PREFAȚĂ
„Oglinda unor vremuri-Memorii”, o rugăciune literară închinată trecutului

Actualizat: 1 Octombrie 2025

Poet, prozator și publicist, bucovinean de obârșie, Ovidiu Chelaru s-a născut la 10 februarie 1931, în satul Bădeuţi – Rădăuţi, azi județul Suceava. Clasele primare le-a urmat în satul natal, apoi cursurile Liceului Teoretic de Băieți ,,Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți și a absolvit Facultatea de Piscicultură la Constanța și Galați, în 1954. Profesional, a aplicat specialitatea obținută prin studiile superioare, inginer piscicol, ocupând diferite răspunderi, de la șef de fermă la director de întreprindere; 4 ani în județul Bihor și apoi până la pensionare, 2002, în județul Botoșani. A publicat versuri și articole pe teme culturale în revistele Luceafărul şi Memento mori din Botoşani. Este președinte fondator al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni „Mihai Eminescu”, din 2018 și director fondator al Revistei Memento mori, din 2019. Figurează în vol. Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar biobibliografic. Ed. Def., autor Silvia Lazarovici, Ed. Agata, 2022 și în vol. colectiv: Crestomaţie/ Analecte adunate şi îngrijite de Ion Istrate (coord.) şi Dorina Rodu (Botoşani: Arena Cărții, 2018). În gest de respect și apreciere i s-a oferit Diploma de Excelentă Contribuire la activitatea publicației Luceafărul, Botoşani, 2019 și Titlul de HONORIS CIVIS COMITATATUS acordat de Fundația Națională pentru Dezvoltare Comunitară (Muzeul Scriitorilor Botoșăneni).

Aquila non capit muscas![1]

La venerabila vârstă de 94 de ani, Ovidiu Chelaru adaugă încă o lucrare la impresionanta sa bibliografie de 46 de volume, într-un gest ce transcende simpla creație literară și se transformă într-un testament spiritual și cultural. Această carte, publicată la Editura Agata, nu este doar o continuare a unei opere vaste, ci o punte între generații, între trecut și prezent, între autor și cititor, chiar și dincolo de pragul vieții.
Cuvântul de deschidere al cărții este o elegie a continuității, un mesaj profund și emoționant, care nu este altceva decât o meditație asupra efemerului și eternului. „Când clopotul bisericii de care aparțin va suna trist și pentru mine…” nu este doar o anticipare a plecării spre neantizare, ci o invitație la comuniune postumă, prin lectură.
Ovidiu Chelaru își evaluează atent și-și validează opera de-o viață ca o formă de supraviețuire a spiritului, un canal de comunicare care nu se va închide odată cu tăcerea trupului. Revista „Memento Mori”, pe care a fondat-o și o menține vizibilă de peste 6 ani, devine astfel un altar al memoriei, iar cărțile sale vor fi niște candele aprinse în sufletul celor care l-au cunoscut sau îl vor descoperi. Cu gândul la demersul Domniei sale de-a lungul anilor pentru Istoria și Identitatea noastră, chiar din primele pagini îl evocă pe Marele Domnitor al Moldovei. Astfel, reînvie figura monumentală a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu o admirație ce frizează sacralul. Versurile „Ștefan Vodă unde ești / Ai tot dreptul să uimești…” sunt un apel poetic către memoria unui voievod care a ctitorit nu doar mănăstiri, ci și conștiințe. Mănăstirea Domnească Sfântul Procopie de la Bădeuți, ctitorie a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, 1487, este prezentată ca un simbol al biruinței și al credinței, iar evocarea celor 36 de bătălii – dintre care 34 câștigate – conturează un portret de legendă, demn de epopeea europeană.

Consuetudinis vis magna est! [2]

Consecvent unui sentiment identitar și de apartenență Bucovinei, Ovidiu Chelaru nu se oprește la evocarea istorică, ci o împletește cu reflecții asupra apartenenței etnice și culturale. Și, remarc o precizare că „la acea dată, nici urmă de rutean sau ucrainean nu apăruseră în această zonă” (Bucovina), care nu este altceva decât o afirmație istorică ca o pledoarie pentru autenticitatea locului. Prin sintagma „Mutatis mutandis”[3], autorul recunoaște schimbarea firească a vremurilor, dar reafirmă rădăcinile românești ale acestor meleaguri.

