Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: ©Conacul Aslan din Onești, Arhiva personală
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

• Despre Conacul Aslan din Onești, județul Bacău, mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2012, la Bacău.
• – Domnule Eugen Șendrea, cine și când a construit acest conac?
• – Clădirea a fost ridicată, între 1833 şi 1840, de Constantin [Ceaur-] Aslan, tatăl hatmanului Alecu Aslan și bunicul generalului [de divizie] Mihail Aslan. Moșia lor avea câteva sute de hectare și cuprindea pământ arabil, păduri, fânețe și iazuri cu pește, dat fiind că apa Trotușului curge prin apropiere.
• – Ce fel de om a fost Alecu Aslan?
• – A fost unul dintre boierii cu inimă mare, dedicat mișcării unioniste, care a pus la cale, în conacul său, Unirea Principatelor Române împreună cu reprezentanții de seamă ai curentului național. În relațiile cu localnicii, a fost un om cu sufletul deschis, oferind bani și diferite ajutoare bolnavilor, fetelor de măritat și copiilor săraci, pe care-i îmbrăca, de sus până jos, la Crăciun și la Paști. El este și ctitorul Bisericii Sfântul Nicolae din Onești, terminată în 1849, a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1843.
• – Faceți, vă rog, o descriere a imobilului și a curții boierești din epocă.
• – Construcția este un conac clasic, cu un singur nivel, având 15 încăperi, stâlpi de susținere la fațadă și o intrare deosebită. În curtea de mari dimensiuni, se găseau camerele slujitorilor, atelierele de reparat trăsuri și remizele unde acestea erau adăpostite, grajdurile animalelor, hambarele pentru cereale, diverse magazii, un havuz și un beci spațios. Aici, aveau loc mari baluri și ospețe, la care veneau boierii unioniști și familiile aflate în vizită. Aleea principală, unde trăgeau trăsurile boierești, era mărginită, de-o parte și de alta, de copaci falnici și de straturi de flori, iar, în spate, exista o pădure deasă, în care gazdele și invitații se plimbau îndelung, mai ales vara.
• – Ce s-a întâmplat la venirea comuniștilor?
• – În 1948, când a fost trecut în proprietatea statului, domeniul a fost devastat; biblioteca a fost distrusă – din pielea fină de Cordaba, în care erau învelite cărțile cele mai valoroase, s-au făcut opinci –, iar tot ce era mai de preț s-a furat.
• – Ce destinații ulterioare a avut edificiul?
• – Ultimul proprietar al conacului a fost colonelul Gheorghe Miclescu, care l-a cumpărat, împreună cu moșia, de la Dimitrie Ionescu în 1912. În 1917, aici a fost inaugurat primul spital Regina Maria din Moldova și, tot aici, a avut sediul misiunea militară franceză din Primul Război Mondial. În perioada interbelică, în clădire a funcționat o școală pentru fete, iar, după naționalizare, a devenit Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei – ulterior, Clubul Elevilor și Copiilor, care funcționează aici și în prezent.
• – Mai există urmași în viață ai boierilor Aslan?
• – Mai sunt; unul dintre ei a revendicat și obținut domeniul, pe care l-a vândut primăriei orașului.
• – Dar morminte ale familiei?
• – Nu există; probabil, unii ascendenți au fost înmormântați la biserica pe care au ctitorit-o și îngrijit-o, dar locurile lor de veci nu s-au păstrat.
• Florin Bălănescu