Volumul bilingv de poezii intitulat ”Mijloc de apărare ”de Vasile Dan Marchiș în traducere în limba franceză de Sitar Tăut, apărut la Editura ACTAEON BOOKS , constituie un exercițiu liric paradoxal, în care banalitatea și sacralitatea coexistă, iar lexicul vegetal – mai ales simbolul urzicii – devine un criteriu estetic și moral de judecată. Cartea funcționează ca un manual de rezistență interioară, un „mijloc de apărare” împotriva precarității existențiale și a crizei de sens a lumii contemporane.

Poetul alege deliberat urzica, plantă „banală” și iritantă, drept element-simbol al devenirii umane și al confruntării cu transcendentul. În poemul „La început (sau muza mi se destăinuie)”, muza devine ghid și instanță pedagogică: urzicile sunt vehicule ale înțelegerii lumii, iar poetul trebuie să devină asemenea lor – nu prin agresivitate biologică, ci prin puterea cuvântului. În acest fel, urzica se transfigurează din plantă nocivă într-o metaforă a verticalității morale și a rezistenței.
În „Mare mirare mare, fără noimă”, chiar și Dumnezeu este surprins meditând asupra rostului urzicilor, într-o scenă ce sugerează că Raiul nu este o grădină ordonată, ci o stare de asumare a firescului. Mirarea divină devine fără noimă, pentru că existența urzicii este inevitabilă, firească, universală. Așadar, Marchiș mută accentul dinspre estetica „frumosului ordonat” spre o estetică a firescului, a ceea ce este inconfortabil, dar inevitabil, devenind criteriu de autenticitate.

Volumul este impregnat de reflecție metapoetică. În „Exercițiu extrem 3”, cuvintele se confundă cu turițele, aderă la trup și devin imposibil de ignorat, într-o retorică a incomodității. Poezia nu mai este un ornament, ci o experiență corporală, un act de igienă morală și un instrument de purificare existențială.
În „Dimensiunea crizei”, scrisul este asociat cu ritualul banal al supraviețuirii cotidiene – ceaiuri și ciorbe de urzici. Actul poetic se hrănește din repetitivitate și necesitate, făcând din alimentația vegetală o matrice a creației. Marchiș sugerează aici o poezie care se construiește organic, pe structura vieții de zi cu zi, dar care transcende banalitatea în direcția unei semnificații spirituale.
Poemul „Seism” este, probabil, nucleul cel mai puternic al volumului. Alegoria cutremurului devine imaginea crizei contemporane: între poezie și supraviețuire, poetul rămâne „virgula vie”, punct de echilibru fragil între dărâmături și cuvânt. Muza nu mai cere poezie, ci fugă, dar această fugă paradoxală devine premisă a întoarcerii la scris.
Imaginea „icoanelor și suvenirurilor vandalizate de atei și nebuni” sugerează colapsul ordinii morale și spirituale, iar în acest context, scrisul capătă rol soteriologic, transformându-se într-un zid protector, într-un canon al salvării interioare. Poetul se prezintă în fața muzei nu ca estet diletant, ci ca martor al colapsului, care caută în poezie un mijloc de rezistență.

Dimensiunea bilingvă a volumului (română-franceză) accentuează universalitatea mesajului. Poemul „Rien de suspect / Moyen de défense” fixează condiția poetului într-un registru de echilibru etic: indiferent de circumstanțe (fericire, boală, sărăcie sau abundență), miza este aceea de a nu părea „suspect” – adică de a păstra autenticitatea și onestitatea actului poetic.
Volumul poezii intitulat ”Mijloc de apărare ” de Vasile Dan Marchiș se remarcă prin coerența tematică și prin originalitatea unei viziuni poetice care transformă banalitatea în sacralitate, iar vulnerabilitatea în mijloc de apărare. Poezia sa este un exercițiu al lucidității, în care lexemele sunt percepute ca arme albe, capabile să rănească și să protejeze deopotrivă.

Prin recursul la simboluri vegetale, prin dimensiunea metapoetică, prin critica socială subtilă și prin tensiunea metafizică, Marchiș construiește un univers liric distinct, situat între cotidian și transcendent. Cartea sa devine nu doar o culegere de poeme, ci un document existențial despre condiția omului modern aflat între prăbușire și salvare.

Al.Florin Țene