Popas în opera lui Nicolae Iorga, Editura Printech, București, 2009, 400 p., este o altă carte restitutivă a Dinuței Marin despre preocupările și opera științifică – metodologică multi-sectorială ale lui Nicolae Iorga, în demi-centenarul 1890 – 1940. Tehnic – editorial, această contribuție istoriografică este formată din două părți distincte: I. Nicolae Iorga și creația populară, București, 1986 (pp. 7 – 220); II. Din volumul Nicolae Iorga și alte scrieri. Studii și articole, București, 2000 (pp. 221 – 394). La acestea s-au adăugat Cuprinsul cărții din 2009 (pp. 395 – 397) și mini-medalion bio-bibliografic Dinuța Marin (pp. 399 – 400). Noua carte, o antologie de texte tematice publicate în perioada 1968 – 1991, reunește recenzii de carte, articole, studii, cărți editate sau editabile referitoare la următoarele problematici: N. Iorga și creația populară; N. Iorga și studiul limbii române; N. Iorga și școala, educația, bibliotecile.

În prima parte a fost reeditată, în ediția a II-a, cartea autoarei referitoare la Nicolae Iorga și creația populară, Tipografia Universității din București, 1986, 184 p. Acestui nucleu livresc Dinuța Marin i-a adăugat încă cinci articole tematice conexe, patru dintre ele publicate în perioada 1971 – 1983 iar unul inedit; cele editate au fost incluse deja în ediția din 1986 a cărții ca paragrafe sau subcapitole, iar acum în 2009, completează textul inițial al lucrării de doctorat susținută de autoare în 1975 la Cluj – Napoca și comunicat comunității filologice românești doar prin rezumatul contribuției doctorale, cu 23 de pagini. Deoarece am recenzat deja această carte a Dinuței Marin, în ediția a III-a, Editura Argonaut, Cluj – Napoca, 2010, 200 p., cu sprijinul Asociației Culturale „Nicolae Iorga ” Botoșani, voi prezenta în continuare doar încheierile amintitei prezentări de carte, folosind metoda citatului reprezentativ (prezentarea concluziilor autoarei în original), pentru a evita repetițiile inutile, stânjenitoare.
⁕ ⁕ ⁕
Problematica: N. Iorga și creația populară.
Nicolae Iorga și creația populară, Tipografia Universității din București, 1986, 184 p., pp. 7 – 220.
În ultimul capitol al lucrării sale, Concluzii (pp. 163 – 172), Dinuța Marin a reunit și a asamblat logic, planificat și structurat încheierile tematice ale celor șapte unități analitice anterioare, rezultând un narativ sintetic care lămurește, succesiv, tema cercetării și rezultatele direcțiilor de investigație științifică – metodologică. Nu voi mai relua încheierile fiecărui capitol, voi insista doar asupra a două concluzii generale formulate de folclorista bucureșteană, care încheieri nu mai necesită nici un fel de comentarii:
„N. Iorga nu a avut în centrul atenției sale etnografia și folclorul, dar s-a interesat de problemele lor, cunoscută fiind extensiunea preocupărilor sale, conexiunea firească pe care o are folcloristica cu istoria, ca și importanța acestei tematici pentru cultura noastră. Activitatea lui trebuie înțeleasă prin raportare la epoca în care a trăit și prin înțelegerea direcțiilor de cercetare de atunci. A cunoscut vetrele folclorice și toate concepțiile privind fenomenul folcloric, precum și panorama lui mondială. (…) Dificultățile n-au lipsit. Una constă în specificul scrisului lui N. Iorga, care depășește adesea limitele temei anunțate, propunând asociații surprinzătoare, nu o dată deconcertante. Apoi, din miile de studii și articole, indiferent de titluri, s-au adunat într-un tot diverse materiale cu privire la temele în discuție, organizate pe preocupări centrale. Și, în sfârșit, s-a încercat interpretarea acestuia în spirit expozitiv, comparativ și critic, delimitându-se contradicțiile și inadvertențele teoreticianului de ceea ce reprezintă, în lumina științei actuale, contribuția perenă a lui N. Iorga în problemele folclorului literar și ale artei populare în general.
În sfera preocupărilor sale a cuprins creația populară în totalitatea ei, de la literatura orală până la etnografie și artă populară. Dar, asupra acestora nu și-a dat părerea în general, ci a investigat și probleme folcloristice de amănunt, de unde necesitatea mai multor capitole în acest studiu, care se înscrie printre cele dintâi încercări de valorificare critică a moștenirii lăsate în folcloristică de cel mai prodigios și multilateral spirit creator al culturii noastre” (p. 163).
De asemenea, N. Iorga, „În cercetările sale, efectuate cu implicare patriotică, a plecat de la convingerea că, întocmai ca și documentele, folclorul întregește cunoașterea unui neam. Prin multilateralitatea problemelor de care s-a ocupat și prin ideile în parte, originale, care rezultă din aceste preocupări, N. Iorga se numără printre cele mai de seamă personalități ale folcloristicii din prima jumătate a secolului al XX-lea. Meritul său de excepție constă în faptul că a pus poezia populară pe același plan cu cea cultă.
