, în cazuri punctuale, nu a atins ultima consecință a afirmațiilor sale. 
• În primul său deceniu de activitate în acest „orizont” (1890 – 1900), N. Iorga a fost ignorat pentru că era prea tânăr și prea vulcanic pentru a fi luat în serios, stârnind neîncredere și, uneori, chiar zâmbete discrete, compătimitoare. În a doua etapă a zbaterilor sale specifice, a luptei literare antebelice, maturul N. Iorga a polarizat mulțimea (tineretul, intelectualitatea, naționaliștii, categorii de funcționari statali) ca militant național – identitar, însă a fost izolat sau insuficient urmat ca mentor literar, ca „director de Drum drept”, datorită activităților semănătoriste, a elaborării și publicării unor sinteze de istorie a literaturii române, greu accesibile ideatic – științific, pe care puțini le-au cunoscut și citit, și mai puțini le-au înțeles, iar cei mai mulți le-au privit cu indiferență. În perioada interbelică, tradiționalistul semănătorist literar N. Iorga a fost combătut, respins, marginalizat literar de către moderniștii și „extremiștii” literari „tineri” și seniori, iar paginile sale de critică literară și sintezele sale de istorie a literaturilor romanice și române au stârnit un slab ecou livresc, societar, științific și universitar, fiind puțin cunoscute, utilizate, recenzate. Erau anii în care, de exemplu, Eugen Lovinescu, scriitorul, criticul, istoricul, mentorul și polemistul literar matur, a elaborat și a publicat sinteza Istoria literaturii române contemporane, vol. I – VI, București, 1926 – 1929, pe bazele teoretice anti-semănătoriste, moderniste, sincroniste, anti-oglinda sintezei omonime iorghiste. Erau, de asemenea, anii în care, un alt exemplu, se forma și se afirma profesional mai tânărul scriitor, critic și istoric literar George Călinescu, care lucra asiduu la propria sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, ce va face carieră în deceniile următoare, publicată la șapte ani după apariția ultimei sinteze iorghiste de istorie a literaturii române, perioada contemporană, tradiționalistă semănătoristă, și la mai puțin de un an (1941) după moartea lui N. Iorga.