Ilustrative pentru teza că modernitatea românească a depins de cele două obiective fundamentale – unirea tuturor românilor în cadrul unui stat, câştigarea şi conservarea independenţei sunt trendurile diferite pe care aceasta le-a cunoscut. Un prim pas decisiv spre schimbarea modernă a fost Unirea Principatelor din 1859, act urmat de un program amplu de reforme structurale care au fondat statul român modern. Însă rămânea, în continuare de rezolvat chestiunea naţională, desăvârşită prin Marea Unire în 1918. Odată cu constituirea României Mari, modernitatea are ca obiectiv schimbări majore ale unei naţiuni cu un stat propriu bine identificat. Perioada interbelică a cunoscut o nouă modernizare – înfăptuirea omogenizării instituţionale prin crearea cadrului instituţional politic şi juridic unitar în toate cele patru provincii istorice româneşti reunite în Regatul român.

Instaurarea regimului comunist în anul 1948 a întrerupt evoluţia modernă de tip european a statului român, care, însă, nu atinsese standardele unei ţări dezvoltate.

În perioada postcomunistă s-au căutat diferite modele, de la cel suedez pană la cel românesc interbelic, iar odată cu aderarea ţării la Uniunea Europeană, direcţia de dezvoltare este prefigurată în tratatele europene.

Se poate uşor observa din succesiunea etapelor modernităţii româneşti locul acordat de decidenţii sociali independenţei statale şi unirii tuturor românilor într-un stat propriu, două urgenţe importante de a căror soluţionare imediată era legată întărirea şi legitimitatea statului naţional român. Construirea acestui stat este configurată de principii şi instituţii ale modernităţii împrumutate din alte ţări europene, de exemplu sistemul legislativ, parlamentul, constituţia etc. în contexte sociale şi economice interne incompatibile cu norme şi principii ale modernităţii, şi amintim aici nivelul economic scăzut şi preponderenţa sectorului agrar cu o populaţia majoritar rurală.

Procesul de modernizare românească a trebuit să facă faţă unui mediu internaţional mereu schimbător în decizii şi în acţiuni, ceea ce a avut, evident, efect direct asupra profunzimii şi durabilităţii modernităţii.

Societatea românească cunoaşte o modernitate proprie pe care eu o denumesc modernitatea tendenţială. Aceasta se referă la faptul că modernitatea românească este inconsistentă şi lentă fiindă acţiunile şi ideile despre modernitate derulate în societatea românească rămân parţiale şi nefinalizate, iar modernitatea este mai mult o aspiraţie, un ţel de atins dar niciodată pe deplin realizat. Din cauza insuficienţei sau inexistenţei resurselor de modernizare (ideologice, economice, administrative, financiare etc.) modernitatea este o formă asimptotică de schimbare, care niciodată nu atinge specificaţiile schimbărilor profunde, oricât de mult ar părea că se apropie.

Modernitatea tendenţială derivă din actele de modernizare din cadrul unui stat naţional şi este măsura gradului în care statul naţional produce modernitate. Statul român a acordat prioritate construcţiei naţionale, iar problemele legate de dezvoltarea economică şi socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naţionale. Esenţială a fost şi este conturarea unei identităţi naţionale în contextul geopolitic în care fiinţează naţiunea română.

Evoluţia noastră modernă a avut loc în contextul extinderii şi acţiunii modelului apusean de schimbare socială în plan universal. Construirea precipitată a unui sistem instituţional identic cu cel din Occident s-a făcut în lipsa unui proiect teoretic, aşa cum se întâmplase în ţările apusene unde demararea modernităţii nu s-a produs ca urmare a unui proiect politic de tipul „vrem să ne modernizăm”, ci ea a fost consecinţa firească a mutaţiilor economice însoţite de o amplă şi adâncă mişcare spirituală şi culturală. Doctrinar, nu au existat şi nu există, în cultura română, proiecte de modernizare ci numai interpretări ale modernităţii, prin concepte şi viziuni preluate din gândirea occidentală. Nici unul din marile momente ale istoriei româneşti moderne, inclusiv revoluţia din decembrie 1989, nu s-a produs în temeiul unui proiect teoretic. De reţinut că, în loc să fie oferită o alternativă doctrinară pentru modernizarea ţării, în perioada postcomunistă s-a teoretizat necesitatea reluării programului paşoptiştilor.