Fără să fi fost un folclorist în înțelesul de astăzi [sfârșitul secolului al XX-lea – compl. D.P.] al cuvântului, N. Iorga s-a apropiat de creația populară mai ales din perspectiva istoriei și a literaturii, domenii pe care le-a ilustrat în chip strălucit. Etnografia și folclorul s-au bucurat de o permanentă atenție din partea îndrumătorului întregii culturi românești, care se numără printre primele noastre personalități care a privit creația populară din toate unghiurile, aruncând noi lumini în interpretarea ei” (p. 171).
Îndrăzneala abordării temei de cercetare; bibliografia impresionantă, amplă, diversă; instrumentarul metodologic novator; analiza critică, obiectivă, complexă, inter-disciplinară, sine ira et studio; empatia față de N. Iorga, fără a cădea în latura encomiastică; concluziile pertinente, unele îndrăznețe, clar formulate, constructive; atitudinea științifică – metodologică deschisă la schimbul de idei referitoare la tema introspectată; aplicarea priorităților de analiză – sinteză a componentelor creației populare; evidențierea ecourilor concepției lui N. Iorga despre creația populară în posteritatea istoriografică vizată (1941 – 1986); studiu tematic recuperator pentru istoriografie a unui domeniu conex de activitate științifică a savantului născut la Botoșani; sublinierea obiectivă a aspectelor depășite, amendabile, parțial utilizabile sau încă actuale ale concepției inter-disciplinare istorico – folclorice a lui N. Iorga despre creația populară; coordonarea și interpretarea materialului tematic informativ din perspectivă expozitivă, comparativă, critică; stil de exprimare narativă sobru, cu acuitate științifică, atractiv atât pentru specialist, cât și pentru cititorii obișnuiți; contribuție științifică tematică de pionierat, intrată obligatoriu și definitiv în bibliografia minimală, obligatorie, a subiectului cercetat sunt aspecte pozitive ale contribuției istoriografice – folclorice iorgologice elaborată de cercetătoarea Dinuța Marin.
Monografia autoarei botoșănene s-a înscris, reiterez, într-un orizont științific, metodologic, bio-bibliografic, patrimonial, livresc etc. recuperator național mult mai larg, început în 1965 și continuat în anii și în deceniile următoare, funcțional încă și astăzi.
Evident, în narativul Dinuței Marin se identifică și aspecte perfectibile, pentru că nu există contribuție științifică – metodologică perfectă, ci doar mereu supusă actualizării, completării, îmbunătățirii, pentru autorii care manifestă constant și perseverent această atitudine, preocupare. Astfel, introducerile istoriografice ale unor capitole sunt prea extinse, excedând uneori tema specifică respectivă; alteori dezbaterea critică deviază în prezentare descriptivă; în diferite cazuri se întâlnesc în text repetiții inutile ale unor idei și citate justificative expuse anterior; formulări inadecvate, corectabile; investigarea tematică a unor spații și timpuri fără legătură directă cu subiectul cercetat; evidențierea indirectă, tangențială a faptului că sintezele, studiile, articolele lui N. Iorga despre literatură, folclor, artă și arhitectură populară etc. au fost elaborate conform proiectului personal de cercetare științifică – metodologică și de editare a concluziilor tematice ale savantului, pe când notele și recenziile „folclorice – populare” au fost ocazionale, sporadice, în funcție de tipărirea unor noi contribuții specifice; necompletarea și neactualizarea conceptuală, științifică, metodologică, bibliografică etc. a ediției din 2009 față de cea de bază, din 1986. 

În continuare, prezint concluziile celor cinci articole amintite anterior, care completează textul inițial al cărții autoarei din 1986.
⁕
„N. Iorga și folclorul transilvănean”, în revista Steaua, nr. 11, 1983, Cluj-Napoca, pp. 47 – 48; în cartea din 2009, pp. 282 – 290:
„În viziunea lui N. Iorga, elementele de folclor transilvănean au fost integrate folclorului românesc general. Astfel a procedat cu întreaga cultură transilvăneană, fragment de seamă al culturii noastre românești, cu rădăcini milenare în acest pământ. Îndeamnă ca întreaga cultură să aibă ca temelie viața populară, cu specificul ei național (…)” (p. 289).
*
„N. Iorga despre creația populară din Vrancea”, în Revista noastră, anul VII, nr. 49 – 50 – 51,  1978, p. 790, și nr. 52 – 53 – 54, 1978, p. 837, Focșani; în cartea din 2009, pp. 291 – 295:
„Vrancea reprezintă interes deosebit pentru creația populară românească, deoarece este o regiune de multiple întrepătrunderi demografice. (…) Regiunea a constituit drum de transhumanță pentru ciobanii ardeleni, fiind un centru cu iradiații folclorice frecvente. (…) N. Iorga încadrează transhumanța din Vrancea în viața pastorală din România, demonstrând, pe baza argumentelor istorice și lingvistice, că aceasta nu este de origine asiatică, iraniană sau turaniană, ci aparține românilor, din timpuri preistorice. Există o strânsă corelație între transhumanță, caracteristici demografice și creația artistică populară. (…) Corelația dintre transhumanță și ciclurile de balade propuse de N. Iorga. (…) Deci, Vrancea a trezit un mare interes pentru N. Iorga, care a stăruit asupra importanței transhumanței și asupra valorii artistice a Mioriței, asupra importanței culegerii creației populare, a relației dintre creația populară și cea cultă, asupra artei populare. Valorile spirituale literare, casele frumoase și bine îngrijite, portul distins și meticulozitatea artistică cu care sunt executate obiectele din gospodărie, situează Vrancea în fruntea celor mai importante așezări românești” (pp. 291, 295).