Tradiția bucovineană, rădăcină a unei personalități complexe și viguroase

Obiceiurile și tradiția populară bucovineană constituie un fundament identitar profund, care modelează nu doar comportamente, ci și convingeri durabile. Într-un spațiu unde spiritualitatea, solidaritatea comunitară și respectul față de muncă sunt valori transmise din generație în generație, personalitatea Domnului Ovidiu Chelaru s-a format într-un cadru de echilibru între demnitate și responsabilitate. Această moștenire culturală nu doar că l-a înrădăcinat individual într-un ethos moral solid, ci l-a și înarmat cu un spirit social activ și un patriotism autentic, manifestat prin implicare și devotament față de binele comunității. Astfel, în Oglinda unor vremuri, și nu numai, tradiția nu este doar memorie, ci și o forță formativă a omului, ca parte a unei entități sociale. Într-o lume tot mai grăbită și globalizată, în care identitățile personale riscă să se dilueze în fața uniformizării culturale, tradiția rămâne un bastion al autenticității. Bucovina, cu peisajele sale molcome și cu o istorie încărcată de spiritualitate, oferă un cadru cultural în care obiceiurile populare nu sunt simple ritualuri, ci veritabile repere formative. Ele modelează caractere, insuflă valori și creează punți între generații. În acest sens, se poate afirma cu tărie că obiceiurile și tradiția populară bucovineană au avut o influență enormă asupra formării unei viguroase personalități, de o demnă ținută profesională și morală, puternic ancorată într-un sentiment social-patriotic, așa cum o percepem cu toții cei care l-am cunoscut și am interacționat cu Domnul Ovidiu Chelaru.
În Bucovina, tradiția nu este o relicvă, ci o forță vie. De la colindele care vestesc Crăciunul, la horele din zilele de sărbătoare, de la portul popular la meșteșugurile transmise din tată-n fiu, fiecare element al culturii locale contribuie la formarea unei conștiințe individuale și colective. Copilul crescut în acest mediu învață respectul față de muncă, față de ceilalți și față de sine. Învață că demnitatea nu este o simplă virtute, ci o datorie. Astfel, personalitatea autorului acestui volum s-a ridicat dintr-un cadru în care valorile morale sunt cultivate natural, iar profesionalismul său este perceput ca o extensie a responsabilității față de comunitate și față de țară. Mai mult, tradiția bucovineană i-a insuflat un profund sentiment de apartenență, pentru că Patriotismul în Bucovina nu este o lozincă, ci o trăire de zi cu zi.
Dragostea față de locurile natale, față de limba română, față de istoria și cultura neamului românesc se regăsește în fiecare gest, în fiecare poezie, în fiecare conținut cu caracter literar din creația Domniei sale, în fiecare poveste spusă precum la gura sobei. Și am avut destule taifasuri despre oameni și locuri, despre amintiri personale, care ne făceau mai mândri și mai plini de speranțe, atunci când ne luam rămas bun.

Radices litterarum amarae sunt, fructus dulces.[4]

