Sistemul educațional românesc a traversat multiple etape de reformare și adaptare, pornind de la modernizarea inițiată la sfârșitul secolului XIX și continuând cu transformările din epoca contemporană. Această analiză examinează principalele modificări structurale și curriculare, cu accent pe evoluția rolului profesorului și a pregătirii acestuia.

Reformele lui Spiru Haret și modernizarea structurală

Spiru Haret (1851-1912) a implementat o serie de reforme educaționale în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice în trei mandate distincte. Aceste reforme au vizat modernizarea unui sistem educațional care nu corespundea nevoilor unei societăți în proces de industrializare.

Legea învățământului secundar și superior din 1898 a restructurat organizarea liceelor prin introducerea unui sistem de două cicluri (inferior și superior) și trei secții specializate: clasică, modernă și reală. Această diversificare a răspuns nevoii de formare diferențiată în funcție de orientările profesionale viitoare.

Obligativitatea și gratuitatea învățământului primar au reprezentat măsuri de democratizare a accesului la educație, având impact asupra ratei de alfabetizare în mediul rural.

Reforma curriculară a inclus în programa liceelor discipline științifice (matematică, fizică, științele naturii) alături de cele umaniste tradiționale, reflectând necesitatea unei educații mai echilibrate între formarea clasică și cea modernă.

Reorganizarea școlilor normale a vizat îmbunătățirea pregătirii cadrelor didactice prin extinderea duratei studiilor și introducerea componentei practice, inclusiv în domenii specifice mediului rural (agricultură, lucru manual).

Introducerea unor programe analitice mai detaliate și modificarea sistemului de evaluare finală au urmărit standardizarea și îmbunătățirea calității educaționale.

Concepția lui Haret asupra rolului profesorului depășea transmiterea de cunoștințe, incluzând dimensiuni sociale și culturale. Profesorul era perceput ca agent al dezvoltării comunității locale, în special în mediul rural. Măsurile de susținere materială și profesională (Casa Școalelor, Casa de Credit pentru învățători) au reprezentat încercări de profesionalizare și stabilizare a corpului didactic.

Evoluția post-Haret și adaptările la contextul modern

Elementele structurale introduse de Haret au constituit baza dezvoltărilor ulterioare ale sistemului educațional românesc, suferind adaptări în funcție de contextele politice și sociale succesive.

Tendințele educaționale europene au influențat treptat orientarea către metode centrate pe elev și dezvoltarea competențelor, marcând o evoluție de la modelul transmisiv tradițional.

În contextul dezvoltării moderne a pedagogiei și psihologiei educaționale, cercetători ca Daniel David au contribuit la înțelegerea proceselor de învățare și la dezvoltarea de modele integrate de formare a profesorilor.

Aceste contribuții se concentrează pe aspecte precum individualizarea învățării, dezvoltarea competențelor transversale și integrarea dimensiunilor psihologice în practica educațională.

Profesorul în sistemul educațional actual

Rolul contemporan al profesorului integrează multiple dimensiuni: expertiza disciplinară, competențele pedagogice și didactice, gestionarea diversității în clasă și utilizarea tehnologiilor educaționale. Această evoluție reflectă trecerea de la modelul profesorului ca autoritate centrală la cel de facilitator al proceselor de învățare active și participative.

Sistemele actuale de pregătire a profesorilor includ atât formarea inițială (specializată și psihopedagogică), cât și componente de dezvoltare profesională continuă. Acestea răspund nevoii de adaptare la schimbările rapide din domeniul educației, inclusiv integrarea noilor tehnologii și abordări pedagogice bazate pe cercetare.

Observații finale

Evoluția sistemului educațional românesc de la reformele lui Spiru Haret până în prezent ilustrează un proces continuu de adaptare la cerințele sociale și culturale. Dacă reformele de la sfârșitul secolului XIX au vizat modernizarea și democratizarea accesului la educație, provocările actuale se concentrează pe calitatea procesului educațional și formarea de competențe relevante pentru societatea contemporană.

Rolul profesorului a evoluat de la cel de transmitător de cunoștințe și agent social la cel de facilitator al învățării și profesionist reflexiv. Această transformare necesită sisteme de pregătire și dezvoltare profesională adaptate complexității actuale a actului educațional.

Continuitatea între viziunea reformatoare de la începutul secolului XX și abordările contemporane constă în recunoașterea importanței profesorului ca factor determinant al calității educației și în necesitatea adaptării continue a sistemului la schimbările societale.

• Bibliografie
• Cucuț, R. (2001). Istoria pedagogiei românești. Editura Didactică și Pedagogică, București.
• Iancu, Gh. (1976). Spiru Haret și opera sa educațională. Editura Didactică și Pedagogică, București.
• Ionescu-Ruxăndoiu, L. (1969). Dezvoltarea învățământului românesc modern (1831-1928). Editura Didactică și Pedagogică, București.
• Păun, E. (1999). Școala – abordare sociopedagogică. Editura Polirom, Iași.
• Stan, C. (2004). Pedagogie postmodernă. Editura Cartea Universitară, București.
• Vlăsceanu, L. (2002). Școala la răscruce: schimbare și continuitate în curriculumul învățământului obligatoriu. Editura Polirom, Iași.
• Cristea, S. (2010). Fundamentele pedagogiei. Editura EDP, București.