⁕
„Muscelul și creația populară în viziunea lui N. Iorga”, inedit; în cartea din 2009, pp. 296 – 301:
„Istoricul, criticul literar și de artă, etnograful și lingvistul N. Iorga zăbovește asupra fiecărui colț de țară și, entuziasmat de originalitate, îi notează specificul. Muscelul, (…)  adică muscel, munticel, munte mic, deci deal înalt, pietros (…). Orașul Câmpulung, (…) este un câmp lung, o vale prelungită între dealuri. (…) În acele ținuturi, de unde, cu secole în urmă, au plecat cei care au întemeiat o țară, îi atrag atenția, mai presus de orice, oamenii, care sunt «o mândrie a neamului», călăreții, răsărind și dispărând printre muscele (…). N. Iorga constată că acel județ, cu nenumărate datini vechi, a păstrat mai bine decât oricare altul mândria nevinovată, demnitatea morală a omului de pe vremuri. O anumită măreție o dă oamenilor și îmbrăcămintea, (…) portul românesc țărănesc, adevărată mândrie a neamului, prin frumusețea și prin gustul său ales (…). Neobosit călător și entuziast patriot, istoricul N. Iorga are cuvinte de caldă admirație față de Câmpulung și față de Argeș, de care sunt legate numele ctitorilor și ai celor dintâi apărători și întemeietori ai Țării Românești. (…) Prețuiește această zonă originală prin poziția geografică, prin istorie și prin oamenii ei cu toate realizările lor materiale și spirituale. Fie că e vorba despre portul popular muscelean și de locuințele din acest județ, fie că e vorba de culegerea folclorului literar și de explicarea unor toponime, cercetătorul de astăzi are puncte de reper în masiva creație a lui N. Iorga”  (pp. 296, 297, 301).
⁕
„Nicolae Iorga și creația populară în revista «Floarea darurilor»”, în Revista de istorie și teorie literară, XXII, nr. 4, 1973, București, pp. 637 – 642; în cartea din 2009, pp. 313 – 321:
„În «Floarea darurilor», N. Iorga este prezent, mai ales, prin opiniile în descrierile de călătorie și prin puține articole, special dedicate creației populare. Acestea (…) alcătuiesc doar un fragment din vasta operă a scriitorului și savantului român de prestigiu mondial. Însuși N. Iorga (…) și-a exprimat satisfacția de a se fi realizat dezideratele urmărite prin  această revistă de început a vastului lanț de ezitări proprii. Programul «de a trezi interesul pentru literaturile mari ale lumii, de a face să se cunoască mai bine, numai în părțile ei adevărat frumoase, literatura poporului, de a chema în amintire juvaierele uitate prin sertarele încuiate ale vechii literaturi românești, de a răspândi, prin descrieri de călătorie și chipuri, conștiința bogăției și originalității naturii, artei, trecutului nostru întreg, a fost, cred, cinstit și răbdător îndeplinit»”, a informat N. Iorga, obiectiv, la moment bilanțier, la 30 decembrie 1907 (p. 321).
⁕
„Nicolae Iorga despre caracterul educativ al creației folclorice”, în Revista de pedagogie, XX, nr. 6, 1971, București, pp. 36 – 40; în cartea din 2009, pp. 302 – 308:
„Contribuțiile teoretice despre caracterul educativ al folclorului constituie doar o infimă parte din spera unor preocupări constante în ce privește teoria generală nescrisă, incluzând, alături de poezia propriu-zisă, pe cea despre datine și obiceiuri, precum și proza; în  [relația, raportul – compl. D.P.] individ – colectivitate, accentuiază rolul individului și, deși rolul de bază îl au țăranii, nu exclude din procesul creator pe celelalte pături sociale; teoretizând geneza și evoluția folclorului, caută sisteme de apreciere, stabilește criterii de clasificare a speciilor și genurilor literare, studiind comunitatea de idei dintre popoare; accentuează importanța problemelor de versificație și de prozodie în creația populară; pleacă de la observarea vieții concrete, criticând metodele de adunare a folclorului prin chestionare și oameni nepregătiți, precum și orice imixtiune în textele culese, apreciind colecțiile de folclor literar; revine de nenumărate ori asupra oralității, anonimatului, sincretismului folclorului; își exprimă încrederea în vitalitatea folclorului literar în epoca modernă, stabilește unele note specifice ale artei noastre populare, raportată la vechea artă europeană, integrându-ne în cultura umanității”  (pp. 307 – 308).
⁕ ⁕ ⁕
În partea a II-a (pp. 223 – 384), au fost reunite 25 de contribuții științifice, subsumate problematicilor: N. Iorga și studiul limbii române și N. Iorga și școala, educația, bibliotecile, la care s-a mai adăugat o recenzie de carte (pp. 385 – 388). Prezint în continuare concluziile celor 25 de articole, grupate tematic.
Problematica: N. Iorga și studiul limbii române.
„Nicolae Iorga”, în vol. Istoria gândirii lingvistice românești, București, 1991, pp. 225 – 232; în cartea din 2009, pp. 228 – 233:
„N. Iorga a abordat toate domeniile cunoașterii umane, analizându-le și dând sugestii urmașilor. Marele cărturar a așezat la loc de cinste limba, realizată fie pe cale orală, fie pe cale scrisă, relevându-i unitatea. Informațiile istorice, inclusiv cele de limbă, au fost folosite drept argumente pentru a susține științific noblețea unui neam unitar, cu rădăcini durabile în acest pământ. Savantul N. Iorga, (…), a înțeles importanța corelației dintre istorie și lingvistică, situându-se permanent pe poziții științifice și patriotice” (p. 233).
⁕
„N. Iorga despre cultivarea limbii române”, în periodicul Revista noastră, nr. 85 – 86 – 87,  1982, Focșani, pp. 1451 – 1454; în cartea din 2009, pp. 249 – 252:
„Cultivarea limbii a stat mereu în centrul preocupărilor oamenilor de cultură. (…) N. Iorga (…) nu omitea rolul presei în cultivarea limbii române literare, sinonimă și cu unirea și prin idei a întregului popor român și a legăturii lui cu străbunii. N. Iorga, care a pledat continuu pentru apărarea drepturilor și pentru dezvoltarea limbii literare în reviste, începând cu «Sămănătorul», prețuia tradițiile scrisului artistic românesc, pe care le dădea pildă contemporanilor. Socotea admirabilă limba lui Varlaam, admira simțul limbii la Dosoftei, iar cea a vechilor cronicari era dată ca model de folosire măiastră a limbii literare. Atrăgea atenția asupra interesului filologic pe care îl trezește scrisul lui Miron Costin și asupra frazei complicate, lucrată cu măiestrie, sub influență latină, de Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino. (…) Definea unele specii literare ale limbii române, capabilă de cele mai delicate învăluiri ale sunetelor, ocupându-se în aceeași măsură și de aspectul oral al limbii, concretizat în capodopere, cum ar fi Miorița” (pp. 250 – 251).
⁕
„Câteva păreri ale lui N. Iorga privind limba traco – dacă”, în Revista noastră, nr. 125 – 130,  1987, Focșani, pp. 2368 – 2370; în cartea din 2009, pp. 261 – 264:
„N. Iorga mai adaugă că prin traco – dacă au pătruns în limba română multe elemente grecești vechi, care se disting de cele intrate prin filon latin. (…) Bazându-se pe argumente de ordin istoric și pe unele particularități lingvistice, N. Iorga conchide că dacii au stăpânit de ambele părți ale Carpaților și că, mai târziu, așa cum reiese și din istoria altor state, populația romanizată n-a urmat legiunile romane care s-au retras [la sudul Dunării, în timpul împăratului Aurelianus, 271 – 275 d.Hr. – compl. D.P.]. Savantul N. Iorga a înțeles importanța corelației dintre istorie și lingvistică” (pp. 263 – 264).
⁕
„Actualitatea unor idei ale lui N. Iorga privind importanța limbii poporului”, în vol. Clasic și modern în procesul instructiv – formativ din învățământul superior, Iași, 1981, pp. 434 – 437; în cartea din 2009, pp. 234 – 240:
„N. Iorga a prețuit atât limba traducerilor cu un caracter mai savant, cât și limba textelor originale mai apropiată de limba vorbită. A susținut necesitarea valorificării artistice a elementelor vorbirii populare de către scriitor. A reținut, cu spirit patriotic, valoarea de document istoric a limbii, importanța ei pentru coeziunea și importanța unui neam, pentru dezvoltarea culturii și afirmarea plenară a unui popor. În scopul cunoașterii istoriei și graiului românesc, Iorga a alcătuit antologii de documente. N. Iorga este unul dintre marii cărturari români care a așezat la loc de cinste comunicarea lingvistică, realizată fie pe cale orală, fie pe cale scrisă, relevând marea unitate a limbii și neamului nostru” (p. 240).
⁕
„Preocupările lui N. Iorga privind începuturile limbii literare române”, în periodicul Studii și cercetări științifice (științe umaniste), 1983, Bacău, pp. 305 – 312; în cartea din 2009, pp. 241 – 248:
„(…) după opinia lui N. Iorga, româna literară a apărut odată cu creația populară, care constituie faza sa orală, și s-a dezvoltat atât pe cale orală, cât și prin scris, datorită întrebuințării curente în instituțiile de cultură. Documentele vremii îi atestă continua șlefuire. Limba română ființează cu întreaga epocă de slavonism, tradițiile scrisului nostru fiind mai vechi decât secolul al XVI-lea. La baza acesteia a stat graiul maramureșean al primelor traduceri, reluat și modificat de Coresi. N. Iorga a studiat limba traducerilor și, pe baze comparative, a făcut aprecieri privind evoluția limbii literare române. A reținut eforturile cărturarilor pentru cultivarea limbii, la loc de cinste situând pe reprezentanții Școlii Ardelene. Pentru procesul ei de evoluție, alături de capodoperele literare orale, a prețuit tradițiile scrisului artistic românesc, începând cu cel din secolul al XVII-lea și culminând cu cel al clasicilor” (pp. 247 – 248).
⁕
„Nicolae Iorga despre îmbogățirea limbii literare”, în revista Forum, nr. 7 – 8, 1986, București, pp. 116 – 121; în cartea din 2009, pp. 253 – 260:
„N. Iorga a vorbit despre anterioritatea, despre valoarea și claritatea literaturii populare și despre rolul acesteia în procesul de creștere a limbii literare. A prețuit originalitatea limbii primelor traduceri, limba lui Varlaam, Dosoftei și admirabila limbă a cronicarilor, dată pildă contemporanilor; a reținut opiniile scriitorilor despre limbă, precum și limba scriitorilor de la mijlocul veacului trecut [al XIX-lea – compl. D.P.], de proveniență populară sau influențată de graiul popular al cronicarilor; (…). A explicat lacunele operelor prin stadiul de dezvoltare a limbii literare sau prin necunoașterea acesteia de către scriitori, condiționând dezvoltarea literaturii de apropierea ei de limba poporului. În lucrările comentate, criticul N. Iorga n-a neglijat valoarea stilului artistic care contribuie, în cea mai mare măsură, la șlefuirea și îmbogățirea limbii literare. Iorga vedea în unitatea naturală a limbii române vorbite însăși unitatea națiunii” (p. 260).
⁕
„N. Iorga despre toponimia românească”, în revista Forum, nr. 10, 1980, București, pp. 53 – 57; în cartea din 2009, pp. 265 – 272:
„N. Iorga a studiat numeroase documente privind vechimea și originea elementelor de limbă română, importante pentru istoria românilor. În toponimie a constatat că numele localităților provin de la întemeietori, de la porecle, de la incidente locale sau de la aspectul terenurilor [geologic al solului – compl. D.P.]. Totodată, a atras atenția asupra caracterului istoric al unor toponime, a meditat la influențele slavă, cumană, turcă și grecească asupra toponimiei românești. De asemenea, marele istoric a încercat să descifreze sensurile unor toponime și s-a referit, mai ales, la apele noastre mai importante. Orice informații istorice, inclusiv cele de limbă, și în speță de toponimie, au fost folosite ca argumente pentru a susține științific noblețea unui neam cu rădăcini durabile în acest pământ” (p. 272).
⁕
„Istoria prenumelor românești în viziunea lui N. Iorga”, în revista Forum, nr. 11, 1986, București, pp. 80 – 83; în cartea din 2009, pp. 273 – 276:
„Scriitorul N. Iorga, care în prezent este dat drept model pentru inovațiile sale științifice, are și meritul că primul a făcut legătura și sinteza între literatură, limbă, cultură și istorie. Alături de alți oameni de știință, a lansat apelul pentru aprofundarea studiilor de limbă și, în speță, pentru studierea onomasticii, domeniu în care a făcut lucrări de pionierat. El însuși a clasat prenumele caracteristice în mici vocabulare, atunci când a publicat documente istorice. Sunt de reținut încercările sale de clasificare, făcute pe baza discutării unui număr de peste patru sute de nume individuale, distingând între prenume: fără semnificații în prezent, pe care le credea moștenire tracică; cu sens: augurale și descriptive; de proveniență religioasă; din slava veche; din greaca veche și modernă; din maghiară; de proveniențe diverse, intrate în limba română datorită modei. Nu lasă necomentate sufixele mai importante ale unor nume individuale discutate. N. Iorga a ridicat nenumărate probleme, pe care, dacă nu le-a elucidat în întregime cu metode științifice, le-a pus în discuție, și-a exprimat o opinie asupra lor. A știut să se orienteze în problemele limbii române, iar studiul Numele de botez la români, din 1934, este prima încercare de sinteză asupra onomasticii românești (…). N. Iorga a abordat toate domeniile cunoașterii umane, analizându-le și dând sugestii urmașilor” (pp. 275 – 276).
⁕
„Prețuirea filologilor români de către N. Iorga”, inedit; în cartea din 2009, pp. 277 – 281:
„În studii special dedicate sau în cărți cu altă tematică, N. Iorga s-a ocupat de toate laturile limbii. De pe poziția unui cunoscător al acesteia, a prețuit pe învățații care, din spirit patriotic, au studiat limba română. (…) El pune problema folosirii faptelor de limbă pentru controlarea ipotezelor istorice și, deci, a originii neamului nostru. Cunoscător al întregii culturi românești, N. Iorga a făcut dese referiri la lucrările de lingvistică, pe care le-a analizat în spirit critic, pentru ca adevărul să lumineze certificatul de naștere a acestui neam”  (pp. 277, 281).
⁕ ⁕ ⁕
Problematica: N. Iorga și școala, educația, bibliotecile.
„Relația școală – folclor în viziunea lui Nicolae Iorga”, în revista Forum, nr. 6, 1987, București, pp. 78 – 80; în cartea din 2009, pp. 309 – 312:
„N. Iorga, în acord cu alți contemporani români și străini, și-a manifestat îngrijorarea pentru dispariția cântecului popular, fapt pentru care face intervenții repetate pentru strângerea [culegerea – compl. D.P.] acestuia. Pleacă de la observarea vieții concrete, criticând metodele de adunare a folclorului prin chestionare și prin oameni nepregătiți, precum și orice imixtiune în textele culese. Apelul vizează mai ales pe învățători, considerați mai potriviți pentru această acțiune ce presupune cunoașterea și apropierea de mase; apoi dă îndemnuri pentru alcătuirea colecțiilor și stăruiește pentru neintervenția în text[-ul folcloric cules – compl. D.P.]. A apreciat culegerile românești de folclor, îndeosebi pentru autenticitatea materialului cules, criteriu fundamental cu care a operat. Profesorul N. Iorga urmărea, pe linia înaintașilor, să antreneze cât mai multe dorințe [intenții, planuri, proiecte – compl. D.P.] în înfăptuirea unor opere – document, considerate pe cale de dispariție. Dar, mai ales, să nu omitem faptul, de o semnificație singulară, de a fi pus capitolul de literatură populară în fruntea istoriei sale de literatură română: punct de plecare a spiritualității românești, mândrie patriotică, îndemn de a fi cunoscut de tineretul țării în primul rând prin școală”   (pp. 311 – 312).
⁕
„Opiniile lui N. Iorga despre școală și educație în reviata «Sămănătorul»”, în Revista de pedagogie, XXV, nr. 12, 1976, București, pp. 54 – 57; în cartea din 2009, pp. 322 – 326:
„Deși foarte tânăr, N. Iorga, prin «Sămănătorul», a ridicat probleme generale privind dezvoltarea învățământului în România începutului de veac [XX – compl. D.P.], venind cu valoroase sugestii. A atras atenția asupra calităților unui bun pedagog, precum și asupra rolului acestuia în procesul de învățământ; a vorbit despre importanța metodelor pedagogice adecvate în instruire și educare; a ridicat problema examenului, prilej de constatare a devenirii elevului; a trecut în revistă cele mai de seamă manuale școlare didactice românești, subliniind rolul lor funcțional și, în sfârșit, a propus o serie de măsuri menite să sprijine dezvoltarea învățământului românesc. Mare profesor, N. Iorga observa, constata și da sugestii în legătură cu sistemul de învățământ românesc. Aceste probleme au fost dezbătute mai pe larg în revistele pe care, peste câțiva ani, le-a condus el însuși” (p. 326).
⁕
„Revista «Floarea darurilor» despre educație și școală”, în Reviata de pedagogie, XX, nr. 2, 1971, București, pp. 91 – 93; în cartea din 2009, pp. 330 – 335:
„Se accentuează valoarea cărților din bibliotecile personale, văzute ca icoane ale sufletului posesorilor lor. Din tematica lor poți deduce moravurile, judecata și orientarea unei epoci. (…) Alături de carte, în procesul de instruire și de educație, la loc de cinste sunt situate monumentele istorice. (…) N. Iorga este prezent în revistă și prin opiniile din descrierile de călătorie și prin articolele dedicate creației populare. (…) Din coloanele revistei «Floarea darurilor» respiră, în primul rând, admirația lui N. Iorga pentru varietatea culturii românești, pentru calitatea bibliotecilor și pentru monumentele istorice, el pledând totodată pentru adecvarea învățământului nostru național la epoca modernă, având drept călăuză și experiența trecutului” (pp. 334, 335).
⁕
„N. Iorga despre educație și școală în revista «Cuget clar»”, în Revista de pedagogie, XIX, nr. 8, 1970, București, pp. 90 – 94; în cartea din 2009, pp. 336 – 344:
„N. Iorga pune valoric talentul pedagogic al dascălului școlar deasupra pregătirii sale științifice. (…) N. Iorga recomandă profesorilor să se ocupe de cercetări științifice personale, pentru continua depășire profesională. (…) Deși, în ce privește raportul școală – cultură, socotește că ultima se oglindește în școală, în genere mai rigidă, (…) deși cere constant adaptarea învățământului la trebuințele epocii moderne, N. Iorga, neînțelegând literatura nouă, reproșează forurilor superioare introducerea ei în programele și în antologiile școlare. În sfera reproșului lui Iorga intră și profesorii care încurajează pe elevi, ignorându-se orice discreție și modestie, în publicarea unor reviste proprii, pline de o literatură submediocră. Inițiativa ca atare este lăudabilă, dar numai prin ridicarea calitativă a literaturii și prin orientarea către filonul popular. Insistând asupra instrucției și educației, cum își propun articolele – program ale ambelor serii, revista «Cuget clar» are încă o deosebită actualitate prin problemele pe care le ridică și pe care le discută și care, în parte, și-au găsit răspunsul prin pana unui înflăcărat patriot român, N. Iorga, el însuși distins pedagog” (pp. 342, 343, 344).
⁕
„Problemele școlii din publicația «Neamul Românesc» în viziunea lui Nicolae Iorga”, în Revista de pedagogie, XXVIII, nr. 2, 1979, București, pp. 58 – 61; în cartea din 2009, pp. 345 – 352:
„Prin «Neamul Românesc», N. Iorga, alături de alte teme la ordinea zilei, a ridicat problema școlii, ca factor de cultură și unitate românească; a împărtășit din experiența cursurilor de la Vălenii de Munte; a scos în relief rolul cadrului didactic în procesul de învățământ, a citat multe nume drept pildă demnă de urmat și s-a ocupat de câteva congrese ale învățătorilor; a discutat manualele școlare și cărțile bune din biblioteca școlii, conținutul lecțiilor, cu filonul său educativ și examenul de bacalureat. «Neamul Românesc», care se face ecoul cotidian al unei perioade istorice vaste din întâia jumătate a secolului al XX-lea, completează imaginea pedagogului N. Iorga, reliefând contribuția sa la dezbaterea problemelor privind școala românească” (p. 352).
⁕
„Nicolae Iorga despre învățământul universitar în reviata «Sămănătorul»”, în Forum, XXI, nr. 5, 1979, București, pp. 76 – 77; în cartea din 2009, pp. 327 – 329:
„N. Iorga și-a exprimat convingerea ca învățământul românesc, în general, inclusiv cel universitar, să nu fie subordonat intereselor partidelor politice, care nu aveau în vedere interesele naționale. (…) În 1906, N. Iorga atrăgea atenția asupra cunoașterii reciproce dintre universitățile românești, sugerând schimburi de studenți între aceste înalte instituții de cultură. Apoi, cerea impunerea unei noi direcții în învățământul superior românesc, de la începutul secolului al XX-lea, în sensul accentuării ținutei sale științifice, a caracterului său practic, cu influență asupra societății” (pp. 326; 327).
⁕
„Nicolae Iorga despre învățământul universitar, în revistele conduse de el”, în revista Forum, XVI, nr. 2, 1974, București, pp. 48 – 52; în cartea din 2009, pp. 353 – 360:
„Pledoaria pentru un învățământ profund uman și generalizat, care să se înscrie în orbita civilizației europene, omagiile aduse dascălilor patrioți, propunerile pentru revizuirea programelor școlare și a metodelor didactice sunt numai câteva din cele mai interesante coordonate ale gândirii pedadogice și ale activității practice ale lui N. Iorga, ca dascăl. Surpriza este de a vedea că multe din ideile sale sunt și astăzi profund actuale. Apelul adresat universității românești de a forma oameni întregi, corespunzători dezideratelor epocii moderne, aparține unei personalități care a contribuit intens la relevarea permanențelor neamului nostru în lume”  (p. 360).
⁕
„Nicolae Iorga și revista «Drum drept» până la contopirea cu «Ramuri»”, în Revista de istorie și teorie literară, XX, nr. 1, 1971, București, pp. 159 – 163; în cartea din 2009, pp. 361 – 368:
„În revista «Drum drept», Iorga, pe lângă teoretizări cu caracter literar, emite opinii despre unii scriitori români. (…) În afară de lapidarele observații din articolele critice, Iorga publică în «Drum drept» multe cugetări, al căror conținut este expresia unui gânditor patriot. (…) Ca dramaturg, Iorga este puțin reprezentativ în «Drum drept». Piesa în trei acte Omul care ni trebuie pune într-o lumină favorabilă figura unui învățător, reprezentant al țăranilor, în antiteză cu arendașul, cauză a ruinei fostului stăpân și a traiului amărât al sătenilor. Conflictul dramatic este slab și nu motivează atitudinea tânărului boier față de doleanțele țăranilor. Mai publică Constantin Brâncoveanu, dramă în cinci acte, străbătută de profund suflu istoric și eroic. Ca prozator, Iorga este prezent în revistă cu pagini de autentică vibrație artistică. Scrisul său are mare putere de evocare epică și capacitate de a se transpune în alte momente istorice, în timp și spațiu. Paginile de călătorie în străinătate se remarcă prin vibrația intimă și armonia frazei dense și arborescente. În descrierea naturii predomină alternativ culoarea, sunetul sau liniștea, pretutindeni fiind prezent omul și ecourile vremurilor de odinioară. (…) Memoriile lui Iorga vibrează și încălzesc. În Notele de drum din Germania prinde fiorul aducerilor – aminte din vremea studenției. (…)
Nu numai în fragmentele beletristice, ci și în cele ale savantului, istoricului și criticului literar N. Iorga întâlnim imagini de distincție artistică. În «Drum drept» publică capitole din Istoria statelor balcanice, din Chestia Mării Mediterane, pagini din Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Despre Serbia de azi, din Viața și domnia lui Constantin – Vodă Brâncoveanu, o serie de lecții ținute la Universitatea din București (Dezvoltarea ideii unității politice a românilor) etc. Revista «Drum drept», străbătută de o fierbinte dragoste de țară și de dorința echității sociale, conține o frântură prețioasă din inima și energia vulcanică a marelui N. Iorga” (pp. 365, 366, 367, 368).
⁕
„Preocupările lui N. Iorga în legătură cu bibliotecile universitare (cu indice bibliografic)”, în vol. Biblioteca universitară – laborator de muncă intelectuală, Tipografia Universității din București, 1973, pp. 127 – 139; în cartea din 2009, pp. 369 – 384:
„Istoric și om de cultură, scriitor și critic literar, publicist și tipograf, profesor și om politic, mare personalitate în toate direcțiile culturii românești și prețuit peste hotare, în întreaga sa viață N. Iorga a pus biblioteca la loc de cinste, ca nucleu al luminării neamului. Teoretician și evocator al întregii biblioteci românești, stăruitor în crearea bibliotecilor populare și a celor circulante, creionează dezvoltarea bibliotecii noastre universitare, teoretizează teme ce privesc dezvoltarea bibliotecii, cum ar fi alcătuirea buletinelor informative și crearea cititorului. În sfârșit, cel al cărui glas a răsunat în presă, în Camera și în Parlamentul țării pentru dreptul la cultură al României, creează el însuși biblioteci, răspândind cartea cu generozitate, în țară și peste hotare. Stăruințele unei mari vieți s-au concretizat într-un prețios dar făcut studenților, prin crearea Fundației Culturale Nicolae Iorga”(pp. 379 – 380).
Deși a elaborat și a publicat articole tematice referitoare la problematicile: N. Iorga și studiul limbii române și N. Iorga și școala, educația, bibliotecile, deși au fost exprimate speranțe și încurajări referitoare la elaborarea de către Dinuța Marin și editarea unor monografii care să limpezească și să sintetizeze concepțiile științifice ale marelui savant născut la Botoșani despre problematicile amintite (a se vedea, de exemplu, Prefața, semnată de prof. univ. dr. Ion Popescu – Sireteanu, la cartea din 2000, republicată în 2009, p. 225), autoarea nu a reușit, din varii motive, să finalizeze acele proiecte istoriografice – filologice – culturale, comunității științifice românești rămânându-i doar articole răspândite prin diferite periodice și volume colective, reunite în antologia din 2000 și reeditate în 2009. Respectivele contribuții punctiforme puteau fi sub-capitole ale potențialelor monografii tematice amintite anterior, dar niciodată elaborate.
⁕
Recenzii de carte.
„N. Iorga, «O luptă literară»”, recenzie în Revista de pedagogie, XXIX, nr. 6, 1980, pp. 49, 54; în cartea din 2009, pp. 385 – 388;
„În librării a apărut O luptă literară de N. Iorga, ediție îngrijită de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, cu un studiu introductiv, note și comentarii de Valeriu Râpeanu. Lor le datorăm și O viață de om – așa cum a fost, de N. Iorga, volum ieșit de sub tipar în 1972 și retipărit în 1976, de aceeași editură.
O luptă literară reeditează cele două volume publicate de N. Iorga în 1914 și 1916, care însumau articolele din «Sămănătorul». Actuala ediție, având aproape o mie de pagini, față de cea anterioară de 764 de pagini, cuprinde, așa cum se specifică în Notă asupra ediției, și texte din «Sămănătorul» care nu figurau în volumele editate de N. Iorga. Notele care însoțesc fiecare volum, totalizând 112 pagini, constituie adevărate studii critice, completând, argumentând, interpretând, luminând și clarificând idei. (…)
O luptă literară este o carte plină de idei, de constatări, de sugestii și de clocot de viață. E o energie uriașă, un vulcan care pune în mișcare forțe nebănuite, pentru a da țării, pe care Iorga o voia întregită, programe de luptă, de acțiune, de sugestii. Releva și biciuia toate nedreptățile din România începutului de secol XX, dar nu vedea adevăratele surse ale acestora și deci soluții clare de remediere a răului. (…) Așteptăm ediții critice, în aceeași excelentă îngrijire, pentru revistele lui Iorga, la care, în prezent, nu toți doritorii de lectură au acces. Ne gândim la «Floarea darurilor», care este microfilmată, la «Drum drept», la  «Neamul Românesc literar»” (pp. 385, 386, 388).
⁕
Dinuța Marin – lucrări publicate până în anul 2000 (pp. 389 – 394): include tematic volume individuale, volume colective, articole și studii, recenzii (de manuale universitare, dicționare, cărți) ale autoarei din perioada 1969 – 2000.
Pe de altă parte, monografia nu conține un cuprins, un rezumat sau concluziile tipărite într-o limbă străină, pentru eficientizarea circulației și asimilării cărții în străinătate, un indice antroponimic, geografic, tematic, pentru orientarea rapidă a cititorului, specialist sau interesat de personalitatea lui N. Iorga, în textul lucrării.
Marea majoritate a contribuțiior Dinuței Marin au apărut în ultimele două decenii comuniste ale României, ca urmare am identificat termeni, concepte, idei, formulări concluzive influențate de vocabularul și de ideologia comunistă ale acelei perioade, în afara cărora autoarea nu se putea exprima narativ, stilistic, comunicațional și nu putea publica propriile-i recenzii, articole, studii, cărți. Aș aminti un singur exemplu: termenul „patriotic” interpretat cu sensul „național”. Implicarea autoarei în rezolvarea problemelor tehnice – editoriale ale tipăririi cărții a fost minimală, ca urmare pot fi identificate repetiții ideatice stânjenitoare, trimiteri bibliografice eronate sau incomplete, cuvinte lipsă din text, caractere de litere utilizate greșit ori abuziv.
Acele mici aspecte perfectibile, eliminabile la o corectură mai atentă, negrăbită, responsabilă a textului pentru tipar, nu scad valoarea ideatică, conceptuală și științifică a contribuțiilor Dinuței Marin, care a dovedit putere de sinteză în proiectarea, elaborarea și finalizarea narativelor abordărilor sale iorgologice, în exprimarea concluziilor prin formulări logice, inteligibile, clare, expresive, stimulative, deschise unor viitoare cercetări tematice în respectivele domenii de introspecție istorică – literară – folclorică – educațională iorghistă.