Un capitol al cărții, intitulat ,,Drumul robilor”, aduce în fața cititorilor poeme cu o puternică încărcătură sufletească, în care abundă simboluri și metafore pentru a susține sensibilitatea mesajelor. Iată câteva exemple! „Drumul robilor”, evocă destinul uman ca o călătorie spirituală, ghidată de forțe cosmice și divine. „Robii” nu sunt sclavi în sens literal, ci suflete supuse destinului. „zările sihastre” și „nopțile albastre” sugerează misterul și infinitul, spații ale contemplației, „calea robilor” este drumul vieții, „cutumele stelelor” sunt legile universale, imuabile iar „Facerea Luminii” și „Serafimii” sunt simboluri care ne  trimit la o dimensiune sacră, în care viața este o poveste magică, o inițiere. „Sic vita, spes est”[5], un poem care ne spune că viața este efemeră, dar speranța o însoțește mereu. Este o meditație asupra fragilității existenței și a nevoii de a o prețui, un demers literar susținut de puternice simboluri și metafore: „Protuberanțele” speranței sunt excrescențe luminoase, semne ale harului divin; „Omul… nu-i mai mult decât o boare” – o metaforă a efemerului, a trecerii rapide; „Cuvântul Domnului” este forța care decide destinul, iar „calendarul lumii” este timpul sacru în care se înscrie viața. Un alt poem, „Nemurirea”, al cărui mesaj sugerează că Nemurirea nu este accesibilă în viața pământească, ci doar în viața de apoi, prin mântuire, pentru că „Apanaj din Duhul Sfânt” este nemurirea ca privilegiu divin, „fără de știre” este nașterea și moartea iar „Gazdă-i mântuirea”, mântuirea fiind spațiul unde sufletul poate experimenta nemurirea, alături de îngeri. „Casa părintească”, un poem al sanctuarului memoriei, al iubirii și al identității, care nu poate fi vândută. Și această poezie e pătrunsă de puternice simboluri și metafore: „Plină ochi de amintiri”, când casa devine un recipient al trecutului afectiv; „Ramul se întinde”, un arbore genealogic, continuitatea familiei; „Clipă senină” este doar timpul copilăriei, idealizat; „Contra magică revistă” arată contrastul între trecutul ideal și prezentul dezvrăjit. Și toate acestea, pentru că viața trebuie trăită cu intensitate și sens („Fără de cuvinte”), altfel se pierde în banalitate și regret. „Caier de păcate” adunate ca un fir de lână, simbol al destinului țesut, imaginea unui „Nătăfleț”, omul care își irosește viața fără înțelepciune, „Nimicuri terne” sunt tentațiile efemere care distrag de la esențial și „Fără de noroc”, adică lipsa de sens și de împlinire. În acest capitol domină, însă, un poem, , „Din a mea copilărie”, care evocă intens nostalgia copilăriei, a bucuriei simple și autentice trăite în natură și familie, prin simboluri și metafore, pe care numai autorul știe se le adecveze: „Pârâul Sucevița”, un spațiu mitic al copilăriei, al jocului și al libertății; „Sacoșa umilă”, modestia copilului, dar plină de rod; „Borș de pește” și „mămăligă ca-n poveste” sunt simboluri ale iubirii materne și ale ospitalității iar în „Castroane era vid” este imaginea consumului total, semn al bucuriei împărtășite.

Docendo discimus! [6]

Mult mai mult decât o simplă evocare biografică este un capitol dedicat părinților, bunicilor și străbunicilor, precum și unor rude apropiate autorului. Este o cronică afectivă, o filigranare a memoriei personale în țesătura istoriei colective. Autorul, ajuns la venerabila vârstă de 94 de ani, își leagănă amintirile cu o delicatețe care transformă trecutul în patrimoniu spiritual. Toate relatările sunt impregnate de o profundă reverență față de părinți și bunici, văzuți nu doar ca figuri familiale, ci ca piloni ai unei lumi în care demnitatea, munca și sacrificiul erau virtuți fundamentale. Mesajul central este acela al recunoștinței și al păstrării memoriei ca formă de nemurire. Într-o tonalitate confesivă, păstrând demnitatea narativă, nu ca lamentație, ci ca o mărturie, autorul alternează între date precise și accente poetice, ceea ce conferă textului o vibrație autentică dar cu inserții afective care personalizează istoria.

E fructu arbor cognoscitur![7]

Tatăl este prezentat ca un om al datoriei, al muncii și al onoarei. Învățător, militar, apicultor unde toate rolurile sunt asumate cu responsabilitate. Mama este pilonul afectiv și moral. Sacrificiul ei – până la vânzarea propriei danturi – este o imagine cutremurătoare a iubirii materne. Bunicii sunt figuri de tranziție între ruralul arhaic și modernitatea timpurie. Bunicul Ion, învățător suplinitor, și bunica Elisabeta, parte dintr-o genealogie complexă, sunt repere ale unei epoci în care educația și familia erau valori supreme. Aceste texte sunt mai mult decât amintiri — sunt fragmente de istorie orală, păstrate cu grijă și transmise cu noblețe. Ele oferă o perspectivă asupra vieții rurale, asupra educației în perioada interbelică și asupra suferinței din timpul războiului, dar mai ales asupra forței interioare a unei familii care a crescut din rădăcini simple, dar solide.

,,Omnia mea mecum porto!”[8]
Omagiu părinților și bunicilor, rădăcinile unei vieți demne!