Modernitatea tendenţială derivă şi din lipsa de continuitate în construcţia instituţională, şi de aceea asistăm, cu fiecare epocă sau regim politic noi, la afirmarea vocaţiei începutului, ca şi cum tot ce a fost până atunci nu contează, însă în mică măsură sau deloc se ajunge la finalizarea schimbării produse înainte, reluându-se totul, de la momentul iniţial. Din acest motiv, modernitatea are o finalitate ambiguă.

Modernitatea răzbate greu şi lent prin complicata reţea de structuri socio‐instituţionale din societatea românească tradiţională şi patriarhală. Ea este o modernitate mozaicată, nestructurată sub o formă dominantă clară. Societatea românească nu se confruntă doar cu un proces de trecere de la o modernitate la alta, ci mai are încă de parcurs trecerea de la premodern la modern în paralel cu trecerea de la industrial la postindustrial.

Modernitatea tendenţială derivă din faptul că modernizarea socială nu a avut ca bază o societate civilă. Dacă în Occident revoluţia economică în cursul Evului Mediu european târziu, după cum spune Habermas în ,,Sfera publică şi transformarea ei structurală”, a dus la apariţia societăţii civile, element cheie în susţinerea libertăţilor sociale şi individuale, în spaţiul românesc a lipsit acest factor fundamental al modernităţii.

Cultura română este modernă prin modul cum exprimă aspectele nemoderne dintr‐o societate în curs de modernizare. Din corpusul culturii române a lipsit cultura spiritului antreprenorial fiindcă sistemul de producţie al economiei de piaţă nu este funcţional. Cultura română modernă este predominant ostilă capitalismului.

Modernitatea a fost creată pe căi birocratice, dar nu de o birocraţie derivate din sistemul instituţional burghez ci de o birocraţie care a impus reformarea societăţii româneşti de sus în jos de către elite situate în poziţii de vârf în administraţie, dar fără suportul economic necesar.

Deşi s-a creat un cadru instituţional politic şi juridic, bazat în bună parte pe legislaţie şi norme moderne, trebuie spus că fundamentele de dezvoltare modernă şi democratică sunt precare în societatea românească de astăzi. Una din cauzele acestei situaţii stă în faptul că nu există o masă critică de reformatori în societate pentru a canaliza efortul continuu în direcţia construirii unei modernităţi. Clasa politică şi elitele intelectuale au un discurs orientat către modernitate şi reformă dar nu reuşesc să coaguleze un proiect coerent de dezvoltare şi modernizare. Organizarea societăţii pe principiile pieţei libere şi a statului de drept nu a adus, de la sine, o organizare socială de tip modern, cu o guvernare transparentă şi imparţială, o administraţie publică impersonală şi orientată spre binele comun, o societate civilă consistentă, un spaţiu public dominat de un dialog direct intre principalii actori sociali. A rezultat un sistem social care nu este comunism, dar nici capitalism cu economie de piaţă. A avut loc doar o înlocuire a monopolurilor de stat din perioada comunistă cu cele private, care nu sunt diferite de primele în planul raporturilor economice şi sociale.

Societatea românească cunoaşte astăzi efecte ale modernizării: urbanizarea, industrializarea, alfabetizarea, creşterea nivelului de educaţie, democratizarea relaţiilor dintre oameni, flexibilitatea raporturilor dintre grupurile sociale, şi, prin urmare, nu modernitatea românească poate fi pusă la îndoială ci capacitatea de a contura mai precis nivelul nostru de modernitate regăsit în conduite şi mentalităţi moderne. Deşi avem modernitate nu avem omul modern decât într-o anumită pondere din populaţia urbană cu studii superioare. Modernitatea nu a pătruns până în profunzimea tuturor structurilor societăţii, nu a devenit un modus vivendi pentru fiecare individ şi fiecare instituţie sau grup social. Ea este mai mult o tendinţă. Prin urmare, modernitatea marchează schimbări numai în anumite straturi ale societăţii, fiind susţinută şi promovată de acele grupuri preocupate numai de condiţia lor socială şi economică, interesate în schimbare socială cu profit real pentru ele.

O nouă modernitate ar trebui să se contureze dintr-un proiect bine articulat al evoluţiei României ca stat al Uniunii Europene, pornindu-se de la premisa că aplicarea, ca atare, a normelor europene este o cale sigură de modernizare numai în măsura în care se ia în seamă faptul că societatea românească nu este încă, structural, asemănătoare cu societăţile din alte zone ale spaţiului european. În fapt, doar într-o societate europeană pot fi împlinite aşteptările şi speranţele foarte mari din partea tuturor grupurilor sociale în ceea ce priveşte atingerea standardelor de viaţă identice celor din ţările dezvoltate.

Sursa: constantin.schifirnet (at) yahoo.com/23feb2013