Într-un timp în care lumea se clătina sub greutatea istoriei, au existat oameni care au ținut piept vremurilor cu fruntea sus, cu sufletul curat și cu o voință neclintită. Ei au fost părinții și bunicii noștri – oameni simpli, dar măreți prin faptele lor, prin dragostea lor și prin jertfa lor: Tatăl meu, născut în Borzești[9], a fost un om al învățăturii și al datoriei. Cu pași mici, dar hotărâți, a urcat treptele educației, devenind învățător și slujind comunitatea cu devotament. În vremuri de război, a îmbrăcat haina militară, dar și-a păstrat inima acasă, printre copii și stupina pe care o încredința cu mândrie fiului său. A fost un om al muncii, al onoarei și al tăcerii care spune tot. Mama noastră, născută în Bădeuți, a fost icoana vie a sacrificiului. Cu cinci copii de crescut și o viață de trudă, a reușit să păstreze demnitatea și iubirea în mijlocul lipsurilor. A vândut până și propria dantură de aur pentru ca odraslele ei să învețe, să urce, să devină. A trăit 95 de ani, dar în fiecare clipă a fost o lumină călăuzitoare, o lună blândă peste sufletele noastre. Bunicii noștri, Chelaru Ion și Elisabeta, au fost temelia unei familii care a învățat să prețuiască cinstea, educația și răbdarea. Din Bozieni și Bacău, din săli de clasă și din gospodării modeste, au crescut generații cu frică de Dumnezeu și respect pentru oameni. Străbunica Ileana, căsătorită cu tâmplarul Hofman, aduce în povestea noastră o filă de istorie și o punte între lumi. Astăzi, când timpul ne-a adus la apusul vieții, privim înapoi nu cu tristețe, ci cu recunoștință. Ei au fost începutul nostru. Ei sunt rădăcinile din care am crescut. Fie ca numele lor să rămână scris nu doar în acte, ci în inimile noastre, în poveștile pe care le vom spune copiilor și nepoților, în rugăciunile pe care le vom rosti. Această pagină de viață este darul nostru pentru voi, cei care veți veni. Să nu uitați niciodată: sunteți urmașii unor oameni mari.[10]

Habent sua fata libelli.[11]

O carte, scrisă într-un stil sobru, grav, dar nu lipsit de lirism, în care autorul pune accent pe îmbinarea tonului elegiac cu cel encomiastic, istoria cu meditația, poezia cu documentul. Cartea este, de fapt, o sinteză a unei vieți dedicate scrisului, o lucrare testamentară, dar și o pledoarie pentru memoria culturală a neamului românesc. „Oglinda unor vremuri-Memorii”, nu este doar o adăugare la o bibliografie impresionantă, ci o lucrare de suflet, un dialog între generații, o rugăciune literară închinată trecutului, prezentului și eternității.
Așadar, Ovidiu Chelaru nu scrie doar pentru contemporani, ci pentru posteritate. Iar posteritatea, cu siguranță, îi va răspunde!

• Bibliografie:
• CHELARU, Ov. Oglinda unor vremuri. Mmorii – Botoșani: Agata, 2025;
• ISTRATE, I. (coord.) și RODU, D. vol. colectiv Un Almanah despre Oameni şi Cărţi: (selecţie antologică: 2009-2020). – Botoşani: Arena Cărţii, 2020;
• ISTRATE, I. Lecţia de Latină cu Ovidiu Chelaru, un veritabil demers pentru civism, Luceafărul (Botoşani), nr. 1, 2017;
• LAZAROVICI, S. Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar biobibliografic. Ed.Def. – Botoșani: Agata, 2022;
• MALUŞ, A. Calmant literar pentru polemica provocată de Ovidiu Chelaru, Luceafărul (Botoşani), nr. 5, 2012.

Botoșani,                                        Ion Istrate
1 Oct. 2025

• Note din conținut:
• [1] Lat.Vulturul nu prinde muște.
• [2] Lat. Forța obiceiului este mare.
• [3] Lat. Schimbând ce este de schimbat.
• [4] Lat. Rădăcinile educației sunt amare, dar fructele ei dulci.
• [5] Lat. Asta este viața
• [6] Lat. Învățând pe alții, învățăm și noi.
• [7] Lat. Arborele se cunoaște dupa fructe.
• [8] Lat. Port după mine tot ce e al meu.
• [9] Com. Ungureani, jud. Botoșani.
• [10] Conținut selectat din Dialogul cu Domnul Ovidiu Chelaru, în data de 19 Sept. 2025.
• [11] Habent sua fata libelli. Cărțile își au destinul